Eseu despre orbire sau Democrația ca ideocrație (4)

Șah-matul la Democrație este dat în pasul trei de CCR. CCR mai mutase și înainte – modest, ezitant și nehotărât! – anunțându-se ca un agent politic, dar nimeni nu și-a imaginat vreodată (în afara de Gâdea) că va renunța la scandări din tribune, la mutarea porților și împiedicarea prezenței pe teren și va proceda direct la faultarea jucătorilor și la modificarea regulilor. În ziua de Moș Nicolae, CCR decide să anuleze primul tur al alegerilor prezidențiale. Se invocă „Notele de informare” ale CSAT, pe baza lor se determină „că procesul electoral privind alegerea Președintelui României a fost viciat pe toată durata desfășurării lui” și se face referire la art. 146, litera g) din Constituție pentru a se justifica ingerința în alegeri. Nu pare să aibă nicio importanță că s-a forțat Constituția prin reinterpretare, că deja fusese validat turul 1, că CCR nu are competențe de a analiza argumente tehnice, că deciziile CCR sunt valabile doar pentru viitor. În privința formei, totul este viciat. Nu putem lua în calcul neglijența, nepriceperea sau graba; avem de-a face, cu siguranță, cu aroganța celui care știe că poate scăpa nepedepsit oricând și care transmite un mesaj: „Ziceți mersi că v-am salvat!” Conținutul motivării nu este altceva decât o reluare a poveștilor din documentele CSAT – sursa primară de justificare – cu formulări mult mai generale. Legătura cu Constituția este subțire și cel mult tangențială. CCR devine și procuror, și judecător pe un subiect de o sensibilitate deosebită; se compromite nu numai instituția, ci însăși formula democrației actuale prin acest act samavolnic. Istoria va reține acest moment în categoria rușinii și a trădării, dar, deocamdată, prin activarea fricii de ruși, prin frontul comun al instituțiilor, prin propagandă, prin culpabilizarea Socialului, nu există consecințe.

Teoretic, în democrație există mecanisme cu reacție negativă pentru a regla balanța puterii și pentru a conserva principiile fondatoare. Când va trece febra rusească, vom concluziona (1) că – probabil! – nu a mai existat încredere în capacitatea instituțiilor de a-și îndeplini rolul, (2) că un președinte la Cotroceni putea avea acces la informații neplăcute – cel puțin – pentru Social, (3) că CCR este un instrument politic ce nu merită nicio formă de respect, (4) că deciziile sunt luate în afara țării. Ne vom întreba cu toții, cântărind aceste concluzii, dacă nu ar fi fost mai sănătos un test al rezistenței democrației, cu încredere în ceea ce apărăm. La întrebarea care mi se pune tot mai des: „Dar dacă, într-adevăr, în spatele lui Georgescu se află Rusia, nu crezi că a fost mai bună decizia CCR?”, răspund fără ezitare: „Nu!” Dacă Georgescu nu este „agent rus”, „legionar”, etc., ne-am tăiat singuri craca de sub picioare și ne-am dovedit slăbiciunea morală și lașitatea; dacă este, doar aceeași slăbiciune morală și lașitate îl fac să pară mai periculos decât un Alexei Navalnîi. „Putin”, completez răspunsul pentru cei ce au această marotă rusofobă, „Putin câștigă în orice situație: într-un caz ne arată că suntem putrezi și nu credem în minimele noastre principii, iar la noi democrația este un cuvânt golit de sens; în celălalt, își pune la Cotroceni o marionetă.” Pentru cei care cred că a doua variantă e mai periculoasă, le amintesc următorul verset din Biblie: Matei 16:25 – „Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața, de dragul Meu, o va găsi.” Abandonarea principiilor la orice amenințare, reală sau închipuită, este fatală pentru suflet, chiar dacă trupul supraviețuiește.

Va trebui să treacă mult timp pentru a reclădi încrederea pierdută în CCR și în Democrație, în ziua fatidică de 6.12.2024, dacă acest lucru mai este posibil…

Dacă Socialul este marele pierzător, Președintele, în schimb, este marele câștigător… Eminența cenușie și mută de la Cotroceni a condus ședințele CSAT-ului, a fluturat marota rusească și a pus presiune pe CCR, menținându-se în același timp la o distanță respectabilă de scandal. Când s-a risipit ceața de pe câmpul de luptă politică, ne-am trezit tot cu Iohannis în fruntea țării. CCR-ul nu doar că a desființat democrația (anulând alegerile), dar a și aprobat dictatura (păstrându-l în poziția de președinte) prin aceeași decizie a rușinii.

Și aici avem de-a face cu un abuz (al lui Iohannis mai mult decât al CCR-ului). (Președintele părăsește poziția, în situații de normalitate, doar la investirea noului președinte; altfel, doar în cazuri speciale – cum ar fi, de exemplu, războiul – poate rămâne după expirarea mandatului. Dacă nu există încă un președinte ales sau dacă acesta nu își mai poate exercita mandatul, funcția de președinte este preluată de șeful Senatului. În această privință, Constituția este simplă, fără ambiguități, fără scăpări sau goluri unde să se poată interveni cu interpretări. A explicat situația și fostul judecător CCR și ministru al Justiției Tudorel Toader, precum și avocatul Piperea.) Știm însă prea bine că abuzul nepedepsit și tăcerea complice consfințesc puterea ilegitimă. Instituțiile statului sunt slăbite și compromise, Socialul este intimidat și divizat, CCR-ul calcă strâmb peste Constituție, viitorul guvern atârnă de decizia președintelui de numire a premierului; tentația de a vorbi despre „lovitură de stat” este mare.

Având în vedere câta putere s-a strâns în mâinile președintelui (fără să fie nevoie să și le murdărească în prealabil), ne putem pune întrebarea – cu obidă și sarcasm – dacă nu cumva asta a fost ceea ce a obținut Iohannis, în cele din urmă (după o serie de negocieri nereușite pe la NATO și UE), contra unor deservicii făcute țării: continuarea mandatului sine die.

Se poate obiecta că încercăm să răspândim o simplă speculație răutăcioasă. (Împotriva lui Iohannis am scris în trecut o serie de articole critice și pot fi bănuit de lipsă de obiectivitate.) Două ipoteze trebuie cântărite: trădarea neamțului (pentru a-și securiza puterea, cu un preț greu pentru țară) și trădarea lui Călin Georgescu (în spatele căruia se află rușii), fără vreo dovadă clară de o parte sau de alta. Faptul că situația arată acum astfel – cu Iohannis președinte nelegitim, mai arogant ca niciodată – înclină totuși balanța posibilității spre scenariul președintelui bolnav de putere (și de confort), capabil să facă orice pentru a le conserva.

***

Într-o conferință recentă, Horia Roman Patapievici îi dădea dreptate lui Sartre, susținând că toată gândirea modernă este poluată de marxism. În această concluzie prăpăstioasă se ascunde un adevăr incomod, ce trebuie însă tradus și nuanțat pentru a putea constitui o critică utilă vremurilor moderne, în general, și situației politice actuale din România, în special. Nașterea ideologiei marxiste vine pe fondul refluxului creștinismului și încearcă (1) să umple viețile golite de promisiuni de mântuire, (2) să întărească sufletele speriate de abandonul divin și (3) să restaureze valoarea demnității ființei umane pe principii mundane, de egalitate. Ea poate fi înțeleasă și acceptată doar în contextul modern al lipsei lui (și de) Dumnezeu. (Eric Voegelin o numea „imanentizarea eshatonului”). Este, în același timp, o erezie laică a creștinismului (sau o religie politică, dacă vreți) și încorporează tema iluministă a revoltei și a emancipării continue, atunci când este adusă pe scena politică (din zona utopică), când coboară în istorie. Mai târziu, când se ridică regimuri – roșii și brune – fundamentate pe ideologia marxistă (socialistă), se achiziționează un alt set de valori și principii, menite să susțină regimul prin răspândirea și impunerea ideologiei. Din ideologie devine – vezi Pyotr Chaadayev, Eric Voegelin și Hannah Arendt – o ideocrație, adică o ideologie care conține și un mecanism de convingere și auto-întreținere. (Asemănarea cu un virus nu este nici întâmplătoare, nici o simplă răutate a detractorilor). Mai exact: din marxism devine stalinism, ceaușism, socialism etc.

Teza lui HRP este că, după război, odată cu compromiterea nazismului și stalinismului, s-au produs mutații în ideologiile de stânga (pentru care trebuie să mulțumim Școlii de la Frankfurt). Din acestea s-au păstrat doar conceptele de revoltă și emancipare și metodele de coerciție; și, pentru că nu au mai avut loc pe scena politică, s-au regrupat pe scena socială, în jurul altor teme. (Poate că volumul gânditoarei marxiste Simone de Beauvoir ar fi trebuit să se numească Al doilea val). Ne-am trezit târziu într-o lume în care răspândirea ideocrațiilor sociale – mișcarea BLM (bazată pe teoria critică a rasei) sau mișcarea Woke (bazată pe teoria critică a genului) etc. – conduce la o degradare accelerată a sănătății și coeziunii sociale.

Opoziția directă a marxismului (maturizat în ideocrații) sunt regimurile democratice și liberale. Nu găsim contradicții doar la nivel ideatic sau la nivelul palpabil al eficienței instituțiilor, al dinamicii relațiilor sociale, al sănătății economice etc. Diferența majoră – de substanță, ascunsă unei analize superficiale – constă, de fapt, în prezența sau absența divinității; nu direct, în formulări, ci în formația corpului social, a subiecților. Democrația liberală – cu principii profund laice în esență – nu se susține decât pe spirite creștine; ea are nevoie de încredere, de morală, de altruism, de dorința sinceră de a face din pământ un rai, în așteptarea raiului creștin. (Este teza lui Max Weber).

Ceea ce constatăm în actualitate este că renunțarea la religie și răspândirea ideocrațiilor sociale subminează și regimurile democratice. Din acestea rămâne doar ideea goală, forma fără fond; fenomenul care se produce – poate fără să-l recunoaștem pentru că noi suntem vii în el! – este că democrația, ca regim politic, se transformă pentru a putea supraviețui. Ea – înțelegând, de fapt, instituțiile ei – învață mecanisme de selecție controlată a candidaților, de mascare a deciziilor conducerii, de manipulare a voturilor prin propagandă, de răsturnare a voinței majorității, de înțelegeri transpartinice, de impunere a voinței minorității (vocale și elitiste), de pedepsire a deviaționiștilor, de încărcare legală a legislației etc. Adică se transformă tocmai în ceea ce ura: în ideocrație. Tocqueville a avertizat încă de acum două secole asupra acestui pericol. Pentru că opera încă în limita teoriei lui Aristotel, A. de Tocqueville a pomenit atunci de dictatura majorității. (Este adevărat că el căuta mai degrabă contradicțiile inerente democrației, pe când noi considerăm mai relevante cauzele externe). Poate mai corect este totuși termenul de democrație totalitară. Steinhardt remarca în Jurnalul Fericirii că atunci când avem „de-a face cu sisteme subtile și grijulii de salvare a aparențelor, depistarea” formulei totalitare „devine incomparabil mai grea”. „Regimurile totalitare” democratice, aș adăuga eu, „se străduiesc să ia toate măsurile necesare, mergând foarte departe pentru acoperirea adevărului”.

În România – vezi dovezile prezentate mai sus! – s-a ajuns în punctul limită în care nu se mai păstrează nici măcar pudoarea formei, din disperare sau din totală disconsiderație față de Social (sau – de ce nu?! – din ambele cauze). Democrația totalitară din România are, totuși, un aspect neaos, imprevizibil; se mizează prea mult pe neparticiparea marii mase a populației, fără a se înțelege că neparticiparea este o consecință a interesului pentru cămin, mai mare decât pentru cetate, și a fibrei creștine a poporului român. Acum, când lucrurile sunt cât se poate de clare, când groapa dintre Social și Politic nu se mai poate umple cu idei, promisiuni și scenete, se deschid mai multe căi. Dacă teoria este corectă, în România este încă posibilă renașterea democrației, din dragoste de libertate, de adevăr (și de pace), pentru că aici suntem creștini încă…

Înclinația sufletească m-a așezat de partea speranței; n-am să folosesc însă speranța ca pe o armă politică pentru a încerca suprimarea taberei adverse. Deseori, speranța poate fi mai tiranică decât spaima, pentru că inspiră, nu paralizează. Am întors pe toate părțile situația actuală, dar – așa cum spuneam la începutul articolului – problema adevărată este modul în care oamenii se raportează la ea, și aici poate interveni speranța. Cu o doză suficientă de speranță se poate micșora răul, aducându-l din dimensiunea Iadului în dimensiunea mundană a slăbiciunilor umane; cu o doză suficientă de speranță se poate restabili valoarea principiilor; cu o doză suficientă de speranță se pot reface punți și se poate comunica. Abia apoi putem vorbi și despre politică…

Nu propuneam întoarcerea la un discurs castrant și utopic despre împăcare, fără rezolvarea contradicțiilor. Nu facem altceva decât să citim actualitatea într-o manieră care să transceandă zona politică și socială. Din primul tur au fost scoși – într-un mod rușinos – din cursa electorală reprezentanții stângii și dreptei; au rămas în cursă doar reprezentanții progresismului și conservatorismului (de sorginte naționalistă). Este un semn că oamenii nu mai au nevoie de direcții, ci de sens și de identitate. Fie le este teamă de ceva, fie simt că au ceva de apărat, fie și-au pierdut încrederea. Recunoaștem aici patologia nihilismului în diverse forme, dar, în același timp, și tensiunea contrară. Confruntarea directă nu poate conduce decât la o distrugere reciprocă. (Ceea ce era înainte perechea de nereconciliat stânga vs. dreapta este acum perechea înainte vs. înapoi).

Soluția speranței pe care o propun are ambiții modeste; presupune doar schimbarea perspectivei și o rescriere a regulilor luptei: același scop, aceiași oameni, căi diferite… De la antagonism existențial la antagonism de metodă… De la ideocrație la antropocrație (termen inexistent, dar pe care nevoia îl poate inventa)… (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*