În creştinism, milostenia este definitorie pentru viaţa credincioşilor în perspectiva mântuirii. Învăţătura de credinţă defineşte milostenia ca „faptă a îndurării creştine” care „îşi are izvorul în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Ea se face văzută prin ajutorarea cu cele materiale şi cu cele sufleteşti a semenilor noştri aflaţi în nevoi, necazuri şi supărări”. Dumnezeu Se milostiveşte de noi în toate zilele vieţii noastre, de aceea şi noi trebuie să fim milostivi cu semenii noştri. Mai ales că faptele milei creştine reprezintă criteriul determinant pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Modul în care trebuie să facem milostenie ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 2-4). Iar tot Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe cei milostivi în predica de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Cel mai cunoscut exemplu de milostenie este cel dat de Iisus Hristos prin Pilda samarineanului milostiv, care vine în ajutorul omului căzut între tâlhari şi-l salvează de la moarte ducându-l în casă de oaspeţi, unde a purtat grijă de el (Luca 10, 30-37).
Despre milostenie, Părintele Iosif Vatopedinul ne spune că este „dragostea făptuitoare” şi „nu se limitează în funcţie de loc sau de timp”, pentru că se face „tuturor toate”. Însă milostenia cea mai mare este împărtăşirea Cuvântului lui Dumnezeu tuturor oamenilor, după cum arată arhimandritul Epifanie Theodoropoulos: „Mai mare milostenie decât toate este a-i oferi cuiva pe Însuşi Domnul nostru”. Îl oferim pe Domnul nostru Iisus Hristos tuturor oamenilor prin propovăduirea Evangheliei Sale şi mai ales prin Jertfa Euharistică săvârşită în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii. Deci, cea mai mare milostenie este să-L împărtăşim pe Domnul nostru Iisus Hristos tuturor oamenilor pentru a-i aduce pe toţi la mântuire.
Milostenia este cea mai simplă cale prin care omul poate face să se reverse asupra lui milele lui Dumnezeu cele bogate. Este o cale atât de simplă, pentru că nu ni se cere să dăm mult, ci puțin din puținul nostru. Pentru puținul oferit din inimă, primim infinita milostivire a lui Dumnezeu. „Oamenii fac milostenie ca oameni și obțin în schimb milostenia de la Dumnezeul universului. Milostenia omenească și cea dumnezeiască nu sunt egale: între ele există o distanță atât de mare, precum este între răutate și bunătate”, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Lumea în care trăim astăzi ne oferă, uneori, un tablou dezolant al umanității: oameni sărmani la fiecare colț de stradă, stând în frig, în ploaie sau în arșiță, implorând mila noastră, bătrâni gârboviți, sfârșindu-și zilele în aziluri sau, alteori, în singurătatea căminului lor, neștiuți de nimeni, bolnavi care își caută sănătatea prin spitale, cheltuindu-și tot avutul în speranța vindecării, oameni debusolați, fără nici o perspectivă, lipsiți chiar și de speranța că vor putea schimba ceva în viața lor. Aceasta să fie, oare, lumea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu și în care vrem să trăim? Cu siguranță, nu! Ea nu trebuie să fie așa și de noi depinde, în mare măsură, să fie altfel. Tabloul de mai sus este, se înțelege, expresia hiperbolizată a unei lumi total dezumanizate de lipsa iubirii milostive, ceea ce, evident, nu este cazul. Totuși, merită să tragem un semnal de alarmă asupra unui fenomen care este, tot mai mult, asociat cu lipsa milosteniei, și anume: indiferența. Deși se invocă mereu posibilitățile materiale reduse, nu aceasta este principala cauză a neîmplinirii faptelor de milostenie, ci nepăsarea. Nepăsarea pare că ne acaparează pe tot mai mulți. Nu ne mai interesează ce se întâmplă la un pas de noi, nu ne mai sensibilizează suferința aproapelui, rămânem surzi și orbi la nevoia celuilalt; totul este pentru noi și despre noi.
Sfinții Părinți ne îndeamnă să practicăm milostenia permanent, în orice împrejurare a vieții noastre. Sfântul Grigorie Teologul atrage atenția asupra ispitei de a amâna milostenia: „Să nu zici: Mă voi întoarce și mâine o să te ajut! Să nu treacă timp între hotărârea și fapta ta de binefacere. Binefacerea, de fapt, nu îngăduie amânare”. Chipurile de a milui sunt, cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, felurite, după cum felurite sunt și nevoile aproapelui nostru. Unii au nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de vindecare trupească, dar cei mai mulți au nevoie de înțelegere, de alinare, de iertare, de îmbărbătare. Către toți aceștia trebuie să se îndrepte faptele milei trupești și sufletești.
Ce presupune milostenia ne-a arătat Însuși Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv: aplecarea concretă spre cel aflat în nevoi, purtarea de grijă față de el. În zilele noastre, din păcate, milostenia rămâne, de cele mai multe ori, ceva exterior. În era digitală, milostenia se face și ea online. Ne-a devenit foarte familiară metoda de a ajuta pe cineva prin donarea unei sume de bani într-un cont deschis în acest sens sau, efectiv, prin distribuirea poveștii lui pe rețelele de socializare. De câte ori însă ne-am interesat cine este cel pe care vrem să-l ajutăm și dacă ajutorul nostru i-a și folosit? Fără să conștientizăm, îl transformăm pe cel aflat în dificultate din semenul nostru într-un abstract „caz umanitar”. Și chiar dacă mutăm discuția în sfera concretă, și acolo vedem că milostenia nu mai comportă o implicare directă în viața celui miluit. Câți dintre noi cunoaștem măcar numele sărmanului din colțul străzii? Câți știm istoria vieții lui? Cum a ajuns pe stradă? Ce probleme are și, mai ales, câți încercăm să-l ajutăm să le depășească? Cei mai mulți – dacă nu-l certăm sau nu-l judecăm – ne limităm la a-i întinde, într-un mod la fel de impersonal, un bănuț, convinși fiind că, prin aceasta, ne-am îndeplinit datoria de buni creștini. Desigur, și acest tip de milostenie este folositor. Știm aceasta și din îndemnul Sfântului Grigorie Teologul: „Să ascundeți milostenia în sânurile săracilor, că aceștia se roagă pentru voi”. Cel care face milostenie, chiar și de ar rămâne necunoscut, va fi purtat mereu în rugăciunea celui miluit. Dar adevărata milostenie presupune o cercetare, o deschidere și o preocupare pentru aproapele nostru. De aceea Didahia recomandă: „Să asude milostenia în mâinile tale, până cunoști pe cel căruia dai”. Acest criteriu ne-ar feri și de riscul de a da milostenie celui care nu are neapărată nevoie, celui leneș sau viclean, care face din infirmitatea trupului prilej de neguțătorie, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare.
Iubirea milostivă este un atribut dumnezeiesc prin excelență, iar cei care o practică se aseamănă lui Dumnezeu. „Minunată și plăcută lui Dumnezeu – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – este milostenia, fiind potrivită sufletelor evlavioase. Fiți milostivi, zice Tatăl vostru care este în Ceruri”. De aceea, Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi, făgăduindu-le că vor fi ei înșiși miluiți (cf. Matei 5, 7). Drept urmare, milostenia este cea mai simplă cale prin care omul poate face să se reverse asupra lui milele lui Dumnezeu cele bogate. Pe cât de simplă este însă această cale, pe atât de anevoioasă poate deveni dacă nu înțelegem că esența milosteniei constă nu în îndeplinirea cu scrupulozitate a unei porunci, în vederea răsplății viitoare, ci în folosul concret pe care fapta noastră îl aduce aproapelui. Milostenia este virtuoasă întrucât ne pune în legătură cu cel de lângă noi, care este și el chip al lui Dumnezeu și, prin el, cu Tatăl cel Ceresc. Mântuirea noastră însăși, deși este un act individual, se împlinește numai în comuniune, o comuniune de iubire în care unul oferă și celălalt primește și în care cel care oferă devine și el, la un moment dat, cel care primește.
Nici vântul, nici soarele nu sunt bune oricând, ci doar atunci când avem nevoie de ele: soarele ne bucură într-o zi geroasă, iar o adiere de vânt ne mângâie într-o zi prea călduroasă. Altminteri, oamenii mor și de prea mult vânt, așa cum mor de prea mult soare. Ca și căldura, ca și o adiere răcoroasă, milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Oamenii bogați își fac adeseori daruri scumpe între ei, dar bucuria unui sărac pentru o haină purtată este incomparabil mai mare. Milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât a celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur. Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem oferi este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și restul zilelor suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă.
