Marxism, Neo-Proudhonism, Suveranism și Progresism…

După 1848, pe fondul libertății ideologizate (încă nu era vorba despre liberalism) din ce în ce mai mari ce iradia din Occident, elita noastră s-a dedat la plăcerile unei modernități comode, în care virtuțile puteau fi cultivate sau nu, dar în care acapararea aparatului de stat aducea cu precizie de ceasornic redevențe mult visate. Degeaba, din când în când, atât în tabăra conservatoare, cât și la „roșii”, se ridicau voci care tunau împotriva politicianismului, elita conducătoare cădea degrabă în epicureanism și lucrurile se dregeau în funcție de conjunctura istorică: ba făceam alianță cu Puterile Centrale, ba o coteam spre Antanta. Dar înainte, nu ne-am aliat cu o Rusie „revoluționară” (cum acuza Ghica) împotriva unei Turcii care oricum ne-ar fi acordat ceea ce am luat prin luptă, adică independența? O Rusie de care ne-am dezis apoi imediat, deși știam că va lua Basarabia? O Rusie care ne promisese bani și Cadrilaterul la 1878, dar împotriva căreia am protestat, așa că ne-a luat cadoul mai mare și ne-am ales cu Dobrogea de azi?

Sistemul nostru constituțional stă pe o uzurpare. Convenția de la Paris prevedea ca Gospodarul sau Prințul să guverneze prin intermediul miniștrilor numiți de el. La 1866, deși aveam un principe capabil, l-am lăsat fără putere, căci s-a inventat cabinetul, adică un sistem în care prințul numea doar șeful miniștrilor, dar în rest nu mai avea putere. Un astfel de sistem va face pagube până la Traian Băsescu și Iohannis, care nu pot guverna, pentru că avem partidele.

Ei bine, ce sunt partidele? Sunt doar instrumente de acaparare a puterii și privilegiilor în stat. Eminescu. G. E. Lahovary, Carp și alți idealiști sunt înghițiți de masa celor care, în administrație, fac jocurile subterane ale partidelor, unde nicio idee și niciun ideal nu mișcă pe nimeni (pentru epoca veche inclusiv junimismul a fost un joc epicurean, zice Lahovary…). În epoca ceaușistă scenariul s-a repetat, deși lucrurile, fiind calchiate după model estic, au putut fi ținute sub control din punct de vedere moral mai bine. Cu toate acestea, elita a vrut din nou redevențe, așa că s-a închinat deplin după 1989 unui Occident care a crezut că ne-a cucerit. Nu ne-a cucerit, în fapt, noi am cedat, așa cum am cedat mereu ideii că un stat se poate descurca numai din conjunctură. Cu mici excepții (sloganul liberalilor „prin noi înșine” sau „independența” ceaușistă), la noi politica a fost doar un teren de joacă al pasiunilor minore, al plăcerilor aproape carnale.

Azi, o așa-zisă încercare de revenire (suveranism) se lovește de noul proudhonism al lumii occidentale, care îi va fi și ne va fi fatal. Marxismul ortodox a trimis instituția Bisericii în umbră, dar a lăsat credința. Mai mult, regimul marxist a pus ceva concret în loc: tractoare, blocuri și fabrici în loc de tradiție și cultură religios-bisericească. Noul progresism este o variantă letală de proudhonism adus la zi. Socialismul anarhist nu procedează ca marxismul, care încerca, fără succes, să ducă Biserica în neant. Noul progresism elimină prin înlocuire orice formă de autoritate prin rădăcina sa anarhistă. De altfel, Proudon el însuși se credea un fel de Dumnezeu (v. La ruine sociale: réponse à M. Proudhon. Ni matérialisme, ni jésuitisme / par Edmond de Pressensé 1852). Dacă nicio putere nu mai stă în picioare, atunci cel care proclamă anarhismul este Dumnezeu însuși, combinat, desigur, cu Descartes.

Așadar, cel care poate gândi că nicio autoritate în afara lui nu este legitimă, deci nu există, nu are decât să se proclame pe sine ca suveran și Dumnezeu. Aici se ascunde un uriaș avertisment și pentru suveraniști, căci suveranismul poate fi, la limită, și adesea este, o uzurpare. A cui, rămâne de văzut în istorie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*