Panonia este un teritoriu cu pământ mănos, extrem de bogat, cu pășuni grase și udat de ape mari pline de pești care oferă un loc propice vieții pastorale și agricole. Înainte de cucerirea romană aici trăiau triburile dacilor sub stăpânirea lui Burebista sau Decebal. În vremea imperiului roman Panonia a fost o provincie puternic romanizată, dar după retragerea aureliană carpo-dacii au venit în vestul Transilvaniei și în ținuturile dintre Tisa și Dunăre. Există o opinie istoriografică că de la carpo-daci ar veni denumirea munților Carpați. În acea perioadă, „panonii” devin sinonimi cu o populație autohtonă daco-romană, care au trăit în pace și prosperitate până la cucerirea lui Attila, conducătorul hunilor. Despre ei au scris cronicarii bizantini. La mijlocul secolul V retorul și istoricul grec Priscus din Panion este trimis de împăratul bizantin Teodosius al II-lea în vizită la curtea regelui Attila, aflată undeva la o zi de mers după trecerea Dunării spre Panonia. El ne lasă o descriere impresionantă despre „ausoni”, un popor de localnici latinofoni care au rămas în fosta provincie Dacia și în Panonia după retragerea imperiului roman din aceste ținuturi. Ei erau majoritari în aceste ținuturi. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. Priscus remarcă în drumul spre curtea lui Attila asemănarea limbii dacilor localnici cu cea a romanilor, sesizând însă și diferenţele. Grecul își formează astfel o opinie personală, faptul că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor. Putem considera că ausonii sunt primii stră-români, popor nou format din amestecul triburilor traco-dace cu populații ale civilizației romane. Această populație localnică latinofonă a trăit în Panonia și după înfrângerea hunilor la Câmpiile Catalunice (451). Putem considera că daco-romanii au devenit populația majoritară în Panonia până la sfârșitul secolului IX, acest ținut dintre Tisa și Dunăre fiind unul dintre leagănele etnogenezei românești. Sigur că prin secolul VII aici au apărut populații slavo-bulgare, dar putem considera că populația localnică, de daco-romani era majoritară până la venirea triburilor maghiare conduse de ducele Arpad. Un istoric român Theodor Capidan din prima jumătate a secolului XX a studiat toponomia și în general numele localităților din jurul lacului Balaton, acestea în marea majoritate au o rădăcină semantică românească. De altfel, împrejurimile lacului Balaton sunt o vatră a etnogenezei românești din Panonia, conform istoricului român.
La venirea triburilor maghiare în Panonia (896), vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie, care a iscat numeroase controverse istoriografice, populație numită „păstori ai romanilor”. Istoricii români susțin că este vorba de populaţii romanice localnice. Un istoric antic de origine greacă Zosimos, care a trăit la Constantinopol și a scris celebra sa operă „Historia Nova” descrie declinul imperiului roman, în jurul anului 500 d.Hr. spunând că Teodosie I, împărat între 379 și 395, i-a respins pe huni, skir și carpodaci. Potrivit cronicarului Eutropius, care a trăit în jurul anilor 340–390, un număr mare de federați au fost așezați în zonele de graniță. Mențiunea lui Zosimos despre carpodaci pentru sfârșitul secolului al IV-lea este ultima. Ei apar posibil în istorie doar apoi cu numele de „ausoni” sau „valahi”. Deci carpodacii erau deja localnici în Panonia, care vor deveni celebri „ausoni” în descrierea lui Priscus în vizita sa la curtea regelui Attila. „După ce însă fiii lui Attila au pierit aproape cu toții, împreună cu poporul scitic, în războiul Crumbelt, Pannonia a trăit zece ani fără de rege, rămânând în ea numai străinii: Sclavii, Grecii, Teutonii, Messianii și Vlahii, care, în timpul vieții lui Attila, îi serveau ca robi”, scria cronicarul maghiar Simon de Keza în secolul XIII. Chiar și istoricii maghiari la începuturi recunoșteau că românii sub diversele lor denumiri vechi trăiau în Panonia, după prăbușirea imperiului hun. Se remarcă un fenomen de aculturație interesant.
Sublinez că particula latină „ac” a creat multe bătăi istoricilor de-a lungul timpului într-un text de cronică medievală maghiară. Expresia citată ce utiliza conjuncţia „ac” nu cu rol copulativ, ci explicativ, deci nu „şi” ci „deci”, prin urmare textul cronicarului maghiar Anonymus ar suna așa tradus „slavi, bulgari şi valahi adică păstori ai românilor”, iar altă traducere cu „și” ar fi astfel: „slavi, bulgari şi valahi și păstori ai românilor”. Se observă cum două modeste părţi de vorbire, conjuncţiile „şi” şi „deci” (et sau ac) au o contribuţie hotărâtoare la interpretarea textului. „Quam terram habitarent Sclauij, Bulgarij et Blachij ac pastores Romanorum…” scria cronicarul maghiar de la curtea Regelui Bela al II-lea în secolul al XII-lea în lucrarea sa „Gesta Hungarorum”, care se traduce astfel: „Pe care pământ locuesc Slavi, Bulgari și Vlachi …și păstorii Romanilor…” Acel „și” sau „deci” lasă impresia existenței înaintea năvălirii triburilor maghiare în Panonia a două tipuri de populații romanice: valahii autohtoni proveniți din triburile dacice romanizate și „păstorii romanilor”, care prin transhumanță au venit din zona Alpilor, din Raeția sau mai de de la sud din Alpii Dinarici sau Haemus. Aceste două populații traco-romane: valahii și ”păstorii romanilor” controlau Panonia când a descălecat Arpad venit din nordul Mării Negre. „Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei”, arăta Annonymus. Inclusiv alt cronicar maghiar Simon de Keza, precum şi cronica rusească a lui Nestor fac referire la stră-românii din Panonia. „Se apucară (n.n.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări”, se arată în respectiva cronică. tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre „păstorii romanilor” sau de „romani” alungaţi de maghiari din Pannonia, Anonymus povestind o întâmplare prin care o garnizoană „romană” era alungată din castrul „Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei. „A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orânduindu-şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndârjire”, se arată în cronica lui Anonymus. Enigmaticii „romani” sau „păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat dispute în rândul istoricilor. „Et mortuo iloo (Attila) preocupassent Romani principes terram Panonie…”, romanii, adică, au venit în Panonia după moarta lui Attila. „…Panoni autem, qui inhabitatabant tunc panoniam, omnes erans pastores romanorum…” Anonymus certifică astfel că Arpad, când a venit în Panonia s-a întâlnit cu urmașii hunilor și vlahii (blachi). „Mai rămăseseră dintre Huni trei mii de bărbați, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin și care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla, până în vremea lui Arpad. Aceștia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi (Secui). Căci acești Zaculi sunt rămășițe ale hunilor care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieșit în cale, când se întorceau, în Ruthenia și, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Pannoniei, ci, vecini cu Blackii (românii), au avut aceeași soartă în munți. De aceea, amestecându-se cu Blackii, se spune că se folosesc de literele lor”. Asistăm la o fenomenologie de aculturație etnică. Ungurii au fost puțini la venirea în Panonia, circa 150 mii, conform unor istorici maghiari, posibil ca ei etnic, mai ales după înfrângerea catastrofală de la Lechfeld din 955 să se fi contropit în masa localnicilor. În acest context complex, majoritatea istoricilor români, dar şi unii germani şi chiar maghiari sunt de părere că „păstorii romanilor” şi „romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-româneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului până la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor. Anonymus le spune „blacki” adică „vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi unguri sub forma „olahi”, atribuit populaţiilor româneşti.
Unul dintre cei mai importanți istorici români medieviști și bizantinologi, Stelian Brezeanu în cărțile sale publicate imediat după revoluția din decembrie 1989 susține o teorie interesantă despre etnogeneza românească din Panonia și conexiunea valahilor cu acei „păstori ai romanilor” pe care i-a întâlnit ducele Arpad la venirea în Panonia, la sfârșitul secolului IX. Teoria istoricului român s-a cristalizat în mai multe cărți și studii, nu neapărat imperativ, ci extrasă din cercetările sale exhaustive și scrise cu acribie. „Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică” (în colaborare cu L. Bârzu), București, 1991 (Premiul Academiei Române), „Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală”, București, 1999 și „Identități și solidarități medievale. Controverse istorice”, Editura Corint, București, 2002. Stelian Brezeanu a fost un istoric poliglot și longeviv profesor de istorie medievală la Universitatea din București, recunoscut academic pe plan european. În studiile sale istoricul a clarificat termenele de vlahi și „păstori ai romanilor” din cronicile maghiare. El spune clar că particula latină „ac” se referă la o subliniere a etnicității valahilor ca „păstori ai romanilor”, în textul lui Anonymus și Simon de Keza El respinge teoria istoriografică maghiară că „păstorii romanilor” ar fi o populație latină occidentală din imperiul carolingian sau o referire la o ocupație pastorală a supușilor împăratului bizantin. Chiar și în această ultimă interpretare se știe că termenul de valah era identificat în cronicile bizantine cu funcția socială de păstori. Deci „păstorii romanilor” din Bizanț erau de fapt tot valahi. În interpretarea lui Stelian Brezeanu tocmai alăturarea termenului de valah cu cel de „păstor al romanilor” are un caracter de subliniere a etnicității acestora, în corelație cu funcția și atribuția socială a ocupației, aceea de păstori. De fapt Anonymus și Simon de Keza subliniază etnicitatea și ocupația acestor locuitori autohtoni ai Panoniei, care sunt valahi și „păstori ai romanilor” în același timp. Deci în interpretarea cronicilor medievale maghiare putem afirma documentat că Panonia la venirea triburilor conduse de Arpad era un ținut preponderent valah, în care localnici se ocupau cu păstoritul ca ”păstori ai romanilor”. Această populație localnică majoritară a reușit să asimileze pe slavi și bulgari, dar a fost dislocată de năvălirea maghiarilor în Panonia. Și în această ocupare a Panoniei valahilor, istoricul Stelian Brezeanu vine cu o teorie interesantă. Regii maghiari după două secole de la cucerirea Panoniei, ca să-și justifice ideologic stăpânirea susțineau prin istoricii de curte ca Anonymus sau Simon de Keza – că triburile lui Arpad au cucerit Panonia ca să recupereze vechea stăpânire a strămoșului lor „totemic” Attila, dintre Dunăre și Tisa. Regii maghiari își inventează evident o genealogie hunică și o descendență din Attila pentru a justifica stăpânirea prin forță, răpind de la populația localnică stră-română, acest teritoriu panonic. Crearea legendei originii hunice a maghiarilor și a liniei dinastice de la Attila la Arpad a regilor maghiari reprezintă o justificare ideologică a cuceririi unui teritoriu – Panonia luat cu forța de la autohtonii daco-romani latinofoni. Regii maghiari au simțit nevoia să-și justifice astfel stăpânirea Panoniei răpite de la carpi, ausoni, valahi și „păstorii romanilor”.
Arpad și regii maghiari au considerat Panonia cucerită de la valahi ca o recuperare și o moștenire de la Attila și huni. Cronicarii de curte au simțit necesitatea ca să justifice astfel cucerirea unui teritoriu al valahilor și al „păstorilor romanilor”. Contrastul vine atunci când Tuhutum vrea să cucerească țara unui „dux Balchorum” din Ardeal și nu s-a lăsat impresionat de Arpad. Este credibilă interpretarea lui Stelian Brezeanu privind atacul lui Tuhutum asupra lui Gelu românul. Ducele Tuhutum, care era un apropiat de Arpad, îi cere conducătorului maghiar dreptul de a cuceri pentru el „Țara lui Gelu”. Stelian Brezeanu consideră că Panonia era cucerită de Arpad ca parte a moștenirii legendare a hunilor și a regelui Attila, ca o recuperare ideologică a vechilor ținuturi, dar însă Transilvania nu făcea parte din cucerirea istorică a imperiului hun. Așa că Tuhutum doar astfel a putut cere lui Arpad să cucerească pentru el ducatul lui Gelu, pentru că acesta nu făcea parte din imaginarul moștenirii imperiale asupra hunilor lui Attila. Gelu românul este înfrânt de Tuhutum, devenind stăpânul țării Ardealului, care de la începuturi a fost altceva decât regatul regilor maghiari, nefăcând parte din proiecția canonică a mitului hunic. Prin cucerirea lui Arpad a Panoniei și a unei părți a Transilvaniei de către Tuhutum romanitatea panonică se frânge, creându-se o cezură etnică între românii din Transilvania și cei de dincolo de Tisa și lacul Balaton, care se retrag înspre Alpii austrieci și Alpii Dinarici. Românitatea panonică dispare astfel la presiunea regilor Ungariei, rămânând doar toponimele inventariate de Capidan în jurul lacului Balaton, iar dincoace în Ardeal se dezvoltă liber o românitate care era eliberată de mitul imperial hunic al lui Attila. La acestea aș putea adăuga și faptul că nobilimea maghiară ardeleană nu a achiesat la restaurarea moștenirii lui Attila în Transilvania. Astfel, Panonia a rămas în imaginarul românesc un arhetip al unei etnogeneze din vremurile când vlahii și „păstorii romanilor” hălăduiau liberi prin pășunile bogate de pe malurile Tisei și lacului Balaton până la venirea triburilor maghiare conduse de Arpad.
