Valea Timocului este o regiune între sud-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei – la graniță cu Dunărea de pe porțiunea românească a fluviului – ținut perfect integrat istoric în civilizația balcanică a românilor. Între râurile Timoc și Morava trăiește și astăzi o populație autohtonă românească masivă, încă de la începuturile etnogenezei românești. Istoricii sau etnologii afirmă că se vorbește în această regiune un dialect românesc, dar dacă vizitezi zona realizezi că se rostește o frumoasă limbă românească legată de accentul și regionalismele din ținutul istoric al Olteniei. Este cunoscut faptul că în perioada regimului comunist al lui Ceaușescu, prin antenele de radio montate aproape de Dunăre locuitorii românofoni din Iugoslavia și Bulgaria ascultau Radio Craiova sau Radio București. Și prin acest mod statul român a menținut vie limba românească în Valea Timocului. Locuitorii de aici nu vorbesc dialectul aromân, ci o limbă românească cu accent și cuvinte, în special, din zona etnofolclorică a Olteniei. Din punct de vedere istoric și cultural românii din acest ținut au aparținut de românii nord-dunăreni, deși trăiau la sud de Dunăre. Matricea culturală și lingvistică nord-dunăreană și-a pus amprenta pe românii sud-dunăreni din Valea Timocului. Românii de aici și-au spus întotdeauna români, doar sârbii au folosit pentru ei etnonimul „vlaški”. Mai există și un fel de poreclă locală, în care timocenii din zona Vidinului își mai zic „diu”, care este un nume străvechi preluat de la un toponim al locului. Deși în Valea Timocului trăiește o populație de români cu o conștință de neam puternică, din păcate ei sunt persecutați de Serbia de azi, nefiindu-le recunoscute drepturile, ca la minoritatea românească din Banatul sârbesc sau Voivodina. Se cunoaște foarte bine problemele pe care le are și azi protopopul ortodox Boian Alexandrovici din Mălainița, care slujește în limba română și a înființat un muzeu al românilor timoceni, probleme cu autoritățile sârbe. Poliția interzice oficierea slujbelor religioase în limba română și prigonește preoții, care vor să aparțină de Biserica Ortodoxă Română.
La recensământului din 2002, numărul vorbitorilor de română din Serbia Centrală a fost apreciat, aproximativ la 60.000 de persoane, dar această cifră este considerată neadevărată de organizațiile civice. Etnologii contemporani și activiștii civici fac referire la raportul despre limba română al lui Iosif Bena din 1995, care cifrează numărul cumulat al românofonilor din Voivodina și Timoc, undeva între 200.000 și 300.000. Chiar și Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române, declara acum câțiva ani despre numărul românilor din Timoc, că acesta este variabil: „Unii zic ca sunt 500 000, alții 300 000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradițională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănățean”. Comunitatea românească din Valea Timocului se luptă de peste 30 de ani cu autorităţile sârbe pentru deschiderea unor şcoli şi biserici româneşti, dar fără succes. Din nefericire, nici azi limba română nu este recunoscută în şcoli ca limbă maternă. Pentru că nu li s-a permis să învețe alfabetul latin şi regulile gramaticale ale limbii românii, locuitorii din Valea Timocului au păstrat destul de arhaic limba română scrisă. Personal, în anul Centenarului, m-am implicat cu unii colegi din primăria Clujului la finanțarea unor proiecte cultural-religioase la Mălainița, inclusiv pentru mănăstire și pentru înființarea muzeului etnografic, care au fost primite cu bucurie de românii din Timoc.
Istoricii români, dar și cei bulgari, în epoca contemporană au făcut referire în studii de specialitate la românii dintre Timoc și Morava ca o populație autohtonă ce a aparținut de formațiunile medievale românești din nordul Dunării. Românii din Valea Timocului, deși numiți vlahi de populațiile slave, ei au fost integrați din evul mediu în relațiile cu formațiunile statale medievale de la nordul Dunării, fiind considerați români legați de cei din nordul Dunării prin limbă și civilizație. Matricea culturală a Timocului este românească, specific nord-dunăreană. De aceea, „timocenii” vorbesc azi limba română, nu dialectul proto-român, adică așa numita limbă aromână, dialect al limbii daco-române. De-a lungul istoriei, în Moesia superioară arheologii au descoperit peste 1300 de inscripții în limba latină, dovedind aici o romanizare puternică a populației traco-dacice. În arealul danubian vlahii „timoceni” sunt amintiți de cronicile bizantine, iar provincia era parte integrantă din Țaratul româno-bulgar din secolele XII și XIII. În zona Timocului a existat un fel de ducat bulgar, cu populație românească (vlahi), care a rezistat câțiva ani după cucerirea țaratului bulgar de către imperiul otoman la 1393. (Cristea Sandu Timoc, „Tragedia românilor de peste hotare”, Editura Astra Română, Timișoara, 1994, pp. 2 8). Vidinul a rămas în mâinile bulgarilor până în 1396. Iar în 1396, țarul Strațimir a sprijinit militar națiunile creștine care doreau să oprească înaintarea Imperiului Otoman, dar în urma victoriei otomanilor de la porțile Nicopolelui, Vidinul a căzut, în cele din urmă, în sfera de influență a otomanilor sultanului Baiazid I. În această perioadă, când Timocul cădea sub loviturile sabiei turcești, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a devenit un cruciat al luptei antiotomane participând la bătălia de la Nicopole din 1396 fără să-i fie lăsată cavaleria ușoară ca să intre în luptă alături de către cavaleria grea franceză, greșeală occidentală de tactică, care a dus la înfrângerea cruciadei. Așa cum știm și din poemul eminescian, Mircea cel Bătrân a reușit prin lupta de la Rovine să oprească ofensiva otomană.
Într-un hrisov din 1406 apare astfel cel mai lung titlu a lui Mircea cel Bătrân, în care este amintită o provincie Podunavia, de fapt Valea Timocului, un ținut sud-dunărean pe care marele voievod îl controla. Podunavia a fost confundată de istorici cu vechea themă bizantină: Paristrion- Paradounavon. De-a lungul timpului istoricii au considerat Podunavia ca fiind Dobrogea modernă. Dar mai nou specialiștii au schimbat paradigma după cercetări atente spre zona unde Dunărea face un dublu cot, pe lângă un teritoriu ce pare un pod întins de pământ în binecunoscuta regiune Kladovo, Orșova, Drobeta Turnu Severin, celebra zonă denumită „cazanele Dunării”. Aici, la sud de Dunăre a fost un teritoriu de interferență între românii autohtoni și slavii veniți mai târziu. Putem vorbi de un pod cultural și civilizațional românesc ce lega întortocheatele brațe ale Dunării la Cazane, ca un ic sau „pod”.
Lasă un răspuns