Parcă ascuns și astăzi, Palatul Cnejilor este cel care are un nume ce poartă rezonanțe istorice vechi, acesta fiind de fapt un palat ruinat situat în satul Ceahlău din comuna Ceahlău (județul Neamț; zona Durăului). El a fost construit în secolele XVII – XVIII de către boierii din familia Cantacuzino ce stăpâneau moșiile din împrejurimi, posibil pe fundamente mai vechi, în incinta fortificată a fostului schit Hangu de aici. Ruinele palatului cnejilor au foste incluse pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2004, având codul de clasificare NT-II-m-B-10608.02 și făcând parte din ansamblul fostului schit Hangu. Pe lângă ruinele palatului, din ansamblul fostului schit mai fac parte Biserica „Pogorârea Sf. Duh” – datând din sec. XVII, cu adăugiri din sec. XIX – și Zidul de incintă – datând din anul 1676. Ca repere istorice, cu sute de ani în urmă, credincioși cucernici s-au așezat în jurul muntelui Ceahlău, pustnicii căutând grotele stâncilor și nevoindu-se în aceste locuri vitrege. În anumite perioade, călugării au ridicat schituri, care au ars involuntar sau datorită năvălirilor dușmane, ori au fost acoperite de avalanșele pornite din munți. Printre schiturile construite la poalele muntelui Ceahlău a fost și Schitul Hangu, dar începuturile acestui așezământ nu ne sunt cunoscute. Călugărul Silvestru a întemeiat în apropiere o mică sihăstrie, numită în documentele de mai târziu „Schitul lui Silvestru”.
Unii cercetători ai trecutului presupun că Schitul Hangu ar fi urmașul acelei sihăstrii. Marele paharnic Gheorghe Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), a zidit pe locul vechiului schit în 1639 o biserică cu hramul „Pogorârea Sf. Duh” și a înzestrat-o cu cele necesare. Deși nu există niciun document care să ateste această ctitorire și nici măcar o pisanie originară, construirea bisericii de către Gheorghe Coci este atestată de o inscripție amplasată în pridvorul bisericii cu ocazia reparațiilor executate în anul 1820: „Această sfântă biserică întru care să prăznuiește hramul Pogorârii Sfântului Duh iaste zidită de răposatu Gheorghe hatman frate cu Vasile Voievod, leat 7147 (1639), iar acum 7328 (1820), cum blagoslovenia preasfințitului mitropolit kirio kir Veniamin și prin osârdia cuvioșiei sale ieromonah Iosif, egumenul acestei sfinte mănăstiri, s-au deschis zidirea, s-au tencuit și s-au acoperit. 1820 iunie 8”. Domnitorul i-a trimis la 7 august 7149 (1641) pe mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, pe episcopul Mitrofan al Romanului, pe episcopul Anastasie al Rădăuților și pe boierii Dumitrașcu Șoldan (mare vornic) și Gavriil (hatman și pârcălab al Sucevei), precum și pe egumenii mănăstirilor Neamț, Bistrița, Bisericani, Pângărați și Agapia pentru a delimita moșia Mănăstirii Pionu. Din documentele emise cu acel prilej rezultă că mănăstirea Pionu stăpânea o mare parte din masivul Ceahlău. Ulterior, marele paharnic Gheorghe Coci a donat și alte moșii cumpărate în această zonă. Vasile Lupu a întărit mănăstirii toate aceste moșii printr-un act din 24 august 1646, acel privilegiu. La jumătatea secolului al XVII-lea familia Cantacuzino a început să achiziționeze moșii în zonă.
La începutul anului 1672, Șerban Cantacuzino, viitorul domn al Țării Românești (1678-1688), a fugit în Moldova și s-a ascuns la mănăstirea Hangu după revenirea pe tron a lui Grigore I Ghica (1660-1664, 1672-1673). De acolo el a trecut în Transilvania. Chiliile mănăstirești au ars într-un incendiu, iar peste ruinele lor Alexandru Ruset, fiul domnitorului Antonie Vodă Ruset (1675-1678) și ginerele hatmanului Gheorghe Coci, a construit pe la anul 1676 un zid de incintă. Deasupra porții de intrare în incintă a fost amplasată următoarea pisanie în limba slavonă: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, acest zid pre împrejurul mănăstirii l-au zidit Io Alexandru Voievoda i gospodja ego Anița snă Io Antonie Ruset Voievoda, gineri lui Gheorghe Hatman. Vleto 7184 (1676) msța august 15”. Ajuns proprietar al moșiei Hangu, marele vistiernic Toderașcu Cantacuzino (1635-1686) a ridicat un turn circular cu scop de locuință în colțul de nord-est al zidului de incintă. În zidul interior al turnului de colț din dreapta intrării a fost încastrată următoarea pisanie: „Cu voia Tatălui și cu îngăduirea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, acesta turn și această portiță l-am zidit eu Toderașcu, marele vistiernic i cneaghina ego Alexandra, în zilele binecinstitorului și de Hristos iubitor Io Antonie Ruset voevoda 7184 (1676) msța iulie 15 zile”. În afară de acel turn a mai fost ridicat în colțul sud-estic un al doilea turn, tot circular, dar de proporții mai reduse.
Fortificarea zidurilor de incintă și înzestrarea ei cu metereze și turnuri puternice au făcut ca mănăstirea să devină în mai multe rânduri un loc de refugiu pentru boierii Cantacuzini. Aceștia puteau trece ușor de aici în Transilvania. Aici s-au adăpostit în 1683, în timpul domniei lui Gheorghe Duca, marele vistiernic Toderașcu Cantacuzino și marele logofăt Nicolae Racoviță, împreună cu alți boieri. Aceștia au refuzat să răspundă la chemarea domnitorului și au trecut în Transilvania. Acest eveniment a fost relatat de Ion Neculce în cronica sa: „De la Domnești, Duca-vodă scriè la camaicani, la Neculai Răcoviță vel-logofătǔ și la Toderașco vel-visternic și la altă boierime, să iasă din Hangu din bejenie, să margă la dânsu la Domnești, să nu să teamă de leși, că leșii sunt niște tălhari. Iar boierii, cum i-au vădzut cartea, îndatǔ au făcut pătăști și au fugit pe potică în Țara Ungurească, în Giurgedǔ, cu toate casăle lor, ca să nu mai dè într-ochi cu Duca-vodă”. Tot pe la Hangu a trecut și vistiernicul Ilie Cantacuzino (d. 1710), fiul lui Toderașcu, care a fugit în Polonia în 1700 după numirea ca domn a lui Constantin Duca. El l-a ajutat să fugă pe bătrânul vistiernic Iordache Ruset, care a scăpat ascuns într-o trăsură. Ulterior s-au adăpostit aici vărul lui Ilie, spătarul Toma Cantacuzino din Țara Românească (în 1605), precum și Maria, soția lui Ilie, după moartea acestuia. Moșia Hangu a fost stăpânită în secolul al XVIII-lea de marele logofăt Iordache Cantacuzino (1688-1759?), nepotul lui Toderașcu, și apoi de urmașii acestuia, marele logofăt Ioniță (1721-1789) și marele comis Matei (1750-1816?). În timp, familia Cantacuzino a început să-și extindă influența în regiune, devenind proprietara moșiilor de pe aproape întreaga vale a Bistriței.
Boierii din familia Cantacuzino au râvnit și moșiile dăruite Schitului Hangu de domnitorii Moldovei. În anul 1791 Matei Cantacuzino a plecat în Rusia cu întreaga familie obținând titlul de cneaz și înalte distincții imperiale. Moșiile au fost administrate între timp de arendași care au încălcat frecvent domeniile schitului. Mănăstirea Hangu începe un lung șir de procese cu boierii Cantacuzini pe care i-a acuzat că au încălcat unele moșii pe care le avea în munți. În anul 1817, domnitorul Scarlat Callimachi emite un hrisov prin care îi confirmă cneazului Gheorghe Cantacuzino (1786-1857), fiul lui Matei, stăpânirea unor moșii ce aparțineau schitului. Biserica schitului a fost refăcută pe la 1820, prin grija egumenului Iosif și cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi, acest lucru fiind atestat de pisania din pridvorul bisericii. Pereții au fost tencuiți, iar clădirea a fost acoperită. În ciuda eforturilor mitropolitului Veniamin Costachi, Cantacuzinii au reușit în anii ’30 ai secolului al XIX-lea să-i oblige pe călugări să părăsească așezământul monahal, beneficiind de sprijinul ocupanților ruși și ale căror armate au staționat lungi perioade pe teritoriul Principatelor Române. Ei au construit o curte boierească în incinta mănăstirii și un palat cunoscut astăzi ca Palatul Cnejilor. Călugării s-au mutat în 1840 la Schitișor, în jurul unei bisericuțe de lemn, la aproximativ 2 km nord-vest de ctitoria lui Gheorghe Coci. Potrivit legendei, pentru alungarea călugărilor din schit, Cantacuzinii au atras asupra lor un groaznic blestem de care au fost urmăriți, neam de neam. Ei și-au pierdut moșiile și au avut parte de morți cumplite. În anii ’40 ai secolului al XIX-lea, Cantacuzinii au dorit să transforme curtea boierească de la Hangu într-o reședință nobiliară fortificată și luxoasă în stilul celor de la Sankt Petersburg. Ei au făcut cheltuieli mari care i-au adus mai târziu la ruină. Au construit un turn pătrat în colțul nord-vestic al incintei (într-un inventar al schitului din 1838 nu sunt menționate decât cele două turnuri rotunde). Chiliile călugărești au fost transformate în locuințe pentru slujitorii boierești, s-au construit noi anexe gospodărești și s-a întărit zidul de incintă.
Hangu a devenit un loc de popas pentru multe personalități marcante ale epocii precum scriitorul și publicistul german Wilhelm von Kotzebue, cumnat al cnejilor, scriitorul francez Jean Alexandre Vaillant, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi sau Alecu Russo. După eșuarea Revoluției de la 1848 din Moldova, o parte dintre revoluționari printre care frații Vasile și Iancu Alecsandri, Leon Cantacuzino, Alexandru Cantacuzino, Alecu Russo, au scăpat de poliția domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) și s-au refugiat la Hangu „cu speranța să ridice plăieșii și să pornească cu toate satele asupra Iașului”. Planul lor nu a reușit, iar revoluționarii au fugit în Transilvania și în Bucovina. Evenimentele acelea sunt relatate și de Vasile Alecsandri în „Un episod din anul 1848”, fragment apărut în 1869 ce reprezentă partea a doua a romanului neterminat Dridri. Revoluționarul căruia autorul îi dă numele de Vali ajunge la Hangu unde speră să-i ridice pe țăranii munteni la luptă. El le vorbește țăranilor chemați la curtea prințului Cantacuzino, îndemându-i să pornească la luptă. Auzind că prințul G., unul din șefii miliției, plecase cu un regiment de soldați și cu o ceată numeroasă de slujitori pentru a-i prinde pe revoluționarii refugiați la Hangu, ei hotărăsc să se retragă „mai în fundul munților, în schitul Hangului, unde sunt ziduri, unde sunt patru turnuri și unde apă este”.
Prințul, revoluționarii și țăranii pornesc a doua zi dimineața către schitul Hangului, care „era întărit cu ziduri nalte și cu patru turnuri ridicate pe la unghiuri. Unul din aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniță. Înlăuntrul zidurilor se găsea o biserică mică de piatră și câteva chilii prin care șuiera vântul pustietății. Iarba crescuse mare în ogradă și acoperise lespezile mormintelor de pemprejurul bisericii; câteva cruci de lemn zăceau răsturnate, prin buruieni, ca o tristă mărturie de părăsire”. Femeile s-au adăpostit într-o chilie, iar bărbații s-au pregătit pentru apărarea fortificației. Câte opt pușcași au fost așezați în fiecare turn, iar o gloată de țărani au fost postați împrejurul schitului. Un preot de la Schitul Durău a deschis biserica și a ținut în acea noapte slujba de Înviere. Revoluționarii au vegheat toată noaptea, dar știrea că vin soldații s-a dovedit a fi falsă. Membrii familiei Cantacuzino au acumulat în timp mari datorii, iar domnitorul Grigore Alexandru Ghica le-a scos moșiile la licitație. Moșia Hangu a fost cumpărată în anul 1852 de Smaranda Sturza pentru suma de 142.000 galbeni austrieci și olandezi. Cei trei frați Cantacuzino s-au închis în incinta palatului, refuzând să-l predea noilor stăpâni și încercând să ridice în sprijinul lor cetele de hangani înarmați. Ei trec printr-o rezistență îndârjită. Zidurile exterioare ale complexului au fost incendiate cu câlți și smoală. Unul dintre frați se sinucide, iar ceilalți doi au fost arestați după câteva zile și duși la Iași, de unde au fost deportați în Rusia. Membrii familiei Sturza nu au locuit în acest castel, lăsându-l în părăsire. Părăsit și de călugări, fostul schit a ajuns în uitare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După acel moment, Palatul Cnejilor a început să se ruineze. Biserica a fost însă utilizată ca biserică de mir de către localnicii satului Ceahlău. Ansamblul fostului schit Hangu a fost declarat monument istoric în anul 1955.
În prezent, din Schitul Hangu nu au mai rămas decât biserica și ruine de ziduri și turnuri. Palatul Cnejilor se află în proprietatea Primăriei comunei Ceahlău, care nu are bani să-l întrețină. Familia Sturdza nu a revendicat această clădire. Ca urmare a lipsei de interes, zidurile de incintă și turnurile s-au surpat pe mai multe porțiuni, iar în incinta celor două turnuri rămase încă în picioare au început să crească mesteceni. Una dintre gospodăriile aflate în vecinătate s-a extins pe terenul fostului schit, amenajând acolo cotețe împrejnuite cu șipci din lemn. Materialele de construcții de la praznicarul aflat în afara incintei au fost depozitate în apropiere de biserică, apăsând asupra terenului pe care se află beciurile.
Schitul a fost împrejmuit în anul 1676 cu un zid de incintă construit din piatră de râu legată cu mortar. Cercetătorii presupun că zidurile aveau patru turnuri de colț, după cum scrie și Vasile Alecsandri în povestirea „O primblare la munți” (1844). La momentul ridicării zidului au fost construite două turnuri circulare în colțurile de nord-est și sud-est au fost înălțate, cel dinspre nord fiind mai mare și având și rolul de locuință. Ele protejau latura de est unde se afla poarta de intrare în incintă. Mai târziu a fost înălțat și un turn pătrat în colțul de nord-vest, cu rol de locuință. El datează probabil din perioada în care cnejii Cantacuzini au transformat mănăstirea în palat și au realizat importante adăugiri. Această ipoteză decurge din analiza atentă a structurii construcției, a materialelor folosite și mai ales a racordurilor între turnuri și zidul de incintă. Turnul din colțul sud-vestic lipsește astăzi, dar cercetătorii presupun că aceasta ar fi existat și ar fi avut aceeași destinație ca și cel din colțul de nord-vest. Cercetările arheologice efectuate în anii 1955-1958 au evidențiat faptul că zidurile beciurilor și ale construcțiilor de suprafață de pe latura vestică se întrerup acolo unde ar fi trebuit să fie ultimul turn de colț. Aflat la Hangu în 1842, Vasile Alecsandri a scris poezia „Sora și hoțul” în care se vorbește despre o călugăriță care fusese adusă de copilă la mănăstire. Văzând-o că-și plânge soarta, un haiduc îi propune să fugă împreună cu el pentru a fi astfel fericită. În scrierea postumă „Piatra Teiului (Legendă)”, Alecu Russo relatează o călătorie prin munții Moldovei, amintind și de „săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate”. Aceasta se află „într-o întunecată adâncătură”. Locuitorii din satul Hangu „mărginit de doi munți între care curge Bistrița” (denumiți și „hangani”) sunt considerați cinstiți, liniștiți și domoli la vorbă, aceasta datorându-se faptului că se află pe moșiile cneazului Cantacuzino. Vechilul prințului trebuia să fie înștiințat de orice învoială ce se făcea între localnici, prințul fiind „în același timp și oblăduitorul, și privighetorul supușilor lui. […] Prințul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului. Cuvântul cneaz e rostit ca ceva sfânt dintr-un capăt la celălalt al muntelui. E patriarhul Ceahlăului.”
În jurul schitului și a palatului s-au țesut legende. Una dintre acestea spune că atunci când s-au construit zidurile de incintă, unul dintre boierii din familia Cantacuzino a pus să fie măsurată cu o sfoară umbra câtorva lucrători robi și a așezat apoi sfoara în fundația zidurilor. Robii și-au pierdut viața la apusul soarelui. Potrivit altei legende, Budu, unul dintre căpitanii lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care urma să se însoare cu Ana, fiica voievodului, a murit într-o luptă cu tătarii, răpus de o săgeată. Răpusă de dor, iubita a apelat la o vrăjitoare, iar într-o noapte farmecele îl aduc pe Budu călare pe un cal înaripat. Oşteanul o ia pe Ana, merg pe platoul Ceahlăului, dar zorii zilei rup vrăjile şi întâiul cântat al cocoşilor îi găsesc pe cei doi deasupra muntelui. A urmat un tunet năpraznic şi cei doi tineri sunt transformaţi în stânci, lângă locul numit Creasta Cocoşului. Cele două pietre sunt îngemănate, una mai mare, Budu, şi alta mai mică, Domniţa Ana. Legendele mai spun că atunci când este lună plină, dacă umbra Turnului lui Budu se pogoară peste Palatul Cnejilor, la baza muntelui, cel care se află printre ruine devine strigoi, precum Budu, cel chemat din morţi. Chiar marele scriitor Alexandre Dumas a scris romanul „Strigoiul Carpaților”, a cărui acțiune se desfășoară în jurul turnului pătrat de la Hangu din Moldova. Cum de a ajuns francezul pe aceste meleaguri nu se ştie cu exactitate, dar se bănuieşte că le-a vizitat prin 1835, poposind la mănăstirea de aici, în zonă fiind întinse moşii ale boierilor Cantacuzini. Inspirat de o povestire, peste ani avea să o transpună în romanul „Strigoiul din Carpaţi“. Se mai vehiculează că Mihai Eminescu a fost pe aceste meleaguri, iar legenda auzită ar fi stat la baza poeziei „Strigoii“. Oaspete la Palatului Cnejilor a fost şi Alecu Russo, în vremea când era judecător la Piatra Neamţ. La fel Vasile Alecsandri, care a văzut locurile în 1844 şi în 1848, când fugea spre Transilvania, după eşecul revoluţiei de la Iaşi, scriind apoi poezia „Adio Moldovei“. Printre cei care au cunoscut Palatul Cnejilor s-a numărat şi Wilhelm de Kotzebue, diplomat german, care va deveni ginerele cneazului Gheorghe Cantacuzino, Nicolai de Giers, diplomat rus, revoluţionarul francez J.A. Vaillant, Gheorghe şi Petru Asachi sau pictorul Sciavoni. Şi se mai vorbeşte de Palatul Cnejilor că ar fi fost distrus de trupele turceşti, care îi urmăreau în Moldova pe luptătorii greci ai Eteriei. Din păcate, anii n-au adus nimic bun pentru fortificaţia de la poalele Ceahlăului, ruina fiind acum atotstăpânitoare. „Aici stă scrisă o pagină însemnată din istoria ţării, o pagină din care se pot învăţa multe: înflorirea este întotdeauna rodul unei credinţe şi a unei vrednicii; iar decăderea, pretutindeni este sfârşitul vieţii bicisnice şi de risipă“, arăta profesorul doctor Daniel Dieaconu, citându-l pe preotul Constantin Matasă. Preotul Constantin Mătasă (1878-1971), pasionat arheolog şi fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamţ (1934), scria în 1933 despre palat că localnicii afirmau faptul că văzuseră noaptea focuri albastre pâlpâind deasupra unor pretinse comori ascunse sau umbre care intrau în hrubele adânci, scoțând sunete sinistre. Acele flăcări albastre ar arde la fiecare șapte ani deasupra comorilor apărate de blesteme, iar umbrele ar fi ale cnejilor ce au avut deaface cu această locație plină de mistere și de taine…
