De obicei ne iscăleam pe scrisori, de exemplu: cu dragoste eu care sunt. Și semnam. Dar să te semnezi pe ceva care aduce teroare, groază și moarte, parcă este prea mult în această lume care a deviat de la normalitate. Iar toate acestea filmate și puse pe ecranul televizorului. Ce vrem să arătăm, ce am ajuns, cine suntem, mai există ceva uman?Umanitatea se referă la totalitatea ființelor umane, dar și la calitățile esențiale care ne definesc ca oameni, cum ar fi empatia, compasiunea, rațiunea și capacitatea de a crea și de a comunica. Într-un sens mai larg, umanitatea include cultura, valorile, realizările și provocările cu care se confruntă societățile umane de-a lungul timpului. De asemenea, conceptul de umanitate este adesea asociat cu ideea de responsabilitate față de ceilalți, precum și cu dorința de a promova binele comun și de a îmbunătăți condițiile de viață pentru toți. În esență, umanitatea reflectă complexitatea experienței umane și eforturile de a trăi într-o societate armonioasă și echitabilă. Dar noi ne punem semnătura pe obuz, sau pe glonț. Ce poate reprezenta un asemenea gest? Cu semnătura încastrată pe glonț sau obuz, cred eu, sugerează o formă de implicare personală sau de responsabilitate directă față de acte de violență. Aceasta poate indica o dorință de a lăsa o amprentă personală asupra acțiunilor comise, fie că este vorba de o motivație ideologică, de răzbunare sau de o afirmare a puterii. Din punct de vedere psihologic, acest comportament poate reflecta o desensibilizare față de violență, o căutare a controlului sau a recunoașterii, și poate fi influențat de factori precum îndoctrinarea, presiunea grupului sau ură față de om. Abordarea violenței pune în evidență nu doar costurile umane ale războiului și conflictelor, ci și complexitatea psihologică a celor care aleg să participe la astfel de acte.
Elon Musk scria deunăzi: „Cu cât se cheltuiește mai mult, cu atât devine mai rău, pentru că banii nu merg către cei fără adăpost, ci se duc la sutele de „organizații de caritate” care tratează apoi pe cei fără adăpost ca surse de venit. Cu cât sunt mai mulți fără adăpost, cu atât mai mulți bani obțin aceste organizații, așa că stimulentul lor este să crească, nu să scadă, numărul persoanelor fără adăpost! Orice stimulezi se va întâmpla.” Aruncăm banii pe obuze semnate, iar cei fără adăpost rămân tot flămânzi. Un fost director la CIA, spunea într-un interviu: „Eu am fost directorul CIA, am mințit, am înșelat, am furat”. Iar altcineva completa: „De la distrugerea democrației iraniene în 1954, până la răsturnarea guvernului ales democratic în Ucraina în 2014. CIA a asuprit adevărul, a distrus democrația și a alimentat războiul și instabilitatea”.
Pe cine să mai credem, cine are dreptate, dar tot ce văd este că cineva se semnează pe un obuz.
Europarlamentarul german Christine Anderson, spune într-un interviu: „Fiecare democrație occidentală este în pas cu abolirea libertății, a democrației și a statului de drept și a nu vă face altceva decât subalterni și supuși. De fapt suntem împinși să pierdem tot ceea ce părinții și strămoșii noștri au făcut, și-au vărsat literalmente sângele. Deci stăm cu toții în aceeași barcă în acest moment, chiar îi implor pe oameni că trebuie să se conecteze la nivel global pentru că luptăm în aceeași luptă”. Ce spuneți, pe cine să credem? Se spune că șarpele nu ucide din voința de a ucide, lui îi este foame și atunci mănâncă. Oamenii au tendința de a răspunde cu empatie la suferința altora. Dacă te confrunți cu dificultăți legate de hrană, este important să cauți ajutor, fie de la prieteni, familie, organizații caritabile sau servicii sociale care pot oferi suport. Comunicarea deschisă despre nevoile tale poate atrage sprijinul de care ai nevoie. Când oamenii nu răspund cu empatie, pot fi descriși ca fiind insensibili, indiferenți sau lipsiți de compasiune. În psihologie, acest comportament poate fi asociat cu termeni precum „apatie”, „egoism” sau „neglijență”. În unele cazuri, poate fi vorba și despre „dezintegrare emoțională” sau „disociere”, unde o persoană nu reușește să se conecteze emoțional cu suferința altora din diverse motive, cum ar fi stresul personal sau experiențe anterioare.
Din punct de vedere psihologic, războiul reprezintă un fenomen complex care afectează atât indivizii, cât și societățile în ansamblu. Războiul cauzează traume profunde, atât fizice, cât și psihologice. Soldații și civilii pot suferi de PTSD (tulburare de stres post-traumatic), anxietate, depresie și alte probleme de sănătate mintală. Și-mi aduc aminte de un film american, excelent, care s-a numit: „Întoarcerea acasă”. Știu că astăzi nu mai vedem asemenea filme, suntem toți în „Zborul deasupra unui cuib de cuci”. Expunerea constantă la violență poate duce la desensibilizare, unde indivizii devin mai puțin sensibili la suferința altora și la violență în general. Războiul poate influența identitatea individuală și colectivă. Oamenii pot simți o strânsă legătură cu grupul lor etnic, național sau religios, ceea ce poate duce la polarizare și conflicte inter-grupuri. Psihologic, indivizii pot raționaliza violența ca fiind necesară sau justificată în numele unui scop mai mare, cum ar fi apărarea patriei sau a valorilor. Războiul adesea amplifică relațiile de putere, atât la nivel individual, cât și colectiv. Liderii pot manipula frica și emoțiile pentru a mobiliza sprijinul pentru război. Războiul afectează comunitățile prin distrugerea infrastructurii sociale și economice, generând un sentiment de instabilitate și nesiguranță. În ansamblu, războiul are consecințe profunde asupra stării psihologice a indivizilor și comunităților, lăsând urme durabile care pot afecta generații întregi. Vorbeam despre un film: Întoarcerea acasă (titlul original: Coming Home) este un film dramatic american, realizat în 1978 de regizorul Hal Ashby după o povestire a lui Nancy Dowd. Filmul a fost prezentat în 1978 la al 51-lea Festival al Academiei Americane de Film unde a primit trei premii Oscar și cinci nominalizări. (din Wikipedia) Poate cândva am să vorbesc despre acest film, merită…!
