Nu ştiu dacă a mai scris cineva vreodată vreun rând în presă, ori în vreo carte despre Părintele Arsenie Dumitrache. Poate acestea sunt cele dintâi cuvinte scrise aici pe pământ despre dânsul. Pentru mine a rămas chipul adevăratului călugăr pe care l-am cunoscut până acum în trecerea mea prin această lume. Venisem la Parohia Malovăţ preot la 1 octombrie 1979. Biserica de la Malovăţ era în stare jalnică. O găsisem cu o pictură degradată în proporţie de 80%, conform proiectului de pictură. Acoperişul era din tablă veche, descheiată, ruptă. În biserică erau porţiuni mari de podea putredă. Mai multe străchini aşezate prin biserică preluau apa ce curgea de la ploaie prin acoperiş şi prin tavan. Tâmplăria era putredă. Mai multe geamuri erau înlocuite cu ghemotoace de cârpe. Alunecările de teren din zonă făcuseră ca biserica să fie, pur şi simplu, ruptă pe mai multe locuri. Prin crăpăturile din zid puteai băga pumnul fără să te zgârâi. Catapeteasma era crăpată pe mai multe locuri. Îmi era teamă să fac slujbă în altar, fiindcă exista pericolul să se prăbuşească peste mine. Când a fost vorba s-o demolăm, m-am urcat cu scară şi am început să dau jos cărămidă cu cărămidă. Flamba, ameninţând dintr-un moment în altul cu prăbuşirea. Mulţi enoriaşi erau de părere că mai ieftin ar fi dacă am demola-o şi am construi alta nouă. Le-am răspuns: „-Când mama Dvs. îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte, o aruncaţi în ogaş şi vă luaţi alta?”
Oamenii m-au înţeles. Au pus mână de la mână, făcând eforturi uriaşe. Am început lucrările de consolidare şi reparaţii. Zi şi noapte trimiteam circulare pe la eparhii, mânăstiri, diverse instituţii, cerând ajutoare, pentru a nu fi greutatea prea mare pentru sătenii noştri. Lucrurile se precipitau şi trebuiau bani mulţi. Lucrau mai multe echipe de muncitori, trebuiau multe materiale şi toate trebuiau achitate urgent.
Într-o zi, urmare cererii mele de ajutor, am primit o scrisoare. Era un colţ de hârtie îngălbenită, pe care era scrijelit un scris ca de copil de clasa întâia. Scria: „Părinte Alicsandre, fă bine şi vino până aici, la Mânăstirea Suzana. Părintele Arsenie”.
Nu ştiam unde este acea mânăstire. Am aflat că e în judeţul Prahova, pe Valea Teleajenului, ceva mai sus de Mâneciu. Am scris: „Părinte Arsenie, distanţa e mare, cheltuiala e multă cu drumul, eu sunt prins aici cu lucrările la biserică. Dacă vreţi să ne trimiteţi vreun ajutor, vă rog trimiteţi prin poştă!” Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: „Părinte Alicsandre, fă bine şi vino până aici. Îţi plătesc eu drumul!” . Le-am spus consilierilor mei şi mi-au zis: „-Du-te, părinte, până acolo! E călugăr la o mânăstire, nu e un oarecare!”.
M-am dus. Mânăstirea Suzana era mânăstire de maici. Era o adevărată minune rătăcită-n munţi. Am întrebat de Părintele Arsenie Dumitrache şi mi-au arătat o căsuţă undeva în curtea mânăstirii. M-am dus acolo, am bătut, am strigat, dar n-a răspuns nimeni. Am aşteptat. Peste mai bine de o jumătate de oră a venit un călugăr bătrân, cu pletele şi barba albă, abia ducându-şi povara anilor. L-am salutat, m-am recomandat şi şi-a amintit de mine. M-a poftit să aştept. A intrat în casă şi după multă-multă vreme a ieşit cu un pachet. În el erau 20.000 lei. Salariul meu era de 2.000 lei. Aveam la mine chitanţierul. Cu mare greutate m-a lăsat să-i tai chitanţă, dar nu cu numele lui, ci „Diverşi credincioşi”. Erau bani primiţi de el de la credincioşi. Mi-a dat şi 300 lei pentru drum. Cu banii aceia am luat fierul-beton necesar pentru centurile necesare bisericii în lucrarea de consolidare.
A mai trecut o vreme, lucrările mergeau, dar banii erau tot mai puţini. I-am scris iar. M-a chemat la el. Mi-a mai dat 5.000 lei şi 300 lei pentru drum. M-a luat valul şi nu i-am mai scris câţiva ani. Când i-am scris, mi-a venit răspuns de la stăreţie, că Părintele Arsenie nu mai este la ei. Am scris despre el regretatului Mitropolit Antonie Plămădeală. Era vremea când ierarhii găseau timp să răspundă la scrisori! Mi-a scris vlădica Antonie, că pe Părintele Arsenie Dumitrache îl transferase Sfântul Sinod la Mânăstirea Cocoş din judeţul Tulcea, fiindcă începuse poporul să-l socotească Dumnezeu, tocmai pentru dărnicia, curăţenia şi credinţa sa. Dumnezeu să-l ierte!
Lasă un răspuns