Arhitectura constituțională a României…

Până mai deunăzi, o discuție despre separația și echilibrul puterilor în stat ar fi putut fi ștampilată drept elitistă și plicticoasă. Dar, după ceea ce ne-au livrat zilele astea Ursula, Iohannis & CCR, cred că lumea ar vrea să știe, totuși, ce e cu aceste principii și teorii… Și de ce s-a comportat în asemenea hal CCR, totuși… Arhitectura constituțională a României se bazează pe conceptul că există trei puteri în stat, care sunt separate una de alta și care se controlează reciproc: – puterea legislativă, – puterea executivă și – puterea judecătorească. După mine, Constituția a ratat o a patra putere în stat, mult mai constrângătoare și mai dispusă la comportament non-democratic – mă refer la puterea economică a corporațiilor. Dar acesta este un alt subiect, de abordat cu altă ocazie… Să ne concentrăm, acum, pe beleaua constituțională a momentului. Constituția din 2003, adoptată printr-un referendum care a ținut două zile, a creat un monstru. Vorbim despre o instituție care se situează deasupra tuturor, nu dă socoteală nimănui, decide singură dacă are competență într-un domeniu oarecare și, de regulă, se exprimă prin ucaz – uri ireversibile, inatacabile în justiția obișnuită sau în Parlament. Vorbim, desigur, despre CCR, o instituție politico-jurisdicțională compusă din judecători – politicieni, numiți de Parlament și de Președintele României, pe termen de nouă ani și imposibil de tras la răspundere pentru faptele lor. A, și politicieni – judecători ai CCR au privilegii. Iată un astfel de privilegiu neo-feudal: pensiile speciale pot fi cumulate cu salariile primite de la stat.

E drept că, în decursul timpului, CCR a fost o ancoră contra unor derapaje politice sau juridice. A ținut în viață legi contestate de bănci sau de puternicii zilei, a desființat legi contrare Constituției, a interzis protocoale ale serviciilor secrete cu justiția, a obligat la demiterea lui Kovesi atunci când mandatul său expirase, devenind ilegitim, a ținut un pic de piept avalanșei de presiuni de la UE care a vrut (iar recent a reușit) să își asigure prevalența asupra Constituției noastre și asupra voinței noastre suverane a poporului român. A făcut toate acestea pentru că a fost semi-populată cu foarte buni specialiști ai dreptului, oameni pentru care probitatea morală și independența în gândire chiar contau. Un accident urât a fost comis, totuși, de vechea CCR a fost invalidarea referendumului de demitere a lui Băsescu, printr-o „erată” impusă peste noapte de Victoria Nuland, emisar american. S-a întâmplat în 2012, iar votul a peste șapte milioane de oameni a fost atunci aruncat la coș. Am fost nevoiți să îl suportăm pe Petrov, alias Băsescu, încă doi ani… Îmi pare rău să o spun, dar actuala CCR a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a pica în dizgrație și a stârni furia nelimitată a oamenilor, care se întreabă acum dacă ideea de vot este ceva real sau iluzoriu și dacă statul de drept este un slogan al ipocriziei sau o ancorare în valorile democratice…

După bâlba cu renumărarea voturilor, finalizată cu validarea primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, CCR s-a întrunit informal, tot în urmarea unor presiuni (ca și în 2012), și a decis să anuleze întregul proces electoral, în baza unor note informative primite de la serviciile secrete. De data asta au fost aruncate la coș 9,5 milioane de voturi. Un „mic” progres față de 2012… În afară de a fi reintrodus serviciile secrete în procesul judiciar, CCR a comis o gafă infinit mai gravă – a dat bază documentară agățării lui Iohannis de jilțul prezidențial, cauzând o situație constituțională nemaiauzită în istorie și nemaivăzută în UE. După Constituție, pe data de 22 decembrie 2024, Iohannis nu mai este președinte, dar după decizia nr. 32/2024 a CCR, Iohannis poate sta în vacanțe și poate sta degeaba încă șase luni sau poate chiar șase ani, că nu-l mai grăbește nimeni…

De aceea, este absolut necesară revizuirea poziției constituționale și redefinirea componenței și a competenței CCR. Poate nu este rău ca, înainte de a auzi propunerile pe care le am, să reamintesc că, în varianta inițială a Constituției României, aflată în vigoare în perioada 1991 – 2003, deciziile CCR referitoare la constituționalitatea legilor înainte de promulgare (controlul a priori) puteau fi invalidate de Parlament, cu votul a 2/3 dintre parlamentari (așa dispunea art. 145 alin.1 din Constituție). De asemenea, deciziile CCR erau obligatorii, iar nu general obligatorii. Deci, aceste decizii nu erau echivalate legii. În altă ordine de idei, deciziile CCR care constată că legile atacate sunt compatibile cu Constituția pot fi repuse în discuție. Este și motivul pentru care, de exemplu, Legea dării în plată nr.77/2016, scrisă de mine, a fost atacată de bănci cu cca 4000 de excepții de neconstituționalitate, în speranța că se va reuși schimbarea jurisprudenței CCR, favorabile consumatorilor. Sincer, nu m-aș mira ca în anii care urmează, legi favorabile consumatorilor, declarate perfect compatibile cu Constituția în mii de dosare, să fie acum declarate ne-constituționale, eventual în exercițiul atribuției CCR de „veghetor” la mersul apei, al fumului și al banilor în natură.

Ce propun: -reglementarea unui mecanism de control al legalității deciziilor CCR, fie prin recurs în casație, fie prin vot special în plenul Parlamentului, după rețeta din perioada 1991 – 2003; -competența CCR să nu mai poată fie decisă exclusiv de CCR, ci să rezulte din lege sau din decizii ale ÎCCJ luate în plen; -alegerea de către popor a judecătorilor CCR; – demiterea prin referendum a unuia sau mai multor judecători ai CCR; posibilitatea de a fi recuzați la ÎCCJ pentru conflicte de interese și incompatibilități; interdicția de a se pronunța în chestiuni care țin de persoana lor, cum ar fi pensii, salarii, sporuri și facilități; -eliminarea atribuției de a se pronunța asupra anulării alegerilor prezidențiale; aceasta ar trebui să fie exclusiv în competența ÎCCJ, așa cum se întâmplă în cazul alegerilor parlamentare. Alternativ, CCR ar putea fi desființată, urmând ca de constituționalitatea legilor să se ocupe ÎCCJ, instanța de la vârful puterii judecătorești care are și atribuția asigurării unității interpretării și aplicării legii pe teritoriul României. Instituții ca CCR nu există decât în puține state membre ale UE, nu există în UK și nu există în SUA. Soluția desființării CCR nu ar mira pe nimeni. Doar că pentru înlocuirea CCR cu o secție specială a ÎCCJ ar trebui modificată Constituția, iar acest lucru ar putea fi un cadou pentru Iohannis. Omul este în stare de orice – el chiar ar putea pretinde să i se mai adauge două-trei mandate, ca să livreze UE mult dorita și clamata stabilitate… Doar tocmai ce ne-a spus că el este stabilitatea, nu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*