Calitatea umană…

Când am fost în Scandinavia, grupul nostru reprezenta în mic România de azi… Oamenii erau mereu speriați, oriunde vedeau un restaurant, tăbărau pe el, de parcă erau din neamul lui Flămânzilă. Unde băgau atâta în ei? Dar aveau bani și oamenii cu bani nu intră în muzee, intră în restaurante. Orice încercare de a discuta despre Ibsen, marele dramaturg al Norvegiei, sau despre Edvard Grieg, simbolul orașului Bergen, despre faimosul său Concert pentru pian și orchestră în la minor, pe care l-am ascultat de atâtea ori la Festivalul „George Enescu”, interpretat de mari soliști ai lumii, se izbea de un zid. În autocar, ghidul nu punea muzică populară norvegiană, ci manele! Eram în rai și el punea comicării cu Puiu Călinescu, foarte aclamate de turiști! În jur erau munți, lacuri, peisaje nemaivăzute, iar el spunea bancuri, precum unul cu o domnișoară care e întrebată de un cuceritor, ce înălțime aveți? 150 cm, răspunde fata. Dar cu greutatea cum stați? O, mult mai bine, spune ea. Am sub 150, am 120! Omul acesta e bun de ghid pentru gâscani, căci era lipsit complet de sentimentul măreției, al evenimentului, al fenomenului. De ce? Fiindcă nu avea nici un strop de sacralitate în el. La cea mai veche biserică de lemn din Norvegia, un miracol arhitectonic, el făcea poze cu un picior în aer. E un om admirabil, plăcut, cu multe calități, dar trebuie să se pregătească mai bine, să știe că într-un grup există diversitate, și altfel de oameni, care nu au spirit de turmă, care merg în excursie cu un scop înalt. Pe mine m-a confundat. Am întâlnit la Bergen, la Statuia Vikingilor, o familie de români, el și ea, care se jucau cu copiii lor. Am intrat în vorbă cu bărbatul și spunea că vin acolo la muncă, dar nu lucrează decât pe sezoane, restul timpului nu au ce face. Cum nu, mergeți la teatru sau la Opera din Oslo, le-am zis. Ce să căutăm noi acolo?! Nouă ne este dor de România, e mai bine la noi, fiindcă românii sunt calzi, norvegienii sunt reci! Păi și eu sunt rece față de un om ca el! Iată opinia unui român din Lumea I, fără nici o aspirație. Cu neamul lui Șoșoacă nu poți decât să faci de râs România. Astfel de oameni, care n-au intrat într-o bibliotecă, nu înțeleg nimic din Norvegia. Fără aspirații pentru Lumea II, stai acasă, rămâi cu bancurile despre Bulă și Bilă.

E foarte greu de dedus unde va ajunge România, cu milioane de oameni răspândiți care-ncotro. Nu zic că ghidul pe care l-am avut era dintr-o asemenea plămadă. Dimpotrivă, aș zice, dar are nevoie la rându-i de o călăuză. Rolul unei călăuze este să fie mereu la obiect. La obiect era să pună muzică populară norvegiană, nu manele. Sau în lumea Alpilor norvegieni, să pună concerte de Edvard Grieg, suitele sale inspirate din folclorul scandinav. Sau imagini din spectacolele Operei de la Oslo, nu hâhâieli cu Puiu Călinescu și suita de gaguri luate din emisiunea „Tembeliștii”. Peisajul nu permitea o asemenea blasfemie. Permitea imagini din Fragii sălbatici și alte filme ale unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii, Ingmar Bergman, a cărui operă, despre care am scris zeci de pagini, definește cel mai bine omul scandinav și angoasele lui. Școala de film suedeză este model pentru istoria cinematografului. Dar Bergman nu a apărut pe limba lui. Misiunea unei călăuze este să-i facă pe călători să plece mai bogați spiritualmente decât au venit. Dar el nu s-a pregătit în acest sens. Nu a nimerit-o niciodată, să fie pe unda aspirațiilor scandinave. Era mereu ca nuca-n perete.

Luasem cu mine ultima carte apărută, Angelophania, cu gândul să i-o ofer călăuzei. Sau altuia din grup pe care l-aș fi apreciat. Cumva vreo miraculoasă călăuză a călăuzei. Dar n-am avut cui, nu am găsit pe nimeni potrivit pentru ea. Erau oameni cu bani, și milionarii nu cumpără cărți, ei cumpără bancuri. De aceea am numit grupul cu care am fost NOBODY. Nici unul nu mi-a răspuns la prezentarea mea. Dădeam mâna, mă prezentam, spuneam cine sunt, dar ei se comportau ca NOBODY. Cine se comportă așa? Oamenii care nu au nimic de arătat, care nu au cu ce se mândri, care nu au cu ce să se laude. Zici că sunt modești. NU sunt. Sunt „stupid people”, cu excepțiile de rigoare. „Modestia este calitatea celor care nu au alte calități”, spunea Napoleon. Ei sunt pomanagii, cu excepțiile de rigoare, repet. Dar și în Norvegia? Aici nu există cerșetori, iar la Catedrala din Oslo am întrebat două măicuțe care vindeau suveniruri dacă aici există pomana, alms, în engleză, dacă se dă de pomană la săraci? N-au înțeles, deși le-am pronunțat și cuvântul dole, ajutor pentru șomeri. Așa trebuie să fie o utopie a viitorului, să nu existe săraci, șomeri, pomeni, orice formă de umilință a omului. N-am văzut nici un cerșetor pe stradă sau la ușa bisericilor. Și nimeni nu vindea sticle și borcane ca în era Iohannis-Ciolacu, „să-i ia dreacu”.

Mereu m-am izbit de această realitate, care e diferența dintre noi și norvegieni sau alte popoare civilizate? Calitatea umană. Cum se ajunge la ea? Prin educație, prin cultură. Cum poți să educi, așa, dintr-odată, într-o călătorie, o grămadă de oameni? Nu poți. Fiindcă ei nu au venit cu educația minții de acasă. Ba în fața Bibliotecii din Oslo, cineva mai sexy din grup, mi-a spus să nu mai pomenesc de cărți și de artă, că scoate pistolul. „Să intru eu într-o bibliotecă?Never! Never!”, a strigat, înălțându-și brațele spre niciunde. Ce trist sunt și acum că nu am avut cui să dăruiesc Angelophania, să o ofer ghidului sau altcuiva care să mă facă să simt că are atingere cu sacrul. Ce fericit aș fi fost să văd pe cineva dornic de cultură, de cunoaștere, de a fi părtaș la viziunea mea angelică. Și vă mai dau un exemplu. În localitatea Borgund, la 191 kilometri de Bergen, există o biserică din lemn seculară, cea mai veche din Norvegia, poate și din lume. E clădită acum aproape 800 de ani. Are o structură solidă, e construită din pereți de bârne numiți „stavkirke”. Bârnele și legăturile dintre ele se susțin fără nici un cui, așa cum își făceau și dacii casele. Noi ne cunoaștem bine bisericile de lemn din Maramureș, dar această biserică este nemaivăzută, nu fiindcă nu are icoane, că nu pare creștină, ci e construită din lemn masiv, fără altar, are forme de corabie vikingă. Au construit-o chiar vikingii, din rațiuni care nici azi nu au fost descifrate. Ei bine, românii din grup au refuzat să meargă la ea, să o vadă și prin interior. Unde ar fi văzut, în loc de icoane, senzaționale sculpturi cu lupi și dragoni, parcă ar fi fost inspirate de stindardul dacic – cap de lup, trup de dragon. Am fost singurul care am ajuns acolo și am rămas uimit de frumusețea ei arhitecturală. Era cioplită așa cum e și măreața corabie vikingă din Muzeul vikingilor de la Stockholm.

Cred că lucrurile stau așa cu toate grupurile din România care brăzdează lumea. Românii se află în această fază de pelerini ad-hoc, de descoperitori ai altor lumi deja descoperite. Foarte bine. Dar se duc boi și vin vacă. Altfel, dacă n-ar fi așa, s-ar întâmpla ceva benefic și cu țara noastră. Dacă sute de mii de români, milioane, străbat lumea și văd ce minuni fac alții, de ce la noi se duc la vot și o aleg pe Șoșoacă, sau pe Ciucă, de ce nu se imită aceste repere regale, dimpotrivă, le ignorăm, ne-am omorât regii, președinții, și România tot dă înapoi ca racul, după decenii de democrație original dirijată.

Și vreau să se rețină ceva esențial: când pleci în lume, trebuie să pleci pregătit, să știi pentru ce vrei să ajungi într-un loc sau altul, să te documentezi, să ai un țel, un scop, nu să pleci fiindcă ai bani și nu mai știi ce să faci cu ei sau să vezi și tu ce a văzut colegul de birou! Ridică-te la cunoaștere, la ceea ce poți învăța nou, ca să poți la rându-ți să-i înveți și pe alții! O doamnă din grup spunea că a fost în 43 de țări. Și la ce i-a folosit? Cine știe? A fost pentru ea, e problema ei, din experiența ei se alege praful dacă nu are un rol în societate, dacă nu a scris despre ea, dacă nu a enunțat-o, ca să folosească și altora. Egocentrismul trebuie dat sub preș. Există, așa, la unii patima călătoriilor, dar e problema lor, călătoria lor nu se transformă într-o carte sau în altceva util. Vikingii explorau lumea, dar se întorceau acasă cu bogății, cu tot ce adunau mai bun din lume. Noi nu suntem vikingi războinici, nu ne putem compara cu ei, dar putem să strigăm guvernanților, uite, ce am văzut acolo sau dincolo, de ce nu faceți și voi ca ei? Compari fără să vrei realitățile din țara ta și țara pe care o vizitezi. Și mereu mă întrebam, oare norvegienii nu sunt oameni?

De ce oare noi, românii, nu putem fi ca ei, ca norvegienii? Comparativ cu ei, e limpede că noi, românii, nu suntem oameni. Ne lipsește calitatea umană.

Dar, nota bene, eu nu m-am dus în Scandinavia să cunosc români, îi știam prea bine, voiam să cunosc localnici, norvegieni, suedezi sau danezi. Și am cunoscut destui, în timpul liber, când mergeam la opționalele pe care ceilalți le refuzau, nu-i interesau, cum ar fi vizita castelului Kronborg, o fortăreață renascentistă care i-a inspirat lui Shakespeare piesa Hamlet, sau la Tivoli, cel mai mare loc de distracții din lume, la concurență cu Disneyland, dar mult mai rafinat și sofisticat. Aici vezi unde a ajuns omenirea, aici te întrebi de ce marea catedrală din Copenhaga e goală, iar în Tivoli sunt sute de mii de oameni, care, cu mic cu mare, caută fericirea copilăriei. În loc să vezi așa ceva, cu doar 24 de euro, îi arunci pe cârnați și maioneză! Și-au pierdut oare oamenii credința? NU, au găsi altă cale spre fericire, satisfacțiile umane nu mai sunt de tip religios. Aici nu există BOR, care să țină o țară pe loc, în incultură, în rugăciuni stupide și promisiuni deșarte, dependentă de atâtea practici depășite, aici nu există cultul sfinților și al icoanelor! Nici măcar cuvântul pomană nu există. Ce e aia?, mă întreba ghidul de la Bergen, și toată lumea se amuza. Creștinismul s-a infiltrat târziu în Norvegia, în Scandinavia, după epoca vikingă, ca ungurii la noi în Dacia, dar oamenii s-au lămurit repede ce-i cu el și acum bisericile au devenit muzee, cum o să devină și Catedrala Mântuirii noastre, dacă știm să ne mântuim mai repede de păcate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*