Vorba aceea, or să mai treacă multe drone pe deasupra noastră până vom avea un consens legislativ… Un mijloc de armonizare a celor „n” legii care ar trebui, chipurile, modificate… Ba, poate se termină și războiul între timp, și, atunci, rămân doar niște inițiative undeva… Unele care au apucat a fi scoase din sertarele în care zăceau de luni întregi și au sfârșit, necitite, pe un colț de birou. Doar că, și dacă războiul din Ucraina se va încheia în timp util pentru a nu mai fi necesară plimbarea a fel și fel de hârtii pe post de legislație anti-dronă, riscul pe viitor rămâne. Și va trebui inclus în legislația de apărare a țării, oricât nu se vrea acum acest lucru (din punct de vedere al implicării și consecințelor imediat, chiar în mod justificat). Pentru că aparatele fără pilot la bord vor fi cvasiarmele de ucidere ale zilei de mâine. Și trebuie spus că actualele reglementări aeriene românești au suficient conținut pentru a spune că, din punct de vedere legal, există acoperirea necesară pentru a acționa. Problema o reprezintă faptul că, prin presiunea pusă dinspre Kiev pentru a urgenta ajustarea legislației noastre pentru a acționa împotriva dronelor, suntem împinși pe o muchie foarte ascuțită… Pentru că, în mod tehnic, o eventuală supralegiferare a Codului aerian cu norme suprascrise pentru aceste aeronave (în prezent, reglementările generale de contactare, avertizare, preluare și eventual doborâre a aeronavelor cu pilot fiind cât se poate de aplicabile, la nivel de legislație, și dronelor fără pilot la bord) ne va pune în situația de a acționa, nu atât pentru apărarea noastră, mai ales dacă aceste aparate doar intersectează ori ies rapid din spațiul nostru aerian, cât, mai ales, în interesul Kievului pentru o escaladare regională a războiului prin implicarea țărilor vecine.
Realitatea este că aceste aeronave, având viteze mari de zbor și evoluând adesea sub nivelul radarelor, sunt greu de luat „în cătare” și de doborât în momentul în care, cel mai probabil, ies deja din spațiul nostru aerian. Iar asta ignorând riscul pe care l-ar implica eventuala lor doborâre când traversează spațiul nostru aerian. Pentru că, în cazul unui eșec vizând distrugerea în totalitate (dezintegrarea în aer), devierea lor de la coridorul de război spre zona ucraineană, și prăbușirea intenționată pe teritoriul românesc, mai ales dacă au explozibili la bord, ar reprezenta o amenințare și chiar o autosabotare a măsurilor de protejare și protecție a teritoriului și populației țării.
Și totuși, nu aici „bate” Kievul când presează adoptarea de către noi a unor măsuri de acțiune imediată: doborârea dronelor. Pentru că, din cauza problemelor tehnice puse de evoluția acestor aeronave, identificarea lor este aproape imposibilă înainte ca ele să traverseze deja ori chiar să fie la limita de ieșire din spațiul nostru aerian. Iar singurul mijloc real de doborârea a acestor aparate este, „a priori”, prin distrugerea lor înainte de a fi lansate… În spațiilor lor de lansare de la sol… Adică acolo unde vrea Kievul să împingă militar Bucureștiul: adânc în spațiul rus, prin lansarea de rachete de pe teritoriul nostru.
Militarii înțeleg riscul unei supralicitări a reglementărilor deja existente, suficient de clare și aplicabile, chiar precise în rezolvarea la nivel de efect, un risc dat de pericolul de a trece în zona de acțiune de eliminare (țintită) a cauzelor, asta însemnând să fim cu mult dincolo de argumentul unor acțiuni făcute pentru apărarea noastră.
Înseamnă implicare. Înseamnă rzboi!
Or, acum se vede clar de ce România nu-și permite să rămână „surdă și oarbă” (la comanda altora) în relațiile cu Moscova nici măcar pe timpul agresiunii acesteia asupra Ucrainei. Pentru că problma incidentelor cu drone poate fi, dacă nu complet eliminată, cel puțin diminuată prin notificarea ambasadorului și a atașatului militar rus pentru ca Moscova să asigure culoare de zbor și, mai ales, niveluri de zbor, cât mai puțin posibil a fi incidente cu spațiul nostru aerian. La acest moment ar fi cea mai corectă abordarea a problemei „doborârii” dronelor de către noi, mai ales că, tehnic, nu există (încă) mijloacele necesare pentru identificarea imediată și eventual devierea ori chiar prăbușirea acestora când survolează spațiul nostru aerian.
Iar dincolo de toate acestea, îngrijorarea noastră, ca logistică de apărare, ar trebui să vizeze și un capitol de agresiune militară pe care am pus batista neputinței încă din Decembrie ’89. Agresarea radarelor României cu ținte false într-un război electronic care astăzi este parte a „hibridului”. Mai ales că avem experiența acelor zile în care am fost neputincioși în fața asaltului de „aeronave” cu teroriști, de fapt, ținte false pe radare, dar și prin mijloace la sol de bruiere, perturbare și inducere a stării de panică.
Să nu uităm că, în 1989, rușii au aplicat asupra noastră un război electronic cu numeroase ținte aeriene, obligându-ne să acționăm prin folosirea rachetelor și a sistemelor de apărare antiaeriană (practic, deconspirându-ne sistemele de apărare), lucru pe care, ca militar parașutist la acel moment, l-am trăit pe viu pe aeroportul Otopeni, și l-am „radiografiat” mai târziu, ca mecanism, în volumele „Revolta” și „Decembrie ’89, ce a fost și ce a rămas…” (inclusiv prin realizarea unor interviuri în unitățile de antiaeriană de unde s-a „acționat” împotriva acelor ținte). Și chiar dacă, astăzi, pare a fi doar o ironie a istoriei, să nu uităm că parte din scenariul de diversiune aplicat de Moscova (inclusiv cu „turiștii” de pe ruta Rusia-Serbia și retur), s-a desfășurat pe trasee incidente teritoriului ucrainean, sigur, atunci, parte a colosului destrămat… Dar asta nu face mai puțin necesară recurgerea la memoria vremurilor…
Lasă un răspuns