Acum știm mai multe despre Valea Prahovei, dar Valea Teleajenului a cunoscut din cele mai vechi timpuri o vie circulație a oamenilor și a mărfurilor peste munți în Transilvania. Calea de acces pe Valea Teleajenului este mai veche decât căile de acces peste munți ale Văii Prahovei și Văii Buzăului. Conform studiilor istorice, armatele romane în drumul lor spre Transilvania – leagănul străvechi al dacilor – au ales Valea Teleajenului preferând să ocolească dificila Vale a Prahovei. Singurele drumuri comerciale din aceasta zonă care făceau legătura cu Brașovul erau Drumul Teleajenului și Drumul Buzăului. Chiar când domnitorul Mihai Viteazul și-a strâns oștile la Ploiești si a pornit să realizeze Unirea Țărilor Române a urmat aceste două drumuri : Buzău și Teleajen. Cercetările arheologice au scos la iveală urme din vechime care atestă că acum 3000 de ani Valea Teleajenului era locuită și constituia o cale de legătură între triburile trace așezate de o parte și de alta a munților Carpați. Pe Valea Teleajenului au fost atestate urme ale epocii bronzului prin săpăturile efectuate la cele 2 cetăți getice descoperite în localitățile Homorâciu și Gura Vitioarei. Astfel fragmentele de ceramică descoperite la Gura Vitioarei aparțin Culturii Criș și provin din neoliticul timpuriu. Prezența cetăților getice de la Gura Vitioarei și Homorâciu, precum și a castrelor romane de la Drajna de Sus (vechea cetate dacă Ramidava amintită de Ptolomeu în scrierile sale) și de la Mălăești, atestă importanța strategică al acestui „Drum al Teleajenului”. De altfel în timpul daco – geților întreg județul Prahova a cunoscut o perioadă de înflorire și dezvoltare. Încă din secolul III î.Hr. apar cetățile getice din localitățile Târgșor, Mălăești, Budureasca– Fântânele, Tinosu, Coada Malului, Slănic și Gura Vitioarei. La Muzeul de Istorie al României din București găsim expuse două tezaure de referință ale geto-dacilor: Coiful de aur descoperit în Castrul Roman de la Mălăești – Coțofenești (coif ce aparținea probabil unei căpetenii de armată datând din secolul IV î.Hr.), precum și Tezaurul dacic de la Coada Malului alcătuit din obiecte de podoabă de preț din argint aurit (sec I î.Hr) care au aparținut probabil tot unei căpetenii. Rafinamentul și stilul în care sunt lucrate aceste podoabe arată maiestria și știința prelucrării metalelor prețioase prezentă la poporul dac.
Castrele romane din afara arcului carpatic, de pe actualul teritoriu al judetului Prahova, situate în localitățile Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor au avut rolul de apărare militară a teritoriilor ocupate și, în același timp, de supravegherea intereselor economice și comerciale ale Imperiului Roman, printre care un rol important l-a avut exploatarea resurselor importante din Subcarpații de Curbură. Aceste castre romane au avut o perioadă relativ scurtă de funcționare, de la sfârșitul campaniilor militare ale lui Traian în Dacia până la începutul domniei lui Hadrian (112-113 d.Hr.), când romanii s-au retras pe aliniamentul Rucăr – Bran, cedând în fața atacurilor dacilor liberi. Cu toate că prezența castrelor romane în zonă a fost relativ scurtă, romanii au dispus de resurse materiale și umane suficiente pentru a organiza o infrastructură de transport local, formată din drumuri. Prima referire scrisă la drumul roman de pe Valea Teleajenului se datorează lui Cezar Bolliac și a fost publicată în revista „Trompeta Carpatică” (1869), în contextul descoperirilor făcute la nord de localitatea Slon. Date privind un tronson de drum pavat (numit „Troianu”) vizibil în satele Olteni-Teișani (jud. Prahova) au fost colectate în 1873, prin intermediul lui Alexandru Odobescu. Drumul roman a beneficiat, de asemenea, de o descriere detaliată în studiile lui Nicolae Densușianu. Studiul care s-a remarcat prin contribuția cea mai consistentă, atât în ceea ce privește stabilirea unui traseu aproximativ și în specificarea tehnicii de construcție a drumului, a fost Gh. Zagoriț (1912). Datele furnizate de Gh. Zagoriț au fost singurele obținute pe teren. Informațiile din 1912 ale lui C. Zagoriț cu privire la drumul roman au rămas până astăzi cele mai detaliate și pertinente. În perioada comunistă și postcomunistă, din motive obiective, eforturile arheologilor s-au concentrat mai mult pe situri cu o complexitate superioară și un inventar mai bogat, cum ar fi cele din Drajna de Sus, Târgșor, Mălăiești, Slon sau Budureasca. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul drumului roman, care a rămas în mare parte necunoscut.
Depozitul de seceri descoperit la Drajna de Jos, datând din epoca bronzului, care cuprinde elemente transilvănene, demonstrează că utilizarea traseului de comunicație prin pasul Tătaru este foarte veche. Abandonarea drumurilor naturale de către oameni în favoarea celor amenajate s-a produs treptat, odată cu ascensiunea politică și economică a dacilor, sau mult mai sigur, după instaurarea puterii romane. Faptul că aici a existat un drum important pe vremea dacilor, care a avut funcția de legătură între Transilvania și Muntenia, este arătat destul de clar de punctele fortificate de-a lungul Teleajenului. O primă cetate geto-dacică străjuia la Gura Vitioarei, din vârful Movilei, care se afla pe malul stâng al Teleajenului, la confluența cu Valea Danciului. Arheologii au descoperit urme de locuire din epoca neolitică, epoca bronzului și mai ales din epoca geto-dacică. De asemenea, la vârful Cetățuia, care desparte valea Teleajenului de cea a Drajnei, urme din epoca bronzului (cultura Monteoru) și a doua epocă a fierului (cultura geto-dacică) au fost scoase la lumină. Podișul Cetățuia este înconjurat de terase care par a fi de origine antropică și au fost fortificate cu paturi de pământ și piatră. Aceste lucruri ne arată că drumul Teleajen a fost „coloana vertebrală” a așezărilor umane și a punctelor fortificate din epoca fierului (La Tène). Importanța strategică și economică a acestui sector antic al locuirii umane se reflectă cel mai bine în îmbunătățirile aduse de romani, prin construirea de castre și drumuri pavate. Unii muncitori care lucrau pe Valea Telejenelului la sfârșitul secolului al XIX-lea au găsit pe caldarâm (pe vechiul drum roman pavat) o monedă cu chipul împăratului Domițian (81-96 d.Hr.). Controlul administrației romane în zona Văii Teleajenului s-a limitat la staționarea trupelor, menite să monitorizeze activitățile economice cheie, să controleze drumurile și să intervină în situații de nevoie. Existența drumurilor, precum și a celor trei castre în zona de râurile Prahova și Teleajen, la Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor, pot fi atribuite resurselor importante existente din punct de vedere cantitativ și calitativ. Abandonul fortificațiilor romane de la Târgșor, Drajna de Sus și Mălăiești au avut loc, cel mai probabil, în primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr.. După această dată, drumurile au început să fie neglijate, să se deterioreze și în cele din urmă să dispară din peisaj. Factorii istorici, geografici și socio-economici au făcut ca drumul roman de pe Valea Teleajenului să nu dureze până astăzi. Starea sa fizică s-a deteriorat permanent din cauza neglijenței, a factorilor climatici (ploaie, îngheț-dezgheț) și a activităților antropice. În sectoarele subcarpatice, unde densitatea populației era mai mare, și pe terasele fertile din Teleajen, drumul a fost distrus într-o proporție foarte mare de practicile agricole sezoniere. Degradarea sa s-a intensificat pe măsură ce oamenii au devenit mai numeroși, iar terenurile s-au diminuat prin multiplele diviziuni ale loturilor de teren. La sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele sociale și agrare întreprinse de Alexandru Ioan Cuza, locuitorii s-au văzut în situația de a valorifica orice bucată de pământ. Astfel, oamenii au început să are din ce în ce mai des cu plugurile in zonele pietruite din grădinile lor și au fost forțați să le distrugă pentru a câștiga spațiu agricol. Nu se știe dacă starea drumului a fost afectată în vreun fel de construcția liniei de cale ferată cu ecartament îngust de la Măneciu Ungureni la Vama Buzăului, care a urcat pe Valea Telejenelului până la Boncuța, între anii 1913-1968. Cert este că în timpul regimului socialist, o parte din drum era acoperit de apele lacului de acumulare de la Măneciu.
În zone agricole izolate sau incompatibile cu agricultura, natura și-a asumat pe deplin drepturile. D. Bazilescu nota la sfârșitul secolului al XIX-lea că pe Valea Dracului, în zona montană, „copaci de trei-cinci metri în circumferință au crescut pe zone pietruite”. Drumurile romane, construite cu cheltuieli și multă muncă, includeau de obicei două elemente: „agger” (parte tematică, pavată cu dale de piatră sau de râu) și „crepido” (elemente care au încadrat și delimitat trotuarele carosabile). De-a lungul lor, de la milă la milă (1472 m), au fost instalate pietre care indicau distanța și din loc în loc au fost amenajate zone de odihnă sau cu funcții speciale. Două surse primare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și frații Zagoriț vorbesc despre tehnica de construcție a drumului roman pe Valea Teleajenului. Drumul roman este descris de către cercetători a avea o lățime minimă de 3,92 metri (conform D. Bazilescu-1894) și un maxim de 7,84 metri (conform lui I. Alecsandrescu – 1873). În urma cercetărilor realizate de C. Zagoriț de la „Troianu” și din alte părți, s-a concluzionat că lățimea drumului de pe Valea Teleajenului a fost de maxim șase metri. În ceea ce privește „agger”, numit popular „caldarâm” (drum pietruit), acesta era de obicei făcut din pietriș de pârâu. Pietrele au fost așezate parțial în picioare (cele mici), parțial scalate (montate, cele mari și cele largi). La nord de Vălenii de Munte până la Telejenel, drumul avea „petice”, un indiciu al gradului de avarie sau poate al unei execuții pripite. Potrivit lui C. Zagoriț, pietrele au fost încadrate între două muchii de piatră în picioare și adânc înglobate, formând ceea ce arheologii numesc „crepido” din punct de vedere planimetric. Drumul a fost uneori construit la nivelul solului („nu are șanțuri pe margine” – D. Bazilescu 1894), iar alteori a fost construit pe un pat de pământ (terasament), denumit popular „troian”. În acest sens, cel mai concludent rămâne exemplul „troian” care a măsurat alength de 80 m, descris pentru prima dată în 1873, în „Chestionar arheologic” al lui Alexandru Odobescu. Conform descrierilor făcute la începutul secolelor XIX-XX, cea mai bine conservată parte a drumului – probabil până în zilele noastre – a fost în sectorul muntos, pe Valea Telejenelului. În secolele conduse de migrații și războaie, lipsite de grija pe care o merita, drumul roman și-a pierdut aspectul inițial, dar a rămas în folosul populației locale. Între secolele II și IX, de la retragerea trupelor romane până la ascensiunea unei noi forțe politice, economice și militare în Balcani – respectiv, înființarea administrației slave sud-danubiene – drumul roman a rămas printre principalele drumuri strategice din Carpații de Curbură. Mulți istorici și arheologi au confirmat faptul că drumul roman de pe Valea Teleajenului, drum ce trece prin Carpați prin pasul Tabla Buții (Munții Tătaru), la sud se apropie de porturile Olteniței și Giurgiu. În ceea ce privește traseul detaliat al drumului roman în sectorul deluros și muntos al Curburii Carpaților, drumul roman care vine de lângă Ploiești, părăsea actuala vale a Teleajenului lângă satul Teișani, traversa câmpia Stăneștiului și urca pe Valea Drajnei până la Vârful lui Crai. Schimbarea direcției acestui drum se făcea de pe șaua dintre Piscul Domnului și dealul Cetățuii. Preotul Ioan I. Costeanu, a mărturisit despre acest lucru, în anii ’30 ai secolului trecut: „La punctul numit Hanul Madamei, pe drumul Ploiești-Bratocea, există un drum natural, care duce prin râul Teleajen până în câmpia Grădiștea (câmpia Stănești), între satele Drajna de Sus și de Jos. Unii spun că vechiul drum roman spre Păducel și Vârful Crai ar fi fost aici”. La începutul secolului al XX-lea au fost localnici care au mărturisit că au văzut urme de pietre pietruite (pavaj) în zona numită Grohotiș (sub Vârful Craiului, munții Tătaru). Motivul principal al acestui traseu a fost legată de prezența castrului de la Drajna de Sus, obiectiv care trebuia să aibă acces direct pe o rută de transport. Ca urmare, traseul cel mai plauzibil este următorul: Tabla Buții – Vârful Crai-Valea Drajnei (Castrul Drajna de Sus)-Câmpia Stăneștilor- Râul Teleajen-zona actuală a satului Teișani-Valea Slănicului-Valea Vărbilău (Castrul Mălăiești) – Castru Târgșor.
Pe lângă drumul principal discutat, trebuie admis că au existat și drumuri secundare. Cezar Bolliac a punctat o astfel de legătură în sectorul muntos încă din 1869: „…atunci un drum roman se îndreaptă spre Telejenelu, de unde erau semne ale unei ramuri plecate spre Coliba Veche. Același tronson ar putea include partea de drum de la nord de satul Teișani și ramura de la Drajna-Zona Teișani, prin actualul oraș Vălenii de Munte, în direcția Ploiești. În cele din urmă, o ramură importantă a drumului roman transcarpatic se îndrepta spre est, spre Buzău și mai departe spre gura Dunării. Prin urmare, se poate afirma că „drumul lui Traian” a fost mai degrabă o rețea de drumuri cu diferite grade de finisare, care a asigurat transportul rapid de persoane și bunuri materiale (în special sare). Drumurile romane au continuat să fie folosite mult timp după căderea imperiului, prin urmare și drumul acesta de pe Valea Teleajenului a fost întreținut mai multe secole. Primele informații privind întreținerea drumului roman datează, potrivit lui Alexandru Ionuț Cruceru, din perioada timpurie a Evului Mediu (secolul al IX-lea) și sunt direct legate de fortificația de tip bizantin care a funcționat la nord de satul Slon (Cetatea Slonului). Numele râului Teleajen a apărut în documentele interne abia în secolul al XV-lea, dar în ceea ce privește formația sa, o perioadă anterioară poate fi admisă. Cea mai comună teorie etimologică se referă la E. Petrovici și afirmă că Teleajen provine din slavă și se traduce ca „drumul carelor”. În perioada de expansiune a puterii Imperiului Bulgar pe versanții sudici ai Carpaților (secolul al IX-lea), slavii de la sud de Dunăre au găsit în exploatare părți ale drumului roman. Din motive economice și militare, au fortificat zonele muntoase și au încurajat utilizarea drumului de vârf (Plaiul Buților), contribuind decisiv la modelarea realitățile socio-economice persistente din Evul Mediu. Teleajen a fost, inițial, versiunea „slavizată” a unui toponim moștenit de la substratul latin, cu referință la drumul roman. La nivel semantic, forma slavă „Teleajen” („drumul carelor”, „carosabil”) are asemănări cu toponimul Via Lapidea („drum asfaltat”), menționat într-un document din 1346, care desemnează drumul imperial roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Apulum, în Cricău -Sectorul Gâlda de Jos. În timp, vechiul drum roman (sau, mai precis, ramura sa principală) a început să se degradeze și să-și piardă configurația inițială. Dintr-un singur drum care a traversat văile Drajnei, Teleajen (în Stănești-Sectorul Teișani), Slănic și Vărbilău, acesta a ajuns treptat la două tronsoane separate, independente din punct de vedere funcțional: primul tronson, drumul Teleajen, a fost moștenitorul drumului transcarpatic roman și a avut două variante, spre valea Buzăului și la sud, pe Valea Teleajenului. Acest drum din Teleajen a fost găsit în arhive încă din secolele XVI-XVII, înregistrat cu porecla „drumul vechi” sau „calea veche”. Ramura cu valea Buzăului, care oferea cea mai scurtă legătură între Transilvania și Dunăre, apare în secolul al XV-lea, ca obiectiv de importanță strategică în Carpații de Curbură. În opinia istoricului Laurențiu Rădvan, acest drum este menționat în actul din 1358, prin care Ludovic cel Mare a acordat negustorilor sași din Brașov dreptul de a circula liber „între Buzău și Prahova”, până unde Ialomița și Siret se varsă în Dunăre. A doua secțiune a fost drumul sării care a avut punctul său de plecare în Slănic-Teișani zona (cea mai bogată în resurse importante de sare) și a coborât pe văile Slănic și Vărbilău, cu destinația principală Peninsula Balcanică. Contrar așteptărilor, toponimul „calea sării” este folosit ca punct de referință în actul de cumpărare din 1689, încheiată de Mihail Cantacuzino cu bătrânii slănicilor, pentru viitoarea exploatare a Spătarului. Acest anacronism aparent (atestarea drumului de sare înaintea exploatărilor de sare) nu ar trebui să fie surprinzătoare, având în vedere faptul că cea mai importantă activitate economică a satelor din bazinul mijlociu al Teleajenului, în secolele XV-XVII, a fost legată de comerțul cu sare. În registrele taxelor vamale de la Brașov din 1503-1554 există numeroase transportatori din așezări, cum ar fi Berevoiești (Vălenii de Munte), Ghitioara, Slănic, Teișani, Homorâciu, Ogretin, Teleajen (neidentificat) și altele, care dovedesc o lungă tradiție în exploatarea și transportul sării. Drumul roman de pe Valea Teleajenului a fost păstrat în memoria colectivă sub diferite denumiri, cele mai multe dintre ele referindu-se la oameni sau la figura considerată a fi a întemeietorului. Astfel, avem: „drumul tătar”, „drumul roman”, „caldarâmul lui Traian”, „Troianul”. (G.V.G.)
