Cunoscut drept Gheorghe Petrașcu, pictorul renumit se numea de fapt Gheorghe Petrovici (sau Iorgu, așa cum îi spuneau cei apropiați) și s-a născut pe 2 decembrie 1872, la Tecuci, în România, într-o familie înstărită. A plecat către stele la 1 mai 1949, în București. A fost și academician român, fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a obiectelor și priveliștilor, prinse în mediul lor imediat. Părinții săi erau mici proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-Dumitriu. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte București. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la „Academia Julian” și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare. Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli).
Ca element specific, în peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur. Pentru Petrașcu, Veneția posedă o noblețe dramatică, o măreție tragică și fastuoasă, „cu străluciri de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă și fascinantă”. Într-o dezlănțuire a tonurilor dure, Petrașcu realizează o masă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roșului stins, cu tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petrașcu o structură aproape sculpturală, rugozitățile culorii influențează regimul de umbre și lumină ca accentele unui relief. Portretele – în special cele pictate în perioada 1923-1927 – produc o impresie de austeritate majestuoasă. Autoportretul din „Muzeul Zambaccian” pare a descinde din Renașterea italiană, de o gravitate solemn, dar și cu o notă de senzualitate. Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, între 1903 și 1923 la Ateneul Român, apoi la „Căminul Artei” (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la „Sala Dalles” din anii 1936 și 1940.
A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940), dar primește „Marele Premiu” al „Expoziției Internaționale” din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937). O dată cu trecerea timpului, opera pe care Gheorghe Petrașcu a lăsat-o posterității, circa trei mii de tablouri și multe lucrări de grafică, s-a constituit într-o zestre de artă plastică asupra căreia s-au făcut fel și fel de observații care mai de care mai diferite. La o analiză sumară a operei lui Petrașcu, se pare că acesta nu a resimțit înrâurirea mediului unde s-a născut deoarece tablourile, pe care le-a pictat pe parcursul unor peripluri prin România, Europa sau în Egipt (Africa), nu duc cu gândul la locurile natale, cu toate că au rămas și câteva realizate acolo. Fără a subscrie la teoria determinismului geografic susținut de Hyppolyte Taine și Garabet Ibrăileanu, care au enunțat teza conform căreia un artist datorează spațiului unde s-a născut însușirile principale ale creației sale, se pot desluși în lucrările lui Gheorghe Petrașcu și înrâuriri, gradații și nuanțe de sorginte natală. Privind la componența personalităților pe care Tecuciul și zonele învecinate le-a dat spiritualității românești, Gheorghe Petrașcu a făcut parte dintr-o enclavă socio-culturală formată din mulți scriitori ca Alexandru Vlahuță, Theodor Șerbănescu, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, Alexandru Lascarov–Moldovanu, Nicolae Petrașcu (fratele artistului), Ion Petrovici, Ștefan Petică, Duiliu Zamfirescu și Dimitrie Anghel. [9] Toți acești literați se deosebesc de exponenții marii boerimi care au creat junimismul. Ei s-au situat mai aproape de idealurile burgheziei și unii ca Ștefan Petică sau Dimitrie Anghel erau gata să-și însușească și doctrine radicaliste. Cu Petică și Dimitrie Anghel, Petrașcu a avut multe în comun, toți trei fiind buni prieteni.
Gheorghe Petrașcu împreună cu familia, au locuit pentru prima oară la București pe strada Căderea Bastiliei, fostă Cometa, nr.1, colț cu Piața Romană. Clădirea locuinței sale a fost proiectată și construită în anul 1912 de către arthitectul Spiridon Cegăneanu în stil neoromânesc. Clădirea face parte dintr-un ansamblu de trei apartamente care au o fațadă unitară și a fost declarată monument istoric. În perioada 1997 – 2000 a fost renovată. În anul 2011, clădirea a fost închiriată de grupul de librării Librarium. Edificiul are câte două etaje, plus demisol, și partea de casă unde a locuit Petrașcu, cu fața către ASE, are trei niveluri și atelierul artistului se afla la ultimul etaj. Petrașcu a locuit aici până în anul 1927. În anul 1920, Petrașcu s-a mutat pe fosta stradă Căpitan Aviator Demetriade Gheorghe nr. 3, în apropierea bulevardului Aviatorilor. Locuința de aici era mai încăpătoare și stilul arhitectonic era un compromis între bogata ornamentație a arhitecturii vechi și stilul modernist. Tot în anul 1920, Petrașcu a vizitat pentru prima oară orașul Târgoviște și ca urmare, în perioada 1921 – 1922, și-a construit o reședință de vacanță unde se retrăgea pentru a picta. Locuința de la Târgoviște avea două camere la parter, cea mai mare fiind rezervată atelierului, și două încăperi la etaj. Începând din anul 1922 până în 1940, artistul a avut o activitate de creație artistică prodigioasă în atelierul acestei case. Locuința de la Târgoviște a fost inaugurată în ziua de 12 aprilie 1970 sub titulatura de Casa – Atelier Gheorghe Petrașcu și a intrat în circuitul muzeal al României. Muzeul astfel creat, expune fotografii, obiecte cu caracter memorial, peneluri, scrisori, șevaletul, obiecte personale, ș.a.m.d. În anul 1970, muzeul avea un fond de 51 de lucrări în ulei și grafică din toate tematicile abordate de către artist: portrete, peisaje, naturi statice si chiar un tablou timpuriu din ciclul de Interioare.
Realitatea spune că Petrașcu îl vizita foarte des pe Nicolae Grigorescu, începând din anul 1894-1895, la locuința acestuia, deasupra farmaciei Altân din strada Polonă, colț cu Batiștei. La prima vizită, pictorul a fost însoțit de Ipolit Strâmbulescu și adeseori, după aceea, îl ajutau împreună pe maestru la vernisarea tablourilor pentru pregătirea unor expoziții. Grigorescu i-a arătat pictorului român multă prietenie, la ajutat să primească o bursă și era bun prieten cu Nicolae Petrașcu care i-a scris o biografie. Grigorescu și Gheorghe au avut o prietenie durabilă și datorită întâlnirilor de la Câmpina, Agapia sau Paris. În consecință, artistul a publicat mai multe amănunte biografice despre Grigorescu sub pseudonimul Sanzio. Se știe că Petrașcu a făcut câteva copii după Grigorescu, așa cum sunt Cap de femeie și Ciobanul cu oile datat în anul 1897. Tradiția orală spune că a mai făcut copii împreună cu Ipolit Strâmbulescu, pe care le vindeau la prețuri bune. În opinia istoricului Vasile Florea, faptul că Petrașcu a recunoscut pe unii artiști ca fiind maeștri, nu înseamnă că el a perceput această atitudine ca una obedientă și lecția pe care aceștia i-au dat-o ca o influență nemijlocită, neasimilată. El a declarat în acest sens că „… am văzut multe lucruri frumoase, dar totdeauna m-am ferit de influențe”. Ca urmare a unor astfel de declarații și a operei lăsată posterității, se constată că Petrașcu a avut o atitudine activă în ce privește patrimoniul artistic universal, el selectând atât din marea tradiție a picturii, cât și din fenomenele moderne ale contemporaneității lui. A ales tot ce se mula pe temperamental și pe concepția sa despre artă. Felul lui Petrașcu de a omagia pe marii predecesori ai picturii universale a constat în realizarea de copii după lucrările lor. Acest fapt, este și o metodă de lucru folosită în învățământul artistic de pe tot mapamondul. Copierea de lucrări a fost pentru Gheorghe Petrașcu o activitate pe care a practicat-o toată viața și pe care a și recomandat-o și altora spunând că „… Copierea tablourilor bune învață pe artist meșteșugul… un sfat de mare importanță pentru pictorii tineri este acela de a face copii după marile opere ale trecutului. Socotesc acest exercițiu ca un mijloc de cunoaștere experimentală a capodoperelor.”
Petrașcu nu a înțeles prin copiere obținerea unei lucrări identice, realizate mecanic, ci recrearea operei făcând o interpretare liberă pentru fixarea raporturilor de lumină, umbră și culoare, totul având ca țintă expresivitatea gesturilor și relevarea esenței în volume. După cum se știe, artistul a realizat multe copii după Nicolae Grigorescu și, cu siguranță, multe după lucrări expuse la Luvru. Se cunoaște obiceiul lui de a face schițe, fugare uneori, după picturile din muzee, precum și obișnuința de a face călătorii de documentare, ca periplul din anul 1902, împreună cu Ferdinand Earle în Germania, Olanda, Belgia și Anglia sau cea din anul 1904 la Florența și Neapole unde s-a împrietenit cu Emile Bernard. A vizitat Spania, deci Muzeul Prado, unde l-a văzut pe Francisco de Goya, a realizat desene în cărbune după Tadea Arias de Enriquez cu Portret de femeie și Portretul reginei Maria Luiza și după Velazquez cu Prințul Baltazar Carlos în costum de vânătoare, Regele Filip al IV-lea, Piticul Sebastiano de Morro, etc. Exceptându-l pe Grigorescu, Petrașcu a mai făcut copii după Anton Chladek, Mihail Lapaty și George Demetrescu Mirea. După Lapaty a realizat trei schițe în culoare după Mihai Viteazul călare (la Muzeul Militar Național) și după Mirea a replicat compoziția Țăranii secui prezentând lui Mihai Viteazul capul lui Andrei Bathory. Fiind secretar al Pinacotecii Statului din București, Petrașcu a realizat permanent schițe după lucrările pictorilor străini minori sau după anonimii ce se aflau în Pinacotecă. S-au identificat Diana și Endymion după Pietro Liberi, Moartea lui Seneca după Giuseppe Langetti, Femeia cu părul roșu după Jean-Jacques Henner ș.a.m.d. De neînțeles, pentru istoricii ce i-au studiat activitatea, a rămas faptul că Petrașcu a comercializat prin expozițiile sale personale schițele și copiile pe care le realiza. Ca urmare a copiilor pe care le-a făcut, se pot desluși ecouri ale influenței pe are Corot, Millet, Goya, Daumier, Courbet, Adolphe Monticelli, James Abbott McNeill Whistler, etc., le-au avut asupra operei lui Petrașcu. După exemplul lui Whistler, pictorul român a început din anul 1915 să numească lucrările cu Argint și negru, Negru și verde, Trandafiriu și negru, Violet și aur, Verde și gri, etc. Analizându-se experimentele pictorului de după anul 1900 se pot vedea influențele lui Pierre Bonnard și Pierre-Auguste Renoir, Camille Pissarro, Alfred Sisley și Claude Monet pe care l-a indicat a fi maestrul favorit. A declarat că i-a plăcut lucrările lui Marcel Iancu, lui Picasso și chiar ale lui Constantin Brâncuși în acea epocă în care acesta era privit cu ostilitate. Elocvent este sfatul pe care Petrașcu l-a dat inginerului Romașcu pentru achiziționarea Cumințeniei pământului, fapt care s-a și petrecut ulterior. Pe de altă parte, nu se poate considera că Gheorghe Petrașcu ar fi fost un adept înflăcărat al modernismului. El i-a admirat sincer pe impresioniști și le-a folosit unele formule adaptate stilului său, dar a fost și un tradiționalist, un cumpătat și un circumspect în a aplica noile inovații, mai ales a celor mai radicale ce s-au manifestat în acele vremuri în arta plastică. Astfel, el a observat cele mai bune experiențe simboliste și chiar a urmat acest curent, dar a renunțat în scurt timp la el. Futurismul, cubismul, fovismul și alte isme nu l-au incitat nici măcar la nivelul teoretic.
Semnificative sunt declarațiile pe le-a făcut referitor la opera lui Marcel Iancu: „… nu pot dezaproba pe moderniști, fie ei chiar atât de radicali și chiar dacă eu nu-i înțeleg…” sau despre moderniști „… cât despre pictura modernă cu fel și fel de numiri, au rămas numai acele unde calitățile esențiale ale bunei picturi domină. Omul de talent în toate manifestările de artă, cum se vor numi n-are importanță, va face lucrări de seamă; neputincioșii vor face tapaj și gălăgie.” După cum se știe, Gheorghe Petrașcu a avut de-a lungul întregii cariere artistice cincisprezece expoziții personale ce au fost programate cu o oarecare regularitate, fapt pentru care pictorul este pentru România un caz unic. Prima expoziție personală pe care a organizat-o a avut loc în anul 1900, luna decembrie, la Ateneul Român. Cu această ocazie, Petrașcu a prezentat, pe simeze, 60 de tablouri pe care le-a realizat cu trei-patru ani înainte. Ca o consecință, critica de artă a considerat că anul 1900 a fost pentru Petrașcu unul care a aparținut secolului al XIX-lea și nu al celui următor. La această afirmație și-a adus aportul ca argumentație și faptul că majoritatea tablourilor pe care le-a expus au aparținut ca spirit și concepție secolului de abia trecut. Doar treisprezece picturi au fost făcute în Franța, fiind peisaje din Montreuil, restul având tematică de gen, peisaje urbane, marine, de munte sau rurale. Au fost și autoportrete, portrete în pastel sau ulei, dar niciun interior, natură moartă sau floare. Expoziția din anul 1900 a reprezentat pentru critica de artă elementul definitoriu în urmărirea evoluției artistice a pictorului tecucean.
Tematica pe care a afișat-o la prima manifestare expozițională, a reprezentat pentru Petrașcu forța creației sale artistice ulterioare. Subiectele peisajelor au fost luate de-a lungul vieții, dintr-o arie geografică de o dimensiune rar atinsă de vreun alt artist român, numărul locurilor depistate de istoricii de artă trecând de șaptezeci. La nivelul acestui an al primei expoziții personale, artistul nu și-a limpezit viziunea și nu a găsit cele mai potrivite formule ale expresiei. Erau prezente multe lucrări rămase în stadiul de schiță, unele aveau forma obosită de prea multe reveniri de execuție, fapt care ducea spre o impresie a neputinței plină de stângăcie. Nicolae Grigorescu și estetica sămănătoristă au fost principalii factori de influență asupra artei lui Petrașcu pentru perioada de început a secolului al XX-lea. Umbra lui Grigorescu a planat tutelar chiar dacă artistul a pictat la Vitre, Montreuil sau la Târgu Ocna. Dar, din această perioadă s-a constatat de către critica de artă că au apărut diferențe dintre emul și maestrul de la Câmpina din ce în ce mai importante cu trecerea timpului, astfel că reziduurile grigoresciene cu timpul s-au estompat, lăsând în final liberă unicitatea operei petrașciene. Pictura lui a devenit mai bolovănoasă și cu o consistență a materiei mai pregnantă. Spre deosebire de Grigorescu ale cărui peisaje afișau o perspectivă care se pierde în zarea depărtărilor, peisajele concepute de Petrașcu au spațiile limitate de fel și fel de obiecte sau obstacole (pomi, case, etc.) care închid orizontul, deci limiteaza perspectiva într-una liniară. Ca urmare, nici perspectiva liniară și nici cea aeriană nu au nimic în comun cu concepția plein air-istă, ci s-au transformat amândouă într-una plină de modernitate care o apropie cu pași mari de decorativism. Această trăsătură a evoluat ulterior în arta pictorului român și a devenit o particularitate ce l-a individualizat ca stil, de tot restul confraților săi.
Există însă și o altă trăsătură importantă prezentă în tablourile lui Petrașcu. Aceasta poate fi definită de aspectul de non finit al lucrărilor, fapt care a șocat contemporaneitatea artistului. Percepută ca o critică asupra operei lui Nicolae Grigorescu, definiția non finitului a făcut epocă în acele vremuri. Gheorghe Petrașcu a mers însă și mai departe. A împins tehnica până la crearea unei impresii de neglijență în realizarea lucrării. Nicolae Iorga a afirmat că peisajele lui Petrașcu au culorile aruncate aspru, că apar cu violență, sunt amare și că tablourile lui nu pot fi admirate decât având o anume dispoziție și doar în anumite împrejurări. Stilul folosit de artist a fost ușor confundat cu impresionismul, care tocmai asta făcea: avea dispreț față de formă și de suprafețele neted pictate. Ștefan Petică a fost primul care l-a catalogat pe Petrașcu ca impresionist în anul 1900. Criticul Vasile Florea a considerat că acest fapt nu este de mirare deoarece în acei ani, impresionismul din muzică și din arta plastică era subsumat simbolismului care era înțeles ca modernism, opus academismului și tradiționalismului. Tot Florea a afirmat că Petică spunând impresionism, el se gândea de fapt la simbolism. Pentru a ajunge la o stare de grație a maturității, Petrașcu a trecut printr-o evoluție anevoioasă și lentă care i-a solicitat tenacitatea și răbdarea. După cum s-a prezentat mai sus, în anii de tinerețe a oscilat între tendințe contradictorii ca sămănătorismul și modernismul, în special simbolismul. Artistul a încercat o conciliere a celor două direcții care s-a tradus mai târziu, într-o formulă de artă proprie de natură intimistă. Natura intimistă a stilului nou adus de Gheorghe Petrașcu este argumentată, în opinia criticului de artă Vasile Florea, de creșterea continuă a numărului de lucrări cu naturi moarte, interioare și cu flori. Similar poeților romantici, Eminescu fiind unul dintre ei, Gheorghe Petrașcu a fost un adept al luciului de lună, chiar dacă Nicolae Grigorescu, văzând tendința exagerată spre misterele nopții și a amurgurilor poetice, i-a spus că „… dragul meu, e atât de greu să pictăm ziua, darmite noaptea”. La o asemenea remarcă, artistul a replicat cu „… Maestre, pentru mine pictura înseamnă poezie. Mai ales înserarea, cerul înstelat, misterele nopții mă tulbură adânc și simt nevoia să le transpun pe pânză”. Pictorul Gheorghe Petrașcu caută în opera sa lumina care nu șterge contururi, ci amplifică culoarea. O carieră îndelungată în domeniul artelor a făcut ca să poată transcede cu penelul său mai multe curente și încercări, spre a-și găsi specificitatea și amprenta personală. Prezent prin operele sale în aproape toate muzeele de artă din România, Gheorghe Petrașcu ne oferă șansa de a putea contempla unicul său mod de percepe realitatea și a o fixa în spectrul coloristic.
Lasă un răspuns