Dacă americanul Lery Watts, prin lucrarea sa: „Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, repune lucrurile în lumina adevărului fiindcă: „aduce în discuție ceva ce ne-a blocat evoluția organică într-un anumit interval istoric, respectiv lupta pentru prezervarea independenței unei Românii aflate la interfața unor forțe extrem de puternice” și astfel se alătură Luceafărului Eminescu și criticului Pamfil Șeicaru în contra muscalilor-bolșevici, „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică”, clarifică dintr-o perspectivă interioară, a românului de rând, poziția opresivă a imperiului care a dominat Europa centrală aproape 500 de ani. Românul a fost mereu agresat se datorează rădăcinii sale de băștinaș al acestor locuri împodobite cu aur, sare și minereuri de tot felul, cu verdele crud al pădurilor care purifică aerul pe crestele Carpatine dominate de Sfinx și ocrotite de crucea Eroilor de pe Caraiman. Izvoarele cu apă vie, ce se revarsă în văile pe unde „peștele-i ca vițelul” (Nicolae Olahus) și câmpiile mănoase, formează „granițele acestui neam care încep acolo unde-i prezent cuvântul nostru românesc și se sfârșesc acolo unde se bâlbâie alte graiuri” (Ion Rusu Abrudan, Vasile Stoica, Habsburgii, ungurii și românii, 1915). Pentru că sunt evidente originile glorioase și antice ale strămoșilor „rumânilor, olah, valahi” – care merg până la nevoia de a recunoaște că sunt „mama, tata și moașa” bătrânului continent, căruia i-a dat „limbă, scriere și cifre”, asta i-a făcut pe toți să-i invidieze.
Spiritul românesc ancestral – sacerdotal – s-a format în anii și a ridicat poporul la un alt stadiu de percepție culturală. Luată la analiză serioasă, misiunea istorică – exclusivă a ungurilor – cum pretindeau aceștia, s-a transformat treptat, prin agresivă promovare, într-un „naționalism!” particular împletit cu ură și șovinism, cu destin și viitor dubios, îndoielnic, în ciuda faptului că le-a succes apropierea de Marile Puteri ale vremii – Austria 1867 și Germania și Italia 1940. Ei au adoptat o strategie salvatoare de moment, dar când e vorba despre viitor ungurii privesc îndărăt, pretinzând drepturi istorice, pe care nu le pot nici măcar dovedi. Germanul Herder, scria în secolul al XVIII-lea despre unguri că sunt „cea mai mică parte a locuitorilor Țării”, înconjurați de popoare pe care voiesc să le supună. Ludvig Spohr în cartea sa Temeiurile spirituale ale naționalismului în Ungaria, aducea lămuriri asupra acelora care nu se înrudesc cu „nici o rasă în Europa”, și care se simt amenințați, fără temei însă, fapt pentru care invocau mereu revizuire Tratatelor de pace, în perioada interbelică. Constatând după Trianon că „principiul naționalităților” nu i-a cuprins cu hotare extinse au apelat la această așa-zisă misiune istorică pe care, chipurile, numai ei au împlinit-o în această parte a Europei în lupta contra „păgânătății”.
Pornind de la motivele străbunului Diurpaneu, regele goților, dreptatea cauzei, pentru a cărei reușită trebuie să vă înarmați, este o cauză justă și legitimă. Dacă Patria are întâietatea asupra tuturor lucrurilor din lume, atunci apărătorul e obligat să-și apere casa și avutul. Legile umane și cele divine justifică și califică ca dreaptă o astfel de faptă. Substanța pe care se bazează aceste principii de drept are rădăcini în virtutea strămoșească, care a fortificat brațele, a înflăcărat mințile și oțelit voințele pentru a stăpâni și domina cu glorie peste numeroase provincii ale neamului. Să ne amintim de coaliția regelui Diurpaneu care învingea armatele împăratului Domițian și astfel îl obligă să plătească geților descendenți din Getar (goți – numiți de alții) un considerabil tribut, deși la Roma împăratul se lăuda cu o victorie. Acest război era considerat acoperitor pe o arie mult peste cea a războaielor daco-romane dintre Traian și Decebal.
No, să vă zic că zona geografică de locuire românească este menționată în izvoarele istorice antice, cu precădere cele romane, de către Herodot, numindu-i daci, cu o organizare politico-administrativ-statal-militară remarcabilă! Mai mult la 1556, Nicolo Zeno avea să alcătuiască o istorie universală în care „dacii sunt considerați întemeietorii Europei”, cu oameni „împodobiți cu aur”. Oare de ce istoricii români nu au dat atenție acestor importate izvoare independente?
Aceste adevăruri sunt argumentate și actualizate într-o nouă viziune. Contrară părerilor exprimate până în prezent, „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică” scot în evidență nedreptățile trecute și primejdiile viitoare care amenință siguranța neamului datorită „bâjbâielilor și șovăielilor” politice ale unor conducători aserviți. Coroana habsburgică și dualistă a considerat „căldarea Carpaților” drept scut ocrotitor contra otomanilor și muscalilor. Concluzia noastră este că acele creste ale Carpaților adună în jurul lor numai ceea ce curge la vale și care este definit prin limbă ca spațiu românesc de „drept istoric” și care corespunde conform cu „principiul naționalităților”, definit de Eminescu, „de la Nistru pân la Tisa”. Priviți harta hidrografică, toate râurile care brăzdează țara românească de la Nord la Sud, de la Est la Vest, se varsă în Dunărea și Marea Neagă. Românii nu datorăm nimănui nimic, căci n-au luat de la nimeni nimic! Iar dacă alții de ne-ar da, românii să nu primească, după cum îndemna Eminescu! Și exemplul acela al „calului Troian” trebuie ținut minte! Cum au fost românii „îmbrățișați” înainte de aderare la U.E. și N.A.T.O. și cum sunt ținuți la ușa „spațiului” european, nu vi se pare că seamănă cu „regimentele de graniță” de pe vremea lui Horea? Dar unde e oare Țepeș?, se întreba în prefață cărții Ion Măldărescu.
Papa Ioan Paul susținea că de la daci s-a învățat și transmis această „limba latină”, care – No, ce să vezi! -, iată că s-a păstrat în mod miraculos în această „mare de slavi”. Este puțin probabilă teoria „romanizării dacilor”, văzându-se, de pildă că, timp de un mileniu ungurii s-au forțat degeaba să „maghiarizeze pe românii din Transilvania”, deși au practicat metode stimulative diverse (acordarea de privilegii și proprietăți, căsătorii regale, diplome și onoruri nobiliare, funcții administrative) precum și constrângeri (politice, sociale, religioase. școlare), și tot nu au reușit. Cum o fi făcut-o oare anterior romanii, de au reușit, fără să prindă de veste ungurii și să le copieze metodele? Răspunsul se găsește în acea expresie: „No, pe dos”!, adică romanii au învățat latina de la daci, primul alfabet al omenirii fiind cel pelasg (cf. Arminian), iar scrierea primordială a omenirii de aici a pornit.
După cum atestă Tăblițele de la Tărtăria și Tăblițele de aur și plumb de la Sinaia, mărturii ale civilizației ante-romane! No, atunci cine pe cine a civilizat? Pentru toate acestea există dovezi arheologice, descoperite, confirmate și atestate de cercetători străini! Ampelum, era centru dacic, menținut și în vremea stăpânirii romane, din care se dirija exploatarea minereului din toată Dacia. Tezaurul dacic este inegalabil! Și încă nu a ieșit la iveală tot, nici cât zace prin muzeele lumii. Dar nimenea, la acea vreme, nu era interesat decât de aurul apusenilor și de argintul și cupru în care se băteau monedele imperiului roman de răsărit. Dacii bateau cosoni – monedele de aur – exemplu împrumutat de romani.
„Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică”, reprezintă o antologie de studii și articole. Firul comun al tuturor o formează: Limba, Legea românească și Moșia strămoșească, ca elemente fundamentale care leagă neamul de rădăcinile sale ancestrale. Ele sunt zestrea de cultură moștenite care au întărit neamul spre a trece peste toate suferințele îndurate de-a lungul vremurilor! Puterea tainică și trainică a acestora merită o aplecare adâncă spre a scoate la lumină adevărul, care ni s-a ascuns în permanentă și care a produs suferință. Aceste elemente de trăinicie și rezistență au fost pilonii care au salvat neamul de la pieire. Românii au fost împilați sub coroana habsburgică (1692-1918), aspecte pe care le-am parcurs cu „pași pe caldarâm” și pe care le desfacem și deschidem ca pe baza unei noi interpretări, prin prisma interesului național al românilor, să se povestească adevărul. Oricând la ceasuri de cumpănă aceste date și informații să fie folosite ca argumente doveditoare.
Pământul pe care trăim ni l-a dăruit Bunul Dumnezeu. Dacă întâmplător cineva face dovada contrară îmi voi schimba teza. Dar, din câte știm, nimeni n-a venit de aiurea cu straița cu pământ ca să și-l cultive în bătătura strămoșilor noștri. Și avem exemple suficiente ca să observăm că deposedarea de pământuri a românilor s-a făcut prin agresiune, prin „inventarea” de legi (cu privilegii de tot felul,), altele decât cele prevăzute în Jus Valachicum, prin înlocuirea forțată a credinței străbune și amestecul vorbelor noi (astăzi romgleză), cu ștergerea din dicționare a cuvintelor de origine autohtonă străvechi. Și toate metodele administrative, care nu au produs totdeauna roadele așteptate, au fost împănate cu legi aspre de schimbarea a religiei, numelui, a stării – de la băștinaș, civitas, sau colonist liber ortodox și băștinaș – la iobagul supus și condamnat la muncă – la „recompense” cu titluri regale de proprietate și nobiliare diplome, ca stare în caz de apărare a „nobilei coroane”.
Volumul „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică”, încunoștințează cititorul, avertizează cercetătorul și pune în gardă politicienii cu privire la Onoarea și Demnitatea la care are drept Neamul Românesc, neam de nemuritori, prin ceea ce au mai sfânt: limba, credința și moșia. Prestația sonoră a marilor spirite românești (Ștefan cel Mare și Sfânt, Nicolae Olahus, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, Eminescu, Ioan Cuza) le-am semnalat în carte ca drept dovadă că n-am fost nici leneși, nici proști și nici molâi, cum sfidează realitatea, cu rea credință, unii defăimători ai neamului. Textele folosite dovedesc contrariul: strămoșii noștri sunt cei care au însămânțat Europa antică, ei sunt cei care au inventat scrierea și socotitul! Înaintea altora strămoșii au turnat podoabe și monede în forme în aur și argint. Ei s-au unit în luptă, având cea mai puternică armată în vechime, au fost oameni de omenie care munceau pământul în devălmășie, iar Regele lor era cel mai „viteaz și priceput”, conducător care se situa voluntar drept „Onoare” în fruntea obștii. Strămoșii noștri nu au fost sclavi și nu au practicat această formă inumană de societate! Dacii ne sunt nemuritori, iar asta au recunoscut-o și dușmanii lor, romanii înălțându-le o Columnă la Roma! Contrar faptului că au fost creatori de cultură și civilizație primordială, băștinașii strămoși – de la început și de la originea Moșilor – n-au părăsit aceste plaiuri, decât temporar însoțindu-și turmele de mioare prin munți, văi și câmpiile lor (precum atestă documentele citate). Suferințele românilor se trag din originea lor eroică și glorioasă, din numele de român, invidiat de veneticii pripășiți ca stăpâni de ocazie! Și toate aceste adevăruri sunt rostite, documentate și argumentate cu motivație de român!
Lasă un răspuns