Între stampe, album şi poeme…

Nu ştiam mai mult decât nimic despre acest poet al generaţiei resurecţiei poetice şi a paradoxismului, Dan Gârlea (născut în zodia Berbecului, la 4 Prier 1957, în localitatea Moşna, din judeţul Iaşi, cu copilărie / adolescenţă, şcoală primară şi gimnazială, pe pământul naşterii sale, ca, mai apoi, «după destule peripeţii tinereşti» ‒ «Iertarea…», p. 172 ‒, din orizontul anului 1975, să fie „adoptat de burgul Timişoarei“, unde îşi face studii „bacalaureate în 1979“, la Liceul Industrial Nr. 9 / UMT, continuate cu cele de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Banat, dar şi cu un «masterat la Universitatea Politehnică Timişoara», devenind «inginer specialist [în] securitate, sănătate în muncă, resurse umane şi situaţii de urgenţă»; în anul 1990, îşi face debutul literar în ziarul «Renaşterea bănăţeană», unde distinsul jurnalist, Simion Dima, îi publică „un grupaj de poeme“ ‒ ibid. ‒ şi în anul următor, 1991, are loc şi „debutul editorial“, cu „opul de versuri“, «Între iad şi-ntre altar», la Weinerth-M & D…, având un interesant cuvânt înainte, «Dan Gârlea ‒ o speranţă a poeziei», semnat de eminentul „poet fluxgeneraţionist“, Damian Ureche, debut, după care, „parcimonios“, prin câteva zeci de anotimpuri, i se adaugă alte stihuri publicate în diverse gazete ‒ ca «Pardon», «Vest matinal», «Prima oră» etc. ‒, ori în antologii ‒ cum, de exemplu, cea din anul 2018, «Pe aripi de vers», de la Eurostampa ‒, sau în secundu-i volum, «Vârsta timpului», apărut tot la Eurostampa,, şi tot în anul 2018, cu prezentarea «În iubire nu prea sunt vinovaţi», de Dumitru Oprişor), evident, până în dimineaţa de miercuri 19 iunie 2024, a reuniunii puternicei Asociaţii a Scriitorilor din Filiala Timişoara, de la Casa Adam Müller-Guttenbrunn (pentru realegerea post-manolesciană a unuia dintre cei doi candidaţi la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din Dacia-de-România, Simona Vasilache şi Varujan Vosganian), o dimineaţă „miercuroasă“, când m-am reîntâlnit cu Dumitru Oprişor, redactor-şeful inconfundabilului periodic online, «Meridianul Timişoara», ce mi-a înmânat volumul de poeme, pus imediat „sub cercetător-critica noastră lupă“ (pe care îmi fusese caligrafiat de Dan Gârlea, în 12 iunie a.c., un generos autograf, pentru care îi mulţumesc şi pe această cale cu „macadam de litere“), «Iertarea ta cu gust primejdios», Timişoara, Eurostampa (ISBN 978-606-32-1388-5), 2023 (pagini „format A-5“: 200; coperta şi ilustraţiile: Traian Abruda).

Dan Gârlea (a-o fotografie din orizontul anului de cumpănă dintre mileniile al II-lea şi al III-lea) cu prim-triada-i lirică (b-1991, c-2018, d-2023) „Între Iad… ‒ Vâsta… ‒ Iertarea…“. Distinsul Receptor (infra, sigla D. R.): Maestre, mai înainte de a se trece la arhitecturarea opului dan-gârlesc (sper să nu mi se amendeze prea tare vocabula derivată astfel, ca să nu trimită la celebrul scriitor al Pelasgimii > Valahimii, Emil Gârleanu, cel cu existenţialul fir înrăzărit între urbea Iaşi, de la 5 ianuarie 1878, şi municipiul argeşean, Câmpulung Muscel, de la 2 iulie 1914), îngăduiţi-mi a semnala / reţine nota elegiacă a motto-ului sub care „i se fixează“ întregul liric de la umbrela „Iertarea…“, cea de după administrarea substanţei excitativ-lingvistic-valahe, nicidecum întru „captatio benevolentiae“: «Trosnesc părerile de rău / de creanga timpului trecut / şi,-n visul care m-a durut ,/ mătănii fac la Dumnezeu, / că te-am pierdut…» (D. G.). Cred că extremitatea cealaltă a curcubeului poematic dan-gârlesc se află pe faţa a patra a coperţii acestui volum, unde-i „înrămată“ prezentarea brevilocventă a unui distins membru-poet al filialei noastre scriitoriceşti, prof. univ. dr. Marcel Tolcea: «Elegiacă, deci sensibilă şi cu faţa întoarsă către un trecut paradisiac, poezia lui Dan Gârlea descrie peisaje interioare ale unei răni ce se vrea mereu alinate. E o rană în care iubirea, dezamăgirea, amânarea, singurătatea se cuprind, cu disperare parcă, dar şi cu speranţă, într-o melopee mereu reluată. Nu ştiu dacă soluţia este doar credinţa pe care poetul o aşază, cu discreţie, în faţa curgerii. Probabil că şi fiorul artei, al scrisului, după cum se observă şi în acest volum. Fiindcă, implicit, Dan Gârlea ne aminteşte mereu că Poezia ne mai poate salva». Ion Pachia-Tatomirescu (infra, sigla I. P.-T.): Ai putea cita „în complementaritate“ şi câte ceva din prezentările „confrăţeşti“ ‒ ca „prefaţă“, sau „cuvânt înainte“, ori ca recenzii, cronici etc. ‒, oglindiri fidele de-o „prim-triadă lirică“ a lui Dan Gârlea ‒ «Între iad şi-ntre altar» (1991), «Vârsta timpului» (2018) şi «Iertarea ta…» (2023).

D. R.: Poetul Damian Ureche (Rugetu-Vâlcea, 2 septembrie 1935 ‒ 1994, septembrie, 20, Timişoara), în al său „cuvânt înainte“ de la primul volum de stihuri publicat de Dan Gârlea, «Între iad şi-ntre altar» (1991), cu deosebită sinceritate portretistică remarca: «Exploziv şi apocaliptic, defăimând aerul cu o mustaţă de artizan, patetic şi sentimental, Dan Gârlea e o prezenţă stranie şi pitorească pe malurile lirice ale Begheiului. Scrie poezie şi o spune în gura mare în orice loc unde găseşte audienţă […]. Îl găseşti bătând din poartă-n poartă la diverse periodice şi edituri, dar destul de rar i se deschide cu căldura meritată. Furios, dar nedescurajat, cu manuscrisele sub braţ, cultivând o prieteneie altui poet mai cu experienţă, pe nume Ilie Teodorescu, Dan Gârlea scoate perle uneori chiar neşlefuite, din peşteri imprevizibile, cântă cu patos iubirea, sare în dezamăgiri mărunte, apoi explodează din nou, ca un izvor ce se pierde părelnic printre stânci, dar revine majestuos, mai puternic şi mai plin ce încredere […]. Portret plin de trăsături ale boemei, căutător însetat de ţări necunoscute ale fericirii, poetul speră şi tot speră. Acestea sânt şi coordonatele poeziei sale, zbătându-se între spaime şi bucurii, între adevăruri şi pendulări în vânătoarea de năluci […]. Dar cel mai copleşitor se pare a deveni registrul erotic, unde tânărul bard îşi ancorează întregul arsenal al inspiraţiei. E rândul iubirii să-i tulbure şi să-i însenineze anotimpurile, zilele şi nopţile. Aici cuvintele devin furtunoase, glasu-i devine încărcat de povestiri şi grandoare, căile soarelui sânt căutate cu pana întru regăsirea de sine […]. Poetul se simte ca o pasăre a Carpaţilor cu aripi cât Europa.» (p. 5 sqq.).

I. P.-T.: „Galaxiedricul“ ‒ prozatorul, poetul, eseistul, publicistul / ziaristul, redactor-şeful, reporter-anchetatorul ‒ Dumitru Oprişor, în „cuvântul înainte“, purtător al titlului «În iubire nu prea sunt vinovaţi» (p. 7), de la cel de-al doilea volum al lui Dan Gârlea, «Vârsta…» (2018), glosează frumos pe tema rostirii bărbătescului adevăr în „sfera macrocosmosului erotic“: «Dan Gârlea, poetul, poate striga, într-o singură zi, adevărul de care ar avea nevoie o duzină de bărbaţi […]; …iubirea îi e tema dintâi ‒ dar şi drumul care se duce şi se-ntoarce […]; …ar fi mai împăcat dacă femeia după care i s-a scurs privirea, de-o vreme bună plecată fiind, în vis măcar, i-ar spune: „Ca tine, omule, nu m-a iubit nimeni…!“ Dan Gârlea e bărbatul ce poate striga, într-o singură zi, adevărul de care ar avea nevoie o duzină de ispitiţi; deşi ştie, din acest loc se duce mai departe cu poveste cu tot, că în iubire nu prea sunt vinovaţi; ci doar început şi sfârşit».

D. R.: Dar poetul Ion Oprişor, „în robă critic-avocăţească“, abordând volumul lui Dan Gârlea, de poartă „neforjatul titlu“, «Vârsta timpului» (Timişoara, Eurostampa, 2018), într-o recenzie publicată în «Meridianul Timişoara“, numărul din 9 aprilie 2020, semnalează «osmoza [dan-gârlescă] între o anumită faţetă a orfismului cu puterea de a dizolva semnificaţii inedite», orfism ivit din «stări curate, clasice», şi dintr-un limbaj «prin care lucrurile sunt îmblânzite, ocrotite, într-o solitară chemare a planurilor lumii până la dizolvarea notei personale […], până la limita înstrăinării propriului destin», ori un «copleşitor Eros existenţial într-o adolescenţă târzie», un «strigăt mut», „nostalgia ubirilor / logodnelor“ etc., conchizând: «Poetul [Dan Gârlea] îşi pune de probă masca ultimului romantic, dar nu-şi poate ascunde chinuitoarea voluptate, chiar fulgurantă, a emoţiilor prin care timpul nu a reuşit să treacă» (cf. https://www.meridianultimisoara.ro/2020/04/09/dan-garlea-si-varsta-timpului/ ).

I. P.-T.: E vremea să punem sub lupele noastre de iunie hexaedricul întreg liric dan-gârlesc de sub titlul «Iertarea ta cu gust primejdios», nu înainte de-a sublinia că trecerile de la un ciclu poematic la altul sunt marcate „polivalent-inspirat“ prin câte două pagini cu „simbolic-semnalizatoare“ desene în tuş, de Traian Abruda, cele şase cicluri relevându-ne un autentic erou al întomnării pur-brumărit-poematice: (I) Sărutul toamnei (pp. 10 ‒ 23), (II) Tăcerea cuvintelor (pp. 24 ‒ 45), (III) Sfârşitul unei amintiri (pp. 46 ‒ 77), (IV) Zădărnicie (pp. 78 ‒ 109), (V) La un pahar de amânare (pp. 110 ‒ 141) şi (VI) Sub pleoapa rătăcirii (pp. 142 ‒ 169).

D. R.: În ciclul din „deschidere“, Sărutul toamnei, liric-întomnatul erou, «de-atâta ură şi-atâta nepăsare» (Izbăvire, p. 12), cu „jalea păvălită peste el“, cu „viaţă încreţită de suspine“ etc., se cuibăreşte «la rădăcina spaimei», conjugându-şi iubirile la «toate modurile / şi timpurile posibile, / din flacăra inimii, / până în creştetul nostalgiilor» (În realitate…, p. 13), pe când toamnei, de-l priveşte de la distanţă, „îi alunecă uşor“ lacrima ‒ „dinspre obrazu-i multicolor către decolteu“ ‒ ca la o «mireasă, când se desparte / de casa părintească» (Surâsul toamnei, p. 15); «pe drumul / dintre rău şi bine» (Tristeţe…, p. 17), este iubita-i toamnă pe-a cărei pleoapă-aripă-curcubeu se aşază culorile (cf. Plouă cu gânduri, p. 22), este iubita-i toamnă, „sinceră, nostalgică, enigmatică, sfioasă“, de-i mângâie «sufletul / şi liniştea / precum mama» ‒ de încărcatu-i-a «calendarul vieţii / cu încă o îmbrăţişare» (Sărutul toamnei, p. 16); este iubita-i toamnă pe-al cărei altar ‒ eroul poemelor acestui ciclu de pe «malurile firii» (Aş vrea să strig…, p. 23), „pregătit să înfrunte viscolul“ ‒ «rămâne mereu / o rugăciune, / o închinare, / o amânare, / o îngânare» (Gust de teamă, p. 18).

I. P.-T.: Ciclul secund, Tăcerea cuvintelor, relevă un erou «logodit / cu mireasma catifelată / a trupului» iubitei până-n pragul strigătului «exist !…» (p. 26), un erou pentru care «iubirea nu e ciornă» spre a fi mutată «vreodată pe curat» (p. 44), erou «sărutând clipa de lună plină» (Focul din noi, p. 27) şi „învelindu-şi timpanul“ «cu şoaptele trupului» iubitei, până «sub troienele iubirii» (p. 28), dar şi un erou „călătorind“ «pe umeri de baladă» (Rechemare, p. 36), dinspre sine «către Moş Crăciun / viscolit de ani şi ierni fără zăpadă» (ibid.), ori un erou dotat cu senzori speciali „pentru veşnica mahmureală“, încât, «la sfârşitul unei amintiri» (p. 37, poem reluat în ciclul următor, la p. 49, doar cu substituirea vocabulei „vântului“ cu „venelor“ !), «când ploile şi ninsorile / recitau din Bacovia / în aplauzele tristeţii», „se opreşte“ «din rătăcire, / pentru un popas, / acolo unde oftatul / şi-a amânat mirarea, / la un pahar de răzvrătire / cu părerile de rău / pentru mahmureala eternă, / unde licoarea amarului / adapă tulburarea vântului…», tulburare „înmulţitoare de ani“. Acest erou, cu «suspinul alaltăierilor…» (p. 38), traversează «grădina ochilor» iubitei ‒ grădină «crescătoare de curcubeie» (p. 41) ‒, înaintând pe «drumul fluturilor» (p. 42) până dincolo de «vulcanul iubirii» (p. 43), unde El (erou-mirele poematic) şi Ea (mireasa), se pot iubi «ca nişte izvoare» (p. 43).

D. R.: În cel de-al treilea ciclu, Sfârşitul unei amintiri, suntem întâmpinaţi de un erou al «marelui târziu» (p. 48), cu «deznădejdea nunţii» (p. 52), ori în singurătatea de «şi-a marcat teritoriul», născând şi «câţiva pui de aşteptare» (Glasul paşilor tăi, p. 56), dar şi glosând frumos pe diverse teme: «Iubirea… este însuşirea / care îşi face culcuş / în cămaşa dintre inimă şi suflet ‒ / păşeşte, sărută, şopteşte, plânge, / minte şi uneori tace…» (Iubirii nu-i poţi spune nu, p. 60); «Pentru că dogma îţi aţine calea, / îţi aparţine şi îţi pecetluieşte soarta / prin rugăciuni, într-o religie, / cu „evanghelii apocrife“!» (Am încercat să-ţi scriu, p. 77); etc. Cert este şi faptul că eroul poematic dan-gârlesc ‒ de vreme ce ne mărturiseşte că «De multă vreme, / n-am mai vorbit cu Luna / şi nici cu stelele…» (Pe umeri de mirare, p. 61) ‒ ucenicit-a şi la Marea Curte a Poeziei din China lui Li Tai-Pe (= Li Po / Li Bai, 701, mai, 19 ‒ 30 noiembrie 762), autorul celebreleor stihuri: «Eu, aici, între flori, cu o bărdacă de vin, / […] / Ridic cupa către luna plină / […] / Luna nu ştie cum să bea…».

I. P.-T.: Interesant este şi al patrulea ciclu al celor 29 de poeme „neoromantice“ de sub titlul Zădărnicie; aici, eroul liric, nemaiaşteptând decât «pedepse / cu speranţe arămii» (p. 80), răspicat declară: că nu va stinge «niciodată / focul din suflet» (p. 81), că a pus «pe suflet clepsidre-n loc de astre» (p. 82), că «nu mai e timp să construim ceva frumos» (Sărutul de plecare, p. 84), că «…după atâtea amânări», iubita „i-a dăruit o toamnă, urcându-se «pe zborul de cocori…» (p 91), că se-nchide «într-un cuvânt târziu / care-a plecat spre Dumnezeu» (p.107) etc.; şi, în ultimă instanţă, în Divina Instanţă, mai adaugă: «Este atâta zidire, Doamne, / între noi, / de-mi vine să mă-nchid / în coaja unui măr, / să nu-mi mai fie dor / vreodată de amândoi, / ci doar de mângâieri / între petale de adevăr !» (Bocet de toamnă, p 103).

D. R.: În cel de-al cincilea ciclu, La un pahar de amânare, eroul dan-gârlesc nu-şi depune vreo cerere de înrolare în vreun „escadron al tărăgănătorilor“, deşi-i surprins de „paza auctorială de coastă marină“ «îmbătat / de sute de ori la un pahar de amânare…» (p. 112), ori «rezemat de căpătâiul unui vis», spre a constata «că timpul se măsoară / în iluzii…» (ibid.); şi mai constată, fireşte, că în anotimpurile prezentului, «mai abitir ca niciodată, / pe orice drum şi-n fiecare parte, / se spun păreri şi-n lumea toată / ni se vorbeşte despre moarte; // viruşii călătoresc prin vise… // […] //…şi-apoi ne-ascundem de epidemie !» (În pandemie, p. 114 sq.).

I. P.-T.: Şi „în închiderea“ acestui volum, eroul liric al celui de-al şaselea ciclu, Sub pleoapa rătăcirii, deşi are părelnicia că sufletul i-a intrat «într-un sens giratoriu» (p. 159), se angajează ‒ «la adierea timpului» (p. 145) şi «cu fiorii care pasc / pe pajiştea minţii» (p. 144), mai la vale de proustianism şi de „pridvorul / aşternutul timpului pierdut“ (p. 136 / 144), nu neapărat în „iertarea cu gust primejdios“ de păcătuirile-i de «prin odăile iubirii» (p. 144), îndeosebi, cele de pe „laviţa păcătuirii perene“ din «odaia de la drum» (p. 169) ‒, mai întâi, la o „reîntoarcere definitivă“ pe pământul naşterii: «…la Moşna, cu dor şi dragoste curată, / e şi dorinţa mea cu care-mi mângâi / răbdarea de-a se-nfăptui odată / întoarcerea definitivă la obârşii» (p. 146); şi mai apoi la dinamica tradiţională „a fiirii profund-valahe“: „să se reazeme de bocetul frunzelor“ spre a asculta «îndrumarea firească a tainei» (Mireasma uitării, p. 150); să plece «[…] cu şirul de cocori» (Praznicul durerilor de toamnă, p. 154); să hoinărească «prin legea firii» (Nu uit…, p. 155); să iubească «duios, cu bunătate», «că-ndemnul lui Iisus e pentru fiecare…» (De Joia Mare…, p. 158) etc.

Poet al ploilor de reverberaţie bacoviană, dar nu dinspre îndesiţii nori ai simbolismului, ci dinspre ai paradoxismului nouri noctilucenţi de gânduri de pe cerul celui de-al treilea deceniu al mileniului curent, aşadar, fără să audă „materia plângând“, ci numai «dinastia clopotelor» (p. 34) îmbătrânitoare de speranţe, dinastie a clopotelor care «din catedrale muşcă, / din est spre vest, / din nord şi sud» (Ţăndări, p. 165), poet al deplinei întomnări, devenit foc «într-un pat de cenuşă, iubire şi piatră» (Două focuri, p. 163), poet cu lirice victorii şi prin anotimpurile pandemiei de Covid-19 din anii 2019 ‒ 2022, Dan Gârlea scrie, nu de puţine ori convingător şi cu clasic-romantică peniţă de aur, însă neapărat scăldată în călimara de azur a sufletului (există la acest poet şi «călimara gândurilor / istovită…» / p. 48), ceea ce se certifică dintotdeauna drept ars poetica: «…am învăţat să scriu cu gânduri / pe aripile fluturilor, / sub cojile copacilor / şi chiar pe strigătul pirvighetorilor; // am învăţat să alerg spre tine / prin gingăşia macilor…» (Călimara sufletului, p. 167).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*