Faptele ar fi cam în felul următor… Și chiar dacă nu vorbesc ele, la propriu, concret, merită totuși „declasate” măcar pentru irealitatea lor anecdotică… Sau nu… Pentru că, în momentul în care un cetățean se trezește cu un dosar penal pentru ceea ce el credea a fi o bucată de metal fără valoare, atunci umorul nu mai e savuros… Nici spumos… Poate doar pentru cel în cauză, la spălătorul penitenciarului dacă are ghinion de neșansă de judecător rațional (tot mai des o asociere pleonastică, nu-i așa?!). Așadar, un bărbat din Teleorman s-a trezit săltat de polițiști pentru că avea acasă o bucată de fier… Experții au spus că este un artefact… Nu l-au putut data, dar, pentru a nu cădea nici în ridicol, deși, la câtă istorie se mai face azi, oricum nu o să se supere nimeni dacă îl așezau în epoca… de piatră, au spus că obiectul ar fi din epoca bronzului… Deh’, bronz-nebronz, pe asta o pot ghici doar pirandele la adunat de fier vechi, și fără a avea o certitudine a vechimii obiectului, ori o expertiză a ceea ce reprezintă artefactul, omului i s-a făcut dosar penal pentru deținerea de obiecte din patrimoniul național. Și nici nu conta pentru anchetatori de când zăcea obiectul cu pricina prin gospodăria omului… Ori ce foloase i-a adus… Doar încadrarea ca „bun al patrimoniului național”, deținut ilegal de un cetățean cu apucături cam nenaționale, justifica măsura confiscării și trimiterii către un muzeu. Atât. Fără „punctum” în stoparea devalizării patrimoniului nostru. În fine, în cazul omului nostru, în neștiința despre valoarea de patrimoniu, fie și probabilă, a unui obiect. Că, deh’, nu toți s-au născut învățați…
Așa cum a stat treaba și în cazul unei bătrâne vinovate la rândul ei în fața polițiștilor, dacă nu au găsit-o pe marginea trotuarului vânzând pătrunjel (rușine mamaie, la vârsta matale să dai de lucru organului cu astfel de teme?!), vinovată, dară, pentru sprijinirea ușii de acasă cu un „artefact”. Că ținea biata femeie piatra, altminteri rarisimă, spun alți experți în dezexpertizare (!), pe post de blocator de ușă… Ușa aia din scânduri găurite, roase și înnegrită pe deasupra de mucegaiul vremurilor precum mâinile bătrânei pigmentate în ani de țarina ogorului pe care îl răsucea ea cu sapa. Că așa a și dat de obiectul cu pricina. Un bolovan pe care l-a pus la ușă…
Și în cazul ei, deși „experții”, nu ăia locali, ci specialiștii de la oraș (că pentru cei de la țară orașul e acum definit de îngrămădeala aia mai mare de case, suficient de mare, să-i lase pe oameni la „păcănele”), nu i-au spus femei ce ținea în casă. Că nici ei nu s-a dumerit. Dar au luat „bolovanul”, lăsând ușa scâncind după pripornul ei de odinioară, deja, la cum arăta casa, pământul din ea, de o viață, și au plecat. Alt raport, altă sancțiune, alt expozeu de duritate și neaplecare în modul de aplicare a legii.
Și cine știe câte babe și câți moși au rămas fără „sarea” din necomoara caselor lor… Confiscate și înapoiate… cui, aici este o altă întrebare!… Că, deh’, dacă săpau și ei mai jos de latul de palmă de pus arpagicul în pământ, și nu scrijeleau cu genunchii tremurând și oasele scrâșnind a prăpăd de vârstă, a rece de oase, a reumatism și boli neimportante pentru alții, de ar fi săpat și ei mai din tinerețe, să adâncească brazdele până în cavernele pământului, poate ar fi găsit ceva mai de preț. Suficient de important, de valoros, pentru a nu mai fi trecut în raportul delatorilor analfabeți funcționali. Și uneori și analfabeți, trebuindu-le pentru a scrie câteva rânduri mai mult timp decât au avut nevoie împricinații să sape până la descoperirea „comorilor”.
Cum ar veni vorba, o brățară dacică nu găseau și ei prin pământurile uscate ale Teleormanului? Sau prin grădina bătrânei punând cu degetele-i tremurânde, și vederea slăbită, arpagicul cu mucul în sfârc de coadă în sus?! Că aici a ajuns ilarul devenind el însuși prea de necrezut… Cu promovări la vânzări la licitație de către casele mezându-ne trecutul, artefactele, istoria, dar nu, nici măcar a cozilor de lemn de la topoarele nedatate, nici spuma de corali uscați de însetare de pe bolovanii ținuți la ușile prea părăginite pentru a mai sta deschise, ci brățări dacice. Pentru că, domnii la costum nu sunt luați la întrebări, de unde au procurat obiectul „de peste 3000 de ani”… Mai mult pre-dacic, dar nu prea le au cu istoria negustorii de licitații și nici cu subsemnatul pentru nerespectarea legii patrimoniului, și predarea imediată, sau măcar notificarea muzeelor despre intrarea în garderoba lor de șmenari a unei brățări dacice. Iar dacă la felul de căpătuire cu un asemenea artefact s-au spălat pe mâini, menționând că este în posesia posesoarei care l-a posedat (!) de la o altă, evident, posesoare (iar rostogolirea în trecut se pierde „la și alții”), pentru neraportarea prețioasei comori și punerea ei la vânzare (într-o licitație în mod cert trucată pentru a ajunge la colecționarul de dinainte desemnat și albirea certificatului, nu de autenticitate, ci de drept moștenitor) ar trebui și pușcărie și închiderea casei de licitații, dar și confiscarea colecțiilor deținute de aceasta până la realizarea unor expertize.
Altminteri, rămânem doar cu aparenta unealtă din Teleorman nezdrobind, nu țestele hoților de identitate, de patrimoniu, de cunoaștere spre universal, ci nici măcar bolovanii de țintuit ușile înecate de amarul și atât amarul de viață al bătrânilor noștri. Neduși poate nici măcar o dată la un muzeu…
