Arhiva zilnică: 2 iulie 2024

Tot mai aproape de extincția noastră, economică și istorică…

Abordarea federației transportatorilor români este parțial greșită… Și inutilă ca efect juridic… Pentru că, a reclama faptul că prin impunerea de către Europa a deciziei de a nu-i mai opri la granițe, și pe teritoriul național, a transportatorilor ucrainieni, nu încălcarea violentă a Constituției noastre ar trebui pusă pe primul loc, ci atacul la suveranitatea României. Căci, în raportul nostru cu UE, prin felul în care am permis supradecizia și supra(in)justiția actelor și tratatelor europene față de legile țării, și, mai ales, față de legea supremă, această avertizare de gravă încălcare legislativ-constituțională devine praf în ochi… Și asta pentru că, deși doare ca realitate, în raportul nostru cu UE (mai bine spus, în raportarea noastră la UE…), singura „liană”, și aceea grav jumulită de ghearele trădătorilor, singura dară care mai poate fi folosită pe post de drept de veto, și eventual act de salvgardare a țării, este amenințarea la adresa suveranității României. Iar a vorbi despre încălcarea unei Constituții, oricum subinserată intereselor legislative europene, devine o pierdere de vreme. Nu am protejat-o când a trebuit, nu am dat cu pumnul în masă când Legea supremă a țării era transformată într-o broșură formală pentru Europa… Ba, nici măcar la noi nu i-am păstrat puterea definitorie ca izvor de drept legislativ, am lăsat-o tăbăcită, deșirată, pusă sub semnul îndoielii…

Europa încalcă grav Constituția României prin decizia de a nu ne mai permite (!) să-i oprim pe transportatorii ucrainieni… Dar, într-un sistem legislativ deja supus și obedient tratatelor europene, intereselor și clicilor de la Bruxelles, efectul juridic al contestării constituționale (prin constituția națională) este zero… Poate doar prilej de dezbateri și luări peste picior de la Bruxelles, și nu atât de către ciracii străini ai UE, ci de către reprezentanții, infiltrații și circarii noștri de acolo…

Există însă în raportul nostru cu UE un element fundamental cu o putere încă imensă: Suveranitatea. Și dreptul de a lua decizii în numele ei. Dar asta în condițiile existenței unui guvern național care să apere ceea ce a mai rămas din suveranitatea de nezdruncinat de acum trei decenii, care să apere fărâmele desprinse, rupte, scoase din teaca unor „inofensive” cedări parțiale de suveranitate făcute de președinții și guvernanții anteriori… Cu toții de-a valma într-o mâzgă urât mirositoare, a trădării și vânzării de neam și țară, care, acum, începe să ne pută prin orice mișmaș ce iese la iveală… Și care e pe cale să ne scoată și din casă…

De aceea, suveranitatea este esențială pentru existența noastră ca neam. Fără Constituție se poate viețui într-o anomie legislativă. Dar fără suveranitate, suntem cu o moarte de neam și țară vândută de trădători mai aproape de anularea noastră economică și istorică. Evident, Europa s-a rățoit la noi că nu mai avem voie să-i oprim pe transportatorii ucrainieni și din alte interese. Pentru că, de fapt, nu doar de a nu-i mai opri și a-i verifica este vorba (și chiar dacă aici pare a fi „șpilul” mișcării de la Bruxelles, este doar ceva parțial), ci pentru a crea un precedent al anulării acțiunilor noastre viitoare de a ne mai opune. Pentru că, după decizia de a nu-i mai opri pe transportatorii ucrainieni, va veni și aceea de a nu (le) mai face nimic altceva… Când ni se va impune să comercializăm doar produse ucrainiene. Când ni se va cere să radem de prin toate segmentele economice, firmele și fermele românești. Când ni se va spune ce și cum să consumăm, evident doar din Ucraina… Ori alte viitoare supape aflate în interesul de expansiune comercială, ca fabrici și piețe, a UE… Și da, am trecut deja și de acel strigăt de alarmă al acelei axiome a economiei de piață, avertizând că „piața este mai importantă decât fabrica”… L-am strigat în van când ni se distrugeau fabricile, sperând (pentru că înțelegeam mecanismele economiei de piață, nu-i așa?!) că vom salva măcar piețele de desfacere… Căci fără ele, poți produce aproape orice, și cât de ieftin vei într-un „dumping” fie el și păcălitor cu propriile bugete, dar dacă nu ai unde să vinzi, pui cruce pe orice… Și trist e că nici măcar nu am ajuns în situația de a nu mai avea unde să vindem, ci faptul că ne-am lăsat confiscate rutele și piețele de desfacere, ajungând a vinde doar prin alții, oficializând statutul de colonie în propria-i casă deja colonie… Iar dacă vom rata și această ultimă redută de reimpunere a demnității de neam și țară, suveranitatea, pierderea ei nu va mai putea fi „reparată” curând… Nici prin pancarte cu articolele constituționale încălcate… Dar, poate că, într-un fel este bine că am ajuns aici. La limită. Fie și sleiți… Pentru că singura „ieșire” va fi aceea de a trânti ușa Europei… Doar că și aici ne-am lăsat săpați suficient de adânc încât, să nu ne mire dacă, la o adică, dacă am da cu ușa de pragul UE, tot noi să ne trezim cei loviți…


Comisii comitate și comitete…

Se împart scaunele ca într-o societatea medievală, vântul de pace al premierului maghiar parcă nu are puterea să restabilească echilibrul. Scaunul rămâne în trei picioare în echilibru precar, iar noi rămânem medievali și triști. Ce putem să facem cu atâtea organizații războinice și nu găsim organizația păcii. Comisia Trilaterală de exemplu pe care chiar în Wikipedia o definește: este o asociație particulară cu caracter secret înființată (organizatori de conflicte și războaie). Comisia Trilaterală este o organizație internațională formată din lideri politici, de afaceri și academicieni din America de Nord, Europa și Asia. A fost fondată în 1973 de către un grup de oameni influenți, cum ar fi David Rockefeller și Zbigniew Brzezinski, cu scopul de a promova cooperarea economică și politică între cele trei regiuni. Comisia Trilaterală organizează întâlniri și conferințe pentru a discuta problemele globale, precum economia mondială, securitatea și schimbările climatice. Organizația a fost criticată de unii pentru influența sa asupra deciziilor politice și economice la nivel global.

Comisia Trilaterală este compusă din reprezentanți din Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Coreea de Sud și statele membre ale Uniunii Europene. Există și membri individuale din alte țări din Asia, Europa și America de Nord, care sunt invitați să facă parte din organizație în funcție de influența și expertiza lor. În total, Comisia Trilaterală este formată dintr-un grup select de aproximativ 400-450 de membri activi care se întâlnesc periodic și discută chestiuni de interes comun. Ideea înființării Comisiei Trilaterale a aparținut lui David Rockefeller, un influent bancher și filantrop american, care a fost și unul dintre fondatorii organizației. David Rockefeller a împărtășit această idee cu Zbigniew Brzezinski, un om de stat și expert în relații internaționale, care a fost de asemenea unul dintre fondatorii Comisiei Trilaterale. Cei doi au considerat că o organizație care să faciliteze dialogul și cooperarea între liderii politici, de afaceri și academică din America de Nord, Europa și Asia ar putea contribui la soluționarea problemelor globale într-un mod mai eficient. Astfel, în 1973, Comisia Trilaterală a fost înființată într-un efort de a promova cooperarea internațională și de a influența politicile globale. Dar există și suprapuneri între membrii Comisiei Trilaterale și alte organizații sau grupuri influente. De exemplu, multe persoane care fac parte din Comisia Trilaterală sunt de asemenea implicate în alte organizații precum Forumul Economic Mondial de la Davos, Grupul Bilderberg sau diferite loji masonice. Astfel de suprapuneri pot fi privite ca o formă de interconectare a elitei politice, de afaceri și academice la nivel global. Cunoștințele și rețelele de contact dezvoltate în cadrul acestor organizații pot influența politica, economia și societatea într-un mod care poate ridica preocupări legate de transparență, incompatibilitate și posibile conflicte de interese. George Soros nu este în mod oficial listat ca membru al Comisiei Trilaterale. Cu toate acestea, el este un investitor, filantrop și activist cunoscut la nivel mondial și este implicat în diverse aspecte ale politicii, economiei și societății. Soros a fondat Open Society Foundations, una dintre cele mai mari organizații filantropice din lume, și a fost implicat în diferite mișcări și inițiative în domeniul drepturilor omului, guvernării democratice și reformelor economice. Este posibil ca Soros să fi colaborat sau să fi avut interacțiuni cu membri ai Comisiei Trilaterale sau cu alte organizații influente din cauza profilului său public și a activităților sale în diverse domenii. Trebuie înțeles că implicațiile lui Soros în afacerile globale sunt complexe și variate. Viitorul candidat pentru Casa Albă, John F. Kennedy Jr. spunea chiar pe 4 Iulie, de ziua Americii: „Corupția la Washington. O diferență de bogăție tot mai mare și distrugerea clasei de mijloc americane. Războaie nesfârșite. O epidemie de boală cronică. Atacurile la drepturile și libertățile noastre. Țara noastră se confruntă cu o criză gravă în conducere. Dar nu trebuie să fie așa. Acesta este momentul nostru. Istoria se face sub ochii noștri. Vă rog să împrumutați sprijinul financiar chiar acum pentru a mă ajuta să trec prin poarta nou deschisă, pe care a deschis-o dezbaterea de săptămâna trecută pentru candidatura mea.”

Eu sigur că sprijin orice președinte American care vorbește despre pace. Sau așa cum sprijin pe Donald Trump sau pe premierul maghiar care aleargă să oprească acest război, cum sprijin orice om care vorbește despre pace. Iar scriitorul și jurnalistul Dorin Tudoran, scrie: „Este una din cele mai triste, descurajante și neliniștitoare zile naționale a Statelor Unite pe care le-am trăit în ultimii 36 de ani. O Americă tribalizată, ruptă de lupte lipsite de orice scrupule pentru o putere pusă în slujba ambițiilor politice de clan, clătinată din temelii de aberații gen cancel culture/woke culture. O Americă în care școli purtând numele unor George Washington și Abraham Lincoln își schimbă, „rușinate”, numele, făcând de rușine istoria unei națiuni. O Americă în care o universitate de elită scoate din bibliotecă bustul lui Abraham Lincoln și placa de bronz pe care este încrustat discursul acestuia rostit în 1863 la Gettysburg. O Americă păcălită de promisiuni electorale, mancurtizată prin negarea realității și pregătindu-se să beneficieze de serviciile unor ministere ale adevărului. O Americă în care nu doar artificiile folosite la celebrarea zilei naționale sunt produse în China, ci și prea multe altele, pe care americanii nu le mai produc. O Americă îngenuncheată economic, dezorientată moral, preferând informației exacte informația spectacol și votând hormonal. O Americă deculturalizată, intrată pe mâinile analfabeților politici și ale miliardarilor susținând financiar anarhia, violența și recomandând plebei rețete de sorginte comunistă. O Americă în care profesiuni verificate istoric pierd teren în fața unor „profesiuni” ca socialite, influencer, talk show host, reality show personality, professional politician etc. O Americă lipsită azi de calitățile necesare spre a fi un exemplu de urmat, scufundându-se în distopii devastatoare și ridicol planetar. O Americă pe care o iubesc, în speranța că binele ce a mai rămas viu în fibra ei va găsi puterea să o vindece de aroganță, incompetență și iresponsabilitate. O Americă visată cândva de Walt Whitman: Centre of equal daughters, equal sons, All, all alike endear’d, grown, ungrown, young or old, Strong, ample, fair, enduring, capable, rich, Perennial with the Earth, with Freedom, Law and Love, A grand, sane, towering, seated Mother, Chair’d in the adamant of Time.

Eu ce să mai spun: lumea „bună” s-a strâns astăzi la Summitul NATO 2024, aplauze…! Acolo sigur acele „personalități” vorbesc despre pace.


România furată, România mințită!

În urmă cu 27 de ani, pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări. Au urmat apoi cei doi președinți, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat. La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu. Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică. Semnarea tratatului a fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO. „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scrie academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina, de Tiberiu Tudor, carte scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina.

Iată un fragment din carte. Autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze.„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Davos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constantinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teritoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.

Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat. Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc. Iar actanții, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare națională, Petre Roman și Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească. Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000 de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud. Când își poate înceta valabilitatea acest tratat: Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de zece ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”. Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o.

Un articol de Cristian Marian Gomoi


„Succesurile” polițiștilor noștri de frontieră!…

De la 1 ianuarie 2007 suntem în Uniunea Europeană (ca țară de mâna a doua și fără drepturi depline, dovadă inaccesibilul Schengen pentru noi), așa că, după înzestrarea corespunzătoare cu oameni și tehnică (mașini, elicoptere, armament), România a primit de la centru sarcina de-a apăra granițele sale, implicit ale blocului comunitar, de nepoftiții învecinați (ucraineni, ruși, sârbi, basarabeni) și de mai departe, în mod deosebit de armele, drogurile și țigările contrabandiștilor. Firește, până la primirea ucrainenilor și basarabenilor în lăbărțata UE, România și Bulgaria se situează la extremitatea estică a conglomeratului multistatal, iar polițiștii de frontieră ai celor două state trebuie să apere colosul de niscaiva intruziuni, chit că deja el este plin ochi de musulmani, africani, arme, crime, droguri și sodomiți. Deocamdată ne mulțumim cu ceea ce primim (refugiați ucraineni, urecheli, promisiuni, bani pentru perpetua umilință, devalizare și necrâcnire politică), uitându-ne cu neputincioasă silă la polițiștii de frontieră, care – aidoma altor „scule” postdecembriste (politruci, ciocoi, sepepiști, jandarmi, polițiști locali, urmași ai milițienilor și securiștilor) – își plimbă hoiturile doldora de belșug, aroganță și prostie în mașini luxoase, cu aerul că, fără ei, ar fi vai de nația română, care oricum a ajuns la coada țărilor din UE prin ticăloasa cârdășie dintre tâlharii interni și externi.

Oricum, nu-s prea mulți români care mai cred că alde ăștia (politruci, sinecuriști, bugetari nesimțiți) sunt dispuși să se jertfească pentru țara unde o duc mai bine ca-n sânul lui Avraam, de îndată ce ei realizează că există patriotism, cinste și omenie de-abia atunci când își pierd funcțiile (nu și uriașele averi necușere!), iar Emil Cioran ne asigură în cartea Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990) că, pe aceste meleaguri, fondul românismului a rămas la fel de precar ca-n urmă cu 90 de ani: „Ceea ce spunea un lăutar țigan unui cerc de români: «aveți noroc cu noi, că de nu, ați fi ultimii»”, fapt copios confirmat de actualul proces de manelizare; „Defectul României este că a fost prea multă vreme o potențialitate”, sistematic întârziind „să devină o actualitate istorică”; „Poate că toți românii nu suntem decât niște copii bătrâni”, născuți „din oboseala romanilor și din lacrimile dacilor”?; „Să fie o utopie dacă am crede că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul și fatalitatea culturilor mici”, care cu toatele „apucă pe căi bătătorite”, căci – netrecând prin perioadele ce generează „perfecțiunea istorică a marilor culturi” – „nu cunosc logica stringentă a evoluției”?; Balcanii – „centru de periferii spirituale”, unde „răbufnește ecoul marilor respirații spirituale”; „Țărănimea nu mai poate fi decât rezerva biologică a unei națiuni, o simplă sursă de alimentare”; „Istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat verificată, care să nu fi creat și o cultură”; „Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist o substanță”; „Un filozof nu poate fi decât…președinte”; „Ura este virtutea esențială a omului politic” („condimentată”, adaug eu, cu impostură, necinste, ipocrizie și minciună), atâta timp cât ținta/finalitatea este câștigarea cu orice preț a puterii, deseori cu mijloace flagrant neortodoxe. Totuși, fiind românii condamnați la năstrușnica libertate de tip balcanic și postbolșevic, fătată de „democrația originală” (într-un asemenea cadru politico-legislativ, orice nelegiuire este cu putință și aproape nimic nu-i posibil din ceea ce este uman, creștinesc și tradițional!), nu-i de mirare că taman ăștia ajung la butoanele puterii centrale sau locale, de câte ori vor mușchii lor (ai dinastiilor hipermafiote).

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trepădușii ajunși miniștri sau secretari de stat, dar mai ales comandanții de zonă/de coastă din Poliția de frontieră (toți cu galoane de ofițeri superiori și lefuri astronomice), organizează din când în când conferințe de presă, ocazie cu care își prezintă bilanțul succesurilor. Aferim, este dreptul lor…

Atâta doar că țigările de contrabandă capturate de polițiștii frontieriști (mii, uneori zeci de mii de pachete la o acțiune), nu reprezintă decât un mizilic în comparație cu milioanele de pachete din TIR-uri, care fie se îndreaptă spre marile orașe ale țării, fie (desigur, cu acordul vameșilor corupți și nu numai) trec granița spre statele din centru și vestul continentului, unde rețeaua mafiotă are o uriașă piață de desfacere și profit pe măsură, chiar atunci când apar riscuri și pierderi neplanificate. În aceste condiții (informațiile mi-au fost furnizate de un fost contrabandist, care „activa”  numai pe teritoriul României), nu poate fi exclusă ipoteza că „marile” capturi ale polițiștilor sunt în realitate niște momeli pentru naivi, ca nimeni să nu poată spune că aceștia nu-și fac datoria. Dar iată încă o nostimă dovadă de „profesionalism” din partea tuturor polițiștilor, nu numai a acelora de frontieră. Aleea care duce la Piața centrală de alimente din Sighetu Marmației este realmente flancată de două șiruri dense de tutungii, care-i aprovizionează cu țigări și pe polițiști. Ei bine, atunci când în culise se pune la cale o razie, contrabandiștii mai răsăriți sunt înștiințați din timp, iar ei aruncă în gura lupului doar câțiva amărâți cu câteva pachete de țigări.

N.B.: Cândva l-am întrebat pe un polițist de ce tolerează așa ceva. Mi-a răspuns ca la carte: „Primăria cunoaște foarte bine situația de la intrarea în piață și din interiorul pieții, dar o lasă mai moale fiindcă nu poate să le ofere locuri de muncă…” Iar eu, în timp ce mă întrebam  cam câți dintre ăștia ar fi dispuși să trudească potrivit (ne)pregătirii lor profesionale, mi-am adus aminte de următoarea anecdotă auzită cu ani și ani în urmă: „Un tuciuriu transpiră doar atunci când visează că lucrează”.


Fresca „Meșterul Manole” de 40 metri din Palatul Regal-Episcopal de la Curtea de Argeș poate fi vizitată

Legenda Meșterului Manole este una dintre cele mai cunoscute de majoritatea românilor. Sacrificiul suprem al acestuia pentru a crea o mănăstire unicat este incredibil. La Curtea de Argeș, loc al legendarei mănăstiri, în Palatul Episcopal – Palatul Regal se găsește și o sală de recepție, unde partea superioară a pereților, ne povestește legenda meșterului Manole. Picturile au fost realizate de pictorul francez Lecomte du Nouy, cel care a realizat și restaurarea Mănăstirii Argeșului și se întind pe o lungime de 40 m. Nu a fost vizitabilă, până de curând, în 2021, când a avut loc restaurarea și consolidarea cu fonduri structurale a Palatului. Puţină lume ştia că în Palatul Episcopal (vechea Reşedinţă Regală de la Curtea de Argeş) se găseşte o sală de recepţie inedită – un spaţiu ca de poveste, care însă nu a fost vizitabilă decât cu prilejul unor evenimente importante. O uriaşă pictură, opera francezului Lecomte du Nouy, zugrăveşte, în acest perimetru, taine din celebra legendă a Meşterului Manole. Actualul Palat Episcopal, cunoscut mai ales ca Reşedinţa Regală „Curtea de Argeş”, are o poveste lungă, împletită în jurul ctitoriei lui Neagoe Basarab. Până la anul 1875 Mânăstirea Curtea de Argeş avea o înfăţişare clasică de mânăstire românească, cu ziduri împrejmuitoare mari şi groase, chilii, un paraclis de o frumuseţe deosebită, iar undeva în partea de răsărit se construise şi un seminar. „Cu ocazia marii refaceri a Mânăstirii din perioada 1875-1886, care poartă amprenta M.S. Carol I şi a arhitectului Emille Andre Lecomte de Nouy, toate aceste clădiri au fost demolate rămânând numai superba catedrală având acum o măreţie regală. Locul chiliilor, paraclisului şi zidurilor a fost luat de parc, iar pe locul seminarului s-a construit clădirea care a purtat, până la abdicarea silită a M.S. Regelui Mihai I, numele de Reşedinţa Regală”, explică istoricul Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.

De fapt, Reşedinţa Regală a fost gândită ca o clădire cu dublă funcţionalitate: aripa de nord, ca palat al episcopilor de Argeş şi partea de sud, ca reşedinţă regală. „Cele două părţi erau despărţite de o minunată biserică ce slujea ca loc de rugăciune şi închinăciune atât episcopilor cât şi familei regale. Este realizată dintr-o cărămidă specială, cu grad ridicat de vitrifiere, similară celei de la forturile Bucureştilor. Din acest motiv, regele Carol a fost acuzat în presa vremii de deturnarea cărămizii destinate apărării militare a Capitalei”, mai explică Ştefan Dumitrache. „Aripa de sud, prevăzută cu unul dintre cele mai vechi lifturi din ţară are, la parter, o sală de primire decorată cu imaginile Legendei Meşterului Manole, din acest motiv sala purtând numele acestuia. Frescele au fost realizate de Andre Lecomte de Nouy, fratele său şi colaboratorul lor, românul Constantinescu. Tot în această aripă, în foişor, se află cabinetul de lucru al Reginei Elisabeta, unde a lucrat Evanghelia ce poate fi admirată în Mânăstire şi unde se păstrează încă şevaletul şi pensulele ei”, mai precizează Ştefan Dumitrache. În Palat, mai exact în muzeul din incintă (Muzeul Arhiepiscopiei), găsim, pe lângă fosta catapeteasmă a Mânăstirii, realizată în vremea lui Şerban Cantacuzino, care a fost dusă la Biserica Valea Danului cu ocazia reconstrucţiei catedralei, cărţi şi obiecte bisericeşti de o mare valoare, dar şi patru din frescele recuperate din vechiul edificiu al Mânăstirii Curtea de Argeş, la restaurarea lăcaşului de către acelaşi Andre Lecomte du Nouy.

Arhitectul şi restauratorul francez Andre Lecomte du Nouy (1844-1914), discipolul unuia dintre cele mai celebre nume în domeniu, Eugène Viollet-le-Duc, este profesionistul la care Regele Carol I al României a apelat pentru restaurarea unora dintre monumente acestei ţări. Deciziile sale arhitecturale au stârnit o serie de polemici, pe marginea practicilor sale de restaurare, care, în multe cazuri s-au încheiat cu demolarea şi refacerea edificiilor şi s-au soldat cu pierderea unor importante elemente ce n-au avut şansa de a fi integrate în produsele finale ale lui Lecomte de Nouy. Printre cele mai importante monumente asupra cărora francezul şi-a pus amprenta se numără şi Mânăstirea Curtea de Argeş. Regele Carol decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc care însă îl refuză pe motive de vârstă şi sănătate, dar i-l recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul său. „Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală”, explică Ştefan Dumitrache. Din păcate, în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. Chiar şi fresca nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez pentru a fi înlocuită cu alta. „Mai există, din informaţiile mele, 48 de astfel de fresce, 39 la Muzeul Naţional de Artă al României, 5 la Muzeului Naţional de Istorie al României şi cele 4 de la Muzeul Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului (nedeschis publicului larg)”, precizează Ştefan Dumitreache. Dacă din vechile fresce s-a mai putut salva câte ceva, valoroasele picturi din paraclisul Mânăstirii – singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş – au pierit odată cu demolarea acestuia de Lecomte de Nouy, decizie luată pentru a face loc parcului destinat familiei regale.

„Nu se ştie cu exactitate când, dar la un moment dat relaţiile dintre Casa Regală şi Episcopia Argeşului s-au deteriorat, astfel că episcopii au fost scoşi din Palat şi siliţi să locuiască în fostele dependinţe din afara gardurilor mânăstirii. Aflăm aceasta din nişte memorii ale episcopului Visarion, care în 1921 se plânge ministrului de condiţiile precare în care este nevoit să locuiască. Memoriile sale nu au rămas fără răspuns. Episcopia a primit o clădire cumpărată din fondurile statului de la familia unui ofiţer în rezervă, dar episcopii nu au fost primiţi înapoi în reşedinţă. Carol al II-lea a hotărât să transforme Mânăstirea în necropolă regală, a scos-o din cult şi a cedat episcopiei un teren pe care urma să se construiască o nouă biserică episcopală. Pe acest teren se construieşte astăzi necropola regală a României, Saint-Denis-ul nostru”, mai spune Ştefan Dumitrache. După instaurarea comunismului, palatul a revenit Mânăstirii Argeşului, care, printr-o manevră iscusită a Patriarhului Justinian Marina, a scăpat de prigoana comunistă, acesta constituind la Curtea de Argeş un centru de reciclare al preoţilor, aşa cum cerea regimul acelor timpuri.

Fosta Reședință Regală de la Curtea de Argeș a fost supusă unui amplu proces de reabilitare și consolidare cu fonduri europene nerambursabile. Lucrările au costat circa 22 milioane de lei (18,6 milioane lei fonduri nerambursabile) și au început în decembrie 2017, având ca termen de finalizare martie 2021. După restaurare, celebrele fresce care ilustrează Legenda Meşterului Manole, văzute până acum de foarte puțină lume fiindcă sala era închisă, vor putea fi admirate de vizitatori. Nu multă lume a avut șansa de a pătrunde în Sala Manole, impresionantul spațiu de recepţie al fostei Reşedinţe Regale (Palatul Regal) care înfățișează, în partea superioară a pereţilor, pe o lungime de aproape 40 de metri, celebra „Legendă a Meşterului Manole” – Icarul nostru românesc. Opera de artă pe care, până acum, doar privilegiații au putut-o vedea din interior, va putea fi admirată de publicul larg odată cu alte câteva obiective alăturate fostei Reședințe Regale, grație acestui proiect finanțat cu fonduri UE. „Pe vremea când lucram la transpunerea pe suport digital a clişeelor pe sticlă provenite din Colecţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, am descoperit câteva diapozitive reprezentînd imagini ale legendei Meşterului Manole. Păreau pagini de carte, făcute în jur de 1900 – linia desenului era cea a graficii epocii. Doar că etichetele originale ale grupului de diapozitive indicau: „Frescă M-tirea Curtea de Argeş. Legenda Meşterului Manole“. Deci, nici vorbă de carte, ci imagini ale unei fresce pe care nu reuşeam să o localizăm. Doamna Ioana Beldiman, istoric de artă, cea care s-a oferit să ne ajute – şi ne-a şi ajutat din plin – să punem în ordine şi să facem un inventar corect al părţii de artă a colecţiei, ne-a indicat locul frescei: ea este cea care decorează partea superioară a pereţilor „sălii Manole“ din cadrul palatului episcopal, cel construit de către restauratorul bisericii Mănăstirii Argeşului, Emile André Lecomte du Noüy. Iar comanda pentru decorarea interiorului a primit-o pictorul – şi el francez – Jean Neylies.

Tot doamna Beldiman ne-a completat informaţiile asupra pictorului. Jean Neylies (1869-1938) s-a născut la Montesquieu-Volvestre, într-o familie modestă. În jurul vîrstei de 20 de ani, pleacă la Paris pentru a se specializa în meseria de coafor. Meseria aleasă este repede uitată şi Neylies se înscrie la École des Beaux-Arts. Îl întîlneşte pe Gheorghe Marinescu, aflat atunci la studii la Paris. Acesta din urmă îl angajează pentru a-i ilustra teza de doctorat, mai apoi tratatele de neurologie, şi îl invită la Bucureşti. Neylies vine aici în 1897. Lucrează pentru Gheorghe Marinescu şi pentru Muzeul Antipa, dar face şi pictură în ulei. Expune la Salonul oficial după ce, începînd din 1903, are expoziţii personale. Chiar şi în 1914 – anul reîntoarcerii sale în Franţa – Universul literar din 7 decembrie anunţă deschiderea, la Bucureşti, a expoziţiei „pictorului Neylies“. Intrat în relaţii cu membri ai Casei Regale – de altfel, îl găsim adesea menţionat ca fiind „Peintre officiel Cour Roumanie“ –, primeşte comenzi. Printre ele, pe cea a decorării celei mai reprezentative încăperi a clădirii episcopiei de la Curtea de Argeş. Ceea ce realizează acolo este un fel de „bandă desenată“, ilustrînd legenda Meşterului Manole. Se pare că pentru această lucrare primeşte ordinul „Bene Merenti“. Este, de aceea, surprinzător faptul că Neylies nu este citat în bibliografie pentru această lucrare în frescă, în timp ce pictura sa de şevalet se află şi astăzi pe listele licitaţiilor de artă. Sigur, fresca de la Argeş nu poate fi scoasă la licitaţie. După ce, în 1914, Casa Regală îi oferă o pensie, pictorul se întoarce în Franţa. Revine în Bucureşti an de an, ca să expună, dar şi ca să-şi ridice pensia – condiţie pusă atunci cînd i-a fost acordată. Lucrează şi în Franţa, unde îşi cumpără o locuinţă căreia îi alătură un atelier. Moare în 1938 la Montesquieu-Volvestre.

Deşi francez, Jean Neylies se numără printre cei pe care îi prezintă Tudor Octavian ca fiind „Pictori români uitaţi” (2003). Poate fiindcă el „a lucrat mai bine de trei decenii la noi, cu deosebire teme rurale şi patriarhale, foarte dragi începutului de veac în România“ – cum scrie autorul volumului. „În ceea ce mă priveşte, l-aş încadra în această categorie mai ales pentru fresca de la palatul episcopal de la Argeş, pentru felul în care a interpretat şi adaptat legenda Meşterului Manole unui loc încărcat de simboluri pentru lumea românească a epocii. Simboluri valabile şi astăzi, şi care ne sunt transmise tocmai de către Jean Neylies, prin fresca realizată acum un secol. Un meşter despre alt meşter…”, ne spune Anca Brătuleanu, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Dacă până acum, Palatul Regal nu putea fi vizitat, acum după restaurare, partea dinspre Nord, care este muzeu, va fi accesibilă publicului. Spun muzeu nu în sensul de instituție, ci în sensul de colecție muzeală. Sunt acolo o parte din fostul iconostas al Mânăstirii din vremea lui Șerban Cantacuzino, sunt patru fresce care au aparținut Mânăstirii până la restaurarea făcută de către Andre Lecomte de Nouy, dar și alte lucruri interesante. Turiști și iubitori de istorie, cei care ajungeți la Curtea de Argeș, vizitați Palatul Regal – Episcopal și admirați uriașa frescă cu reprezentarea Legendei Meșterului Manole – Icarul nostru românesc. Nu poate fi decât un moment de reverie și mesaj symbolic și spiritual…


Între stampe, album şi poeme…

Nu ştiam mai mult decât nimic despre acest poet al generaţiei resurecţiei poetice şi a paradoxismului, Dan Gârlea (născut în zodia Berbecului, la 4 Prier 1957, în localitatea Moşna, din judeţul Iaşi, cu copilărie / adolescenţă, şcoală primară şi gimnazială, pe pământul naşterii sale, ca, mai apoi, «după destule peripeţii tinereşti» ‒ «Iertarea…», p. 172 ‒, din orizontul anului 1975, să fie „adoptat de burgul Timişoarei“, unde îşi face studii „bacalaureate în 1979“, la Liceul Industrial Nr. 9 / UMT, continuate cu cele de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Banat, dar şi cu un «masterat la Universitatea Politehnică Timişoara», devenind «inginer specialist [în] securitate, sănătate în muncă, resurse umane şi situaţii de urgenţă»; în anul 1990, îşi face debutul literar în ziarul «Renaşterea bănăţeană», unde distinsul jurnalist, Simion Dima, îi publică „un grupaj de poeme“ ‒ ibid. ‒ şi în anul următor, 1991, are loc şi „debutul editorial“, cu „opul de versuri“, «Între iad şi-ntre altar», la Weinerth-M & D…, având un interesant cuvânt înainte, «Dan Gârlea ‒ o speranţă a poeziei», semnat de eminentul „poet fluxgeneraţionist“, Damian Ureche, debut, după care, „parcimonios“, prin câteva zeci de anotimpuri, i se adaugă alte stihuri publicate în diverse gazete ‒ ca «Pardon», «Vest matinal», «Prima oră» etc. ‒, ori în antologii ‒ cum, de exemplu, cea din anul 2018, «Pe aripi de vers», de la Eurostampa ‒, sau în secundu-i volum, «Vârsta timpului», apărut tot la Eurostampa,, şi tot în anul 2018, cu prezentarea «În iubire nu prea sunt vinovaţi», de Dumitru Oprişor), evident, până în dimineaţa de miercuri 19 iunie 2024, a reuniunii puternicei Asociaţii a Scriitorilor din Filiala Timişoara, de la Casa Adam Müller-Guttenbrunn (pentru realegerea post-manolesciană a unuia dintre cei doi candidaţi la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din Dacia-de-România, Simona Vasilache şi Varujan Vosganian), o dimineaţă „miercuroasă“, când m-am reîntâlnit cu Dumitru Oprişor, redactor-şeful inconfundabilului periodic online, «Meridianul Timişoara», ce mi-a înmânat volumul de poeme, pus imediat „sub cercetător-critica noastră lupă“ (pe care îmi fusese caligrafiat de Dan Gârlea, în 12 iunie a.c., un generos autograf, pentru care îi mulţumesc şi pe această cale cu „macadam de litere“), «Iertarea ta cu gust primejdios», Timişoara, Eurostampa (ISBN 978-606-32-1388-5), 2023 (pagini „format A-5“: 200; coperta şi ilustraţiile: Traian Abruda).

Dan Gârlea (a-o fotografie din orizontul anului de cumpănă dintre mileniile al II-lea şi al III-lea) cu prim-triada-i lirică (b-1991, c-2018, d-2023) „Între Iad… ‒ Vâsta… ‒ Iertarea…“. Distinsul Receptor (infra, sigla D. R.): Maestre, mai înainte de a se trece la arhitecturarea opului dan-gârlesc (sper să nu mi se amendeze prea tare vocabula derivată astfel, ca să nu trimită la celebrul scriitor al Pelasgimii > Valahimii, Emil Gârleanu, cel cu existenţialul fir înrăzărit între urbea Iaşi, de la 5 ianuarie 1878, şi municipiul argeşean, Câmpulung Muscel, de la 2 iulie 1914), îngăduiţi-mi a semnala / reţine nota elegiacă a motto-ului sub care „i se fixează“ întregul liric de la umbrela „Iertarea…“, cea de după administrarea substanţei excitativ-lingvistic-valahe, nicidecum întru „captatio benevolentiae“: «Trosnesc părerile de rău / de creanga timpului trecut / şi,-n visul care m-a durut ,/ mătănii fac la Dumnezeu, / că te-am pierdut…» (D. G.). Cred că extremitatea cealaltă a curcubeului poematic dan-gârlesc se află pe faţa a patra a coperţii acestui volum, unde-i „înrămată“ prezentarea brevilocventă a unui distins membru-poet al filialei noastre scriitoriceşti, prof. univ. dr. Marcel Tolcea: «Elegiacă, deci sensibilă şi cu faţa întoarsă către un trecut paradisiac, poezia lui Dan Gârlea descrie peisaje interioare ale unei răni ce se vrea mereu alinate. E o rană în care iubirea, dezamăgirea, amânarea, singurătatea se cuprind, cu disperare parcă, dar şi cu speranţă, într-o melopee mereu reluată. Nu ştiu dacă soluţia este doar credinţa pe care poetul o aşază, cu discreţie, în faţa curgerii. Probabil că şi fiorul artei, al scrisului, după cum se observă şi în acest volum. Fiindcă, implicit, Dan Gârlea ne aminteşte mereu că Poezia ne mai poate salva». Ion Pachia-Tatomirescu (infra, sigla I. P.-T.): Ai putea cita „în complementaritate“ şi câte ceva din prezentările „confrăţeşti“ ‒ ca „prefaţă“, sau „cuvânt înainte“, ori ca recenzii, cronici etc. ‒, oglindiri fidele de-o „prim-triadă lirică“ a lui Dan Gârlea ‒ «Între iad şi-ntre altar» (1991), «Vârsta timpului» (2018) şi «Iertarea ta…» (2023).

D. R.: Poetul Damian Ureche (Rugetu-Vâlcea, 2 septembrie 1935 ‒ 1994, septembrie, 20, Timişoara), în al său „cuvânt înainte“ de la primul volum de stihuri publicat de Dan Gârlea, «Între iad şi-ntre altar» (1991), cu deosebită sinceritate portretistică remarca: «Exploziv şi apocaliptic, defăimând aerul cu o mustaţă de artizan, patetic şi sentimental, Dan Gârlea e o prezenţă stranie şi pitorească pe malurile lirice ale Begheiului. Scrie poezie şi o spune în gura mare în orice loc unde găseşte audienţă […]. Îl găseşti bătând din poartă-n poartă la diverse periodice şi edituri, dar destul de rar i se deschide cu căldura meritată. Furios, dar nedescurajat, cu manuscrisele sub braţ, cultivând o prieteneie altui poet mai cu experienţă, pe nume Ilie Teodorescu, Dan Gârlea scoate perle uneori chiar neşlefuite, din peşteri imprevizibile, cântă cu patos iubirea, sare în dezamăgiri mărunte, apoi explodează din nou, ca un izvor ce se pierde părelnic printre stânci, dar revine majestuos, mai puternic şi mai plin ce încredere […]. Portret plin de trăsături ale boemei, căutător însetat de ţări necunoscute ale fericirii, poetul speră şi tot speră. Acestea sânt şi coordonatele poeziei sale, zbătându-se între spaime şi bucurii, între adevăruri şi pendulări în vânătoarea de năluci […]. Dar cel mai copleşitor se pare a deveni registrul erotic, unde tânărul bard îşi ancorează întregul arsenal al inspiraţiei. E rândul iubirii să-i tulbure şi să-i însenineze anotimpurile, zilele şi nopţile. Aici cuvintele devin furtunoase, glasu-i devine încărcat de povestiri şi grandoare, căile soarelui sânt căutate cu pana întru regăsirea de sine […]. Poetul se simte ca o pasăre a Carpaţilor cu aripi cât Europa.» (p. 5 sqq.).

I. P.-T.: „Galaxiedricul“ ‒ prozatorul, poetul, eseistul, publicistul / ziaristul, redactor-şeful, reporter-anchetatorul ‒ Dumitru Oprişor, în „cuvântul înainte“, purtător al titlului «În iubire nu prea sunt vinovaţi» (p. 7), de la cel de-al doilea volum al lui Dan Gârlea, «Vârsta…» (2018), glosează frumos pe tema rostirii bărbătescului adevăr în „sfera macrocosmosului erotic“: «Dan Gârlea, poetul, poate striga, într-o singură zi, adevărul de care ar avea nevoie o duzină de bărbaţi […]; …iubirea îi e tema dintâi ‒ dar şi drumul care se duce şi se-ntoarce […]; …ar fi mai împăcat dacă femeia după care i s-a scurs privirea, de-o vreme bună plecată fiind, în vis măcar, i-ar spune: „Ca tine, omule, nu m-a iubit nimeni…!“ Dan Gârlea e bărbatul ce poate striga, într-o singură zi, adevărul de care ar avea nevoie o duzină de ispitiţi; deşi ştie, din acest loc se duce mai departe cu poveste cu tot, că în iubire nu prea sunt vinovaţi; ci doar început şi sfârşit».

D. R.: Dar poetul Ion Oprişor, „în robă critic-avocăţească“, abordând volumul lui Dan Gârlea, de poartă „neforjatul titlu“, «Vârsta timpului» (Timişoara, Eurostampa, 2018), într-o recenzie publicată în «Meridianul Timişoara“, numărul din 9 aprilie 2020, semnalează «osmoza [dan-gârlescă] între o anumită faţetă a orfismului cu puterea de a dizolva semnificaţii inedite», orfism ivit din «stări curate, clasice», şi dintr-un limbaj «prin care lucrurile sunt îmblânzite, ocrotite, într-o solitară chemare a planurilor lumii până la dizolvarea notei personale […], până la limita înstrăinării propriului destin», ori un «copleşitor Eros existenţial într-o adolescenţă târzie», un «strigăt mut», „nostalgia ubirilor / logodnelor“ etc., conchizând: «Poetul [Dan Gârlea] îşi pune de probă masca ultimului romantic, dar nu-şi poate ascunde chinuitoarea voluptate, chiar fulgurantă, a emoţiilor prin care timpul nu a reuşit să treacă» (cf. https://www.meridianultimisoara.ro/2020/04/09/dan-garlea-si-varsta-timpului/ ).

I. P.-T.: E vremea să punem sub lupele noastre de iunie hexaedricul întreg liric dan-gârlesc de sub titlul «Iertarea ta cu gust primejdios», nu înainte de-a sublinia că trecerile de la un ciclu poematic la altul sunt marcate „polivalent-inspirat“ prin câte două pagini cu „simbolic-semnalizatoare“ desene în tuş, de Traian Abruda, cele şase cicluri relevându-ne un autentic erou al întomnării pur-brumărit-poematice: (I) Sărutul toamnei (pp. 10 ‒ 23), (II) Tăcerea cuvintelor (pp. 24 ‒ 45), (III) Sfârşitul unei amintiri (pp. 46 ‒ 77), (IV) Zădărnicie (pp. 78 ‒ 109), (V) La un pahar de amânare (pp. 110 ‒ 141) şi (VI) Sub pleoapa rătăcirii (pp. 142 ‒ 169).

D. R.: În ciclul din „deschidere“, Sărutul toamnei, liric-întomnatul erou, «de-atâta ură şi-atâta nepăsare» (Izbăvire, p. 12), cu „jalea păvălită peste el“, cu „viaţă încreţită de suspine“ etc., se cuibăreşte «la rădăcina spaimei», conjugându-şi iubirile la «toate modurile / şi timpurile posibile, / din flacăra inimii, / până în creştetul nostalgiilor» (În realitate…, p. 13), pe când toamnei, de-l priveşte de la distanţă, „îi alunecă uşor“ lacrima ‒ „dinspre obrazu-i multicolor către decolteu“ ‒ ca la o «mireasă, când se desparte / de casa părintească» (Surâsul toamnei, p. 15); «pe drumul / dintre rău şi bine» (Tristeţe…, p. 17), este iubita-i toamnă pe-a cărei pleoapă-aripă-curcubeu se aşază culorile (cf. Plouă cu gânduri, p. 22), este iubita-i toamnă, „sinceră, nostalgică, enigmatică, sfioasă“, de-i mângâie «sufletul / şi liniştea / precum mama» ‒ de încărcatu-i-a «calendarul vieţii / cu încă o îmbrăţişare» (Sărutul toamnei, p. 16); este iubita-i toamnă pe-al cărei altar ‒ eroul poemelor acestui ciclu de pe «malurile firii» (Aş vrea să strig…, p. 23), „pregătit să înfrunte viscolul“ ‒ «rămâne mereu / o rugăciune, / o închinare, / o amânare, / o îngânare» (Gust de teamă, p. 18).

I. P.-T.: Ciclul secund, Tăcerea cuvintelor, relevă un erou «logodit / cu mireasma catifelată / a trupului» iubitei până-n pragul strigătului «exist !…» (p. 26), un erou pentru care «iubirea nu e ciornă» spre a fi mutată «vreodată pe curat» (p. 44), erou «sărutând clipa de lună plină» (Focul din noi, p. 27) şi „învelindu-şi timpanul“ «cu şoaptele trupului» iubitei, până «sub troienele iubirii» (p. 28), dar şi un erou „călătorind“ «pe umeri de baladă» (Rechemare, p. 36), dinspre sine «către Moş Crăciun / viscolit de ani şi ierni fără zăpadă» (ibid.), ori un erou dotat cu senzori speciali „pentru veşnica mahmureală“, încât, «la sfârşitul unei amintiri» (p. 37, poem reluat în ciclul următor, la p. 49, doar cu substituirea vocabulei „vântului“ cu „venelor“ !), «când ploile şi ninsorile / recitau din Bacovia / în aplauzele tristeţii», „se opreşte“ «din rătăcire, / pentru un popas, / acolo unde oftatul / şi-a amânat mirarea, / la un pahar de răzvrătire / cu părerile de rău / pentru mahmureala eternă, / unde licoarea amarului / adapă tulburarea vântului…», tulburare „înmulţitoare de ani“. Acest erou, cu «suspinul alaltăierilor…» (p. 38), traversează «grădina ochilor» iubitei ‒ grădină «crescătoare de curcubeie» (p. 41) ‒, înaintând pe «drumul fluturilor» (p. 42) până dincolo de «vulcanul iubirii» (p. 43), unde El (erou-mirele poematic) şi Ea (mireasa), se pot iubi «ca nişte izvoare» (p. 43).

D. R.: În cel de-al treilea ciclu, Sfârşitul unei amintiri, suntem întâmpinaţi de un erou al «marelui târziu» (p. 48), cu «deznădejdea nunţii» (p. 52), ori în singurătatea de «şi-a marcat teritoriul», născând şi «câţiva pui de aşteptare» (Glasul paşilor tăi, p. 56), dar şi glosând frumos pe diverse teme: «Iubirea… este însuşirea / care îşi face culcuş / în cămaşa dintre inimă şi suflet ‒ / păşeşte, sărută, şopteşte, plânge, / minte şi uneori tace…» (Iubirii nu-i poţi spune nu, p. 60); «Pentru că dogma îţi aţine calea, / îţi aparţine şi îţi pecetluieşte soarta / prin rugăciuni, într-o religie, / cu „evanghelii apocrife“!» (Am încercat să-ţi scriu, p. 77); etc. Cert este şi faptul că eroul poematic dan-gârlesc ‒ de vreme ce ne mărturiseşte că «De multă vreme, / n-am mai vorbit cu Luna / şi nici cu stelele…» (Pe umeri de mirare, p. 61) ‒ ucenicit-a şi la Marea Curte a Poeziei din China lui Li Tai-Pe (= Li Po / Li Bai, 701, mai, 19 ‒ 30 noiembrie 762), autorul celebreleor stihuri: «Eu, aici, între flori, cu o bărdacă de vin, / […] / Ridic cupa către luna plină / […] / Luna nu ştie cum să bea…».

I. P.-T.: Interesant este şi al patrulea ciclu al celor 29 de poeme „neoromantice“ de sub titlul Zădărnicie; aici, eroul liric, nemaiaşteptând decât «pedepse / cu speranţe arămii» (p. 80), răspicat declară: că nu va stinge «niciodată / focul din suflet» (p. 81), că a pus «pe suflet clepsidre-n loc de astre» (p. 82), că «nu mai e timp să construim ceva frumos» (Sărutul de plecare, p. 84), că «…după atâtea amânări», iubita „i-a dăruit o toamnă, urcându-se «pe zborul de cocori…» (p 91), că se-nchide «într-un cuvânt târziu / care-a plecat spre Dumnezeu» (p.107) etc.; şi, în ultimă instanţă, în Divina Instanţă, mai adaugă: «Este atâta zidire, Doamne, / între noi, / de-mi vine să mă-nchid / în coaja unui măr, / să nu-mi mai fie dor / vreodată de amândoi, / ci doar de mângâieri / între petale de adevăr !» (Bocet de toamnă, p 103).

D. R.: În cel de-al cincilea ciclu, La un pahar de amânare, eroul dan-gârlesc nu-şi depune vreo cerere de înrolare în vreun „escadron al tărăgănătorilor“, deşi-i surprins de „paza auctorială de coastă marină“ «îmbătat / de sute de ori la un pahar de amânare…» (p. 112), ori «rezemat de căpătâiul unui vis», spre a constata «că timpul se măsoară / în iluzii…» (ibid.); şi mai constată, fireşte, că în anotimpurile prezentului, «mai abitir ca niciodată, / pe orice drum şi-n fiecare parte, / se spun păreri şi-n lumea toată / ni se vorbeşte despre moarte; // viruşii călătoresc prin vise… // […] //…şi-apoi ne-ascundem de epidemie !» (În pandemie, p. 114 sq.).

I. P.-T.: Şi „în închiderea“ acestui volum, eroul liric al celui de-al şaselea ciclu, Sub pleoapa rătăcirii, deşi are părelnicia că sufletul i-a intrat «într-un sens giratoriu» (p. 159), se angajează ‒ «la adierea timpului» (p. 145) şi «cu fiorii care pasc / pe pajiştea minţii» (p. 144), mai la vale de proustianism şi de „pridvorul / aşternutul timpului pierdut“ (p. 136 / 144), nu neapărat în „iertarea cu gust primejdios“ de păcătuirile-i de «prin odăile iubirii» (p. 144), îndeosebi, cele de pe „laviţa păcătuirii perene“ din «odaia de la drum» (p. 169) ‒, mai întâi, la o „reîntoarcere definitivă“ pe pământul naşterii: «…la Moşna, cu dor şi dragoste curată, / e şi dorinţa mea cu care-mi mângâi / răbdarea de-a se-nfăptui odată / întoarcerea definitivă la obârşii» (p. 146); şi mai apoi la dinamica tradiţională „a fiirii profund-valahe“: „să se reazeme de bocetul frunzelor“ spre a asculta «îndrumarea firească a tainei» (Mireasma uitării, p. 150); să plece «[…] cu şirul de cocori» (Praznicul durerilor de toamnă, p. 154); să hoinărească «prin legea firii» (Nu uit…, p. 155); să iubească «duios, cu bunătate», «că-ndemnul lui Iisus e pentru fiecare…» (De Joia Mare…, p. 158) etc.

Poet al ploilor de reverberaţie bacoviană, dar nu dinspre îndesiţii nori ai simbolismului, ci dinspre ai paradoxismului nouri noctilucenţi de gânduri de pe cerul celui de-al treilea deceniu al mileniului curent, aşadar, fără să audă „materia plângând“, ci numai «dinastia clopotelor» (p. 34) îmbătrânitoare de speranţe, dinastie a clopotelor care «din catedrale muşcă, / din est spre vest, / din nord şi sud» (Ţăndări, p. 165), poet al deplinei întomnări, devenit foc «într-un pat de cenuşă, iubire şi piatră» (Două focuri, p. 163), poet cu lirice victorii şi prin anotimpurile pandemiei de Covid-19 din anii 2019 ‒ 2022, Dan Gârlea scrie, nu de puţine ori convingător şi cu clasic-romantică peniţă de aur, însă neapărat scăldată în călimara de azur a sufletului (există la acest poet şi «călimara gândurilor / istovită…» / p. 48), ceea ce se certifică dintotdeauna drept ars poetica: «…am învăţat să scriu cu gânduri / pe aripile fluturilor, / sub cojile copacilor / şi chiar pe strigătul pirvighetorilor; // am învăţat să alerg spre tine / prin gingăşia macilor…» (Călimara sufletului, p. 167).


„Caravana amintirilor din Gulag”: comemorarea victimelor celui de-al doilea val de deportări staliniste din Basarabia…

„Caravana amintirilor din Gulag – Mărturii ale deportaţilor din stânga Prutului”, o expoziţie itinerantă menită să familiarizeze publicul, prin intermediul unor mărturii ale deportaţilor şi ale victimelor regimului totalitar-comunist, cu suferinţele tragice prin care a trecut populaţia din stânga Prutului în perioada sovietică, va ajunge în perioada 9 – 19 iulie, de la Bucureşti spre Chişinău, făcând câte un popas expoziţional de seară, între orele 17.00 – 21.00, la Focşani, Iaşi, Nisporeni, Plop (r. Donduşeni), Drochia, Hînceşti, Căuşeni, Cahul şi Avdarma (UTA Găgăuzia), anunţă Asociaţia pentru cultură şi arte Arbor. Avându-şi sorgintea din expoziţia „Rememorarea copilăriei: mărturiile deportaţilor basarabeni”, deschisă în 2022 la Arbor.art.room din Bucureşti, expoziţia se bazează pe o componentă de cercetare, pe documentarea efectuată de istoricii Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei în parteneriat cu Centrul de Excelenţă Institutul Pro Memoria, Institutul de Istorie al USM, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi şi Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul, în perioada 1991 – 2021, şi este realizată din perspectivă curatorială şi interdisciplinară, prin construirea unei instalaţii din mărturiile deportaţilor, cu fotografii, grafică, lucrări de artă, materiale audio şi video.

Astfel, pentru o mai bună înţelegere a călătoriei deportaţilor spre exilul „pe vecie” şi a dramelor trăite pe pământ străin, Caravana prezintă, pe lângă mărturiile fotografice, scrise şi audio – în lectura actorilor Cristina Casian, Florentina Ţilea, Florina Gleznea, Ionuţ Vişan, Marius Turdeanu şi Richard Bovnoczki -, harta „Gulagul basarabenilor” (2022) de Ramona Iacob, animaţia „Mâţa fără nume” (2022) de Ghenadie Popescu, lucrările de artă „Familia Pascal şi Şalul mamei” (2024) de Vasile Raţă. „Pe la 3 de noapte a venit un detaşament de ostaşi ruşi, însoţit de un căpitan şi de preşedintele sovietului sătesc. Ne-au spus că suntem „ridicaţi” şi ne-au ordonat să urcăm în maşină. După câteva săptămâni de drum, fără apă şi fără mâncare, am ajuns în regiunea Omsk. Condiţiile de trai şi de muncă erau îngrozitoare, eram câte patru familii într-o baracă. Chinuiţi şi flămânzi, ne adunam seara şi ne săturam de plâns. Eram mereu cu gândul acasă. Cea mai mare frică ne cuprindea atunci când veneau la apel şi ne spuneau să ne luăm gândul de la Moldova. Nu aveam nicio speranţă că vom putea să ne întoarcem vreodată”, este mărturia lui Tudor Cociu (n.1930), originar din Hânceşti, deportat în 1949 împreună cu familia în regiunea Tiumen.

În perioada anilor 1940-1941, 1944-1953, pe lângă dramele care au urmat ocupaţiei Basarabiei de către URSS: război, foamete şi colectivizare forţată, basarabenii au cunoscut şi teroarea deportărilor în Siberia şi Kazahstan, înfăptuite de conducerea sovietică sub pretextul înlăturării din societate a persoanelor cu „origini nesănătoase”, din rândul păturilor înstărite, etichetaţi „culaci”. Deşi nu se cunoaşte cifra exactă a celor care au avut de suferit de pe urma represiunilor, estimările istoricilor se ridică la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 1940–1953. Oamenii au fost transportaţi în vagoane de marfă şi plasaţi în aşezări cu regim forţat de reşedinţă. Cei mai mulţi dintre deportaţi au decedat în timpul călătoriei şi în primii ani de exil, din cauza condiţiilor dure de trai. Munca era extenuantă, iar alimentele, puţine şi raţionalizate. Dincolo de tragismul acelui context istoric, poveştile de viaţă prezentate în această expoziţie dezvăluie „realităţile timpului”, percepţiile şi trăirile celor care au îndurat gulagul. Sunt nenumărate episoade ale suferinţei: momentul „ridicării” şi al călătoriei spre „aşezările speciale”, foametea şi gerurile aspre, mersul la şcoală şi învăţământul în limba rusă, umilinţele, violenţele şi abuzurile, moartea, în cele din urmă. Iar pe lângă acestea şi timbrul copilăriei, cu credinţele şi jocurile inerente vârstei.

Expoziția itinerantă „Caravana amintirilor din Gulag” va avea următorul traaseu și program: 09 iulie – Bucureşti (Facultatea de Litere, str. Edgar Quinet nr. 5–7, sector 1); 10 iulie – Focşani (Piaţa Unirii); 11 iulie – Iaşi (CIAC Baia Turcească, str. Arhitect G.M. Cantacuzino); 12 iulie – Nisporeni (Casa Naţională, str. Alexandru cel Bun nr. 5); 13 iulie – Plop, Donduşeni (str. Arhanghelul Mihail nr. 4); 14 iulie – Drochia (Primăria, bd. Independenţei nr. 15A); 15 iulie – Hînceşti (Palatul de Cultură, str. Mihalcea Hîncu nr. 140); 16 iulie – Căuşeni (str. Alexie Mateevici nr. 9); 17 iulie – Cahul (Piaţa Independenţei); 18 iulie – Avdarma, UTA Găgăuzia (Muzeul de Istorie a satului Avdarma); 19 iulie – Chişinău (Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, str. 31 August 1989, nr. 121A).

Proiectul este realizat în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, Ambasada Republicii Moldova în România, compania de teatru UNTEATRU, Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi cu sprijinul gazdelor expoziţiei – primării, consilii raionale, muzee, centre de artă şi teatre din România şi Republica Moldova. Împreună cu acest eveniment expozițional, Republica Moldova comemorează 75 de ani de la cea de-a doua operațiune de deportări, din 5-6 iulie 1949. În capitală Chișinău au fost organizate mai multe evenimente, expoziții și depuneri de flori pe Aleea Gării, „Noi nu am ales să fim deportați, alții ne decideau soarta”, a spus Maia Sandu, la comemorarea victimele celui de-al doilea val de deportări staliniste din Basarabia. Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, premierul Dorin Recean și președintele Parlamentului de la Chișinău, Igor Grosu, au depus flori la monumentul deportaților din scuarul Gării Feroviare pentru a comemora victimele celui de-al doilea val de deportări staliniste din Basarabia. În discursul ținut, șeful statului a îndemnat cetățenii R. Moldova să păstreze vie amintirea acelor evenimente tragice din istoria noastră. „Astăzi, venind la acest eveniment de comemorare, mi-am imaginat, cum era să trăiești într-o lume în care cei mai buni oameni din societate au fost încărcați într-o noapte în vagoane și duși în Siberia. În baza unor liste, oameni care își duceau traiul demn în casele lor, în satele lor, au fost ridicați în toiul nopții de către soldați la mii de kilometri de meleagul lor natal. Atât valora viața pentru un regim totalitar – un nume pe o listă. Copii mici, care încă nici nu știau să vorbească, femei însărcinate, dar și cei mai de seamă membri ai comunităților, toți au fost numiți dușmani ai poporului” a declarat Maia Sandu. Ea a notat că, în operațiunea SUD, care a început în noaptea de 5-6 iulie, au fost deportați din Basarabia peste 35 de mii de oameni. „E ca și cum, peste noapte, toți oamenii din localitățile Costești, Congaz și Cărpineni, trei cele mai mari sate din R. Moldova, ar fi fost scoși din casele lor și ar fi dispărut. Peste 8000 de bărbați, peste 14 000 de femei, aproximativ 12 000 de copii. Aceste cifre nu sunt pentru noi doar liste. Sunt destine, sunt vieți distruse și traume pentru întreg poporul nostru. Poate pentru unii, aceste lucruri sunt greu de imaginat. Dar bunicii, părinții, familiile noastre le-au trăit. Etnia nu a contat, cum nu a contat nici limba vorbită, nici faptul că toți acești oameni erau nevinovați” a notat șeful statului.

„Noi nu vrem război. Moldovenii niciodată nu au vrut război. Iar cei care au cunoscut teroarea acelor timpuri abia își rețin lacrimile când vorbesc prin ce au trecut. Să le onorăm memoria, să le cinstim numele și să ne aducem aminte de ei așa cum erau, plini de omenie, cu frică de Dumnezeu și cu mare dragoste de viață. Noi nu am ales să fim deportați, nimeni nu ne-a întrebat. Noi nu am ales să fim înfometați, uciși, trimiși la război. Neamul nostru a sângerat în timp ce alții ne decideau soarta. Și, chiar dacă nu putem schimba trecutul, avem datoria să-l cunoaștem” a subliniat președintele. Ea a îndemnat cetățenii să nu uite ororile prin care au trecut înaintașii lor și să se asigure că R. Moldova nu va trece printr-o asemenea teroare. „Avem datoria să ne punem țara la adăpost, să ne onorăm sacrificiile înaintașilor noștri, care au rămas întotdeauna demni și drepți. Să prețuim libertatea câștigată, aducându-ne aminte de durerea prin care a trecut poporul nostru, să apărăm libertatea de a alege pentru noi. Libertatea de a trăi într-o țară în care niciodată să nu fie ridicați noaptea, cu pușca la tâmplă, copii, mame, tați, bătrâni. Pacea și libertatea de a ne trăi viețile în liniște în casele noastre este obiectivul nostru cel mai de preț, dar și datoria care trebuie să ne lege pe toți. Noi alegem pacea pentru toți copiii Moldovei” a conchis șeful statului. Republica Moldova comemorează 75 de ani de la cea de-a doua operațiune de deportări în Siberia și Kazahstan, din 5-6 iulie 1949. În capitală au fost organizate mai multe evenimente, expoziții și depuneri de flori pe Aleea Gării din Chișinău. (G.V.G.)


Numărul 680

Descarcă PDF


Sfântul Ștefan, urmașul Imperiului Bizantin…

Intervențiile repetate ale lui Ștefan cel Mare în Țara Românească, pentru a-l alunga pe Radu cel Frumos și a-l înlocui cu un domn suspus și aliat s-ar fi produs din cauză că domnul Țării Moldovei avea „fire neastâmpărată, doritor de războaie”; după A. D. Xenopol, „norocul surâdea domnului moldovean”. „Astfel ajunse Ștefan cel Mare, din războaie în războaie, să se încurce în lupta cu turcii”. Rău ar fi pentru noi și trist dacă A. D. Xenopol ar avea dreptate. Dar nu are. Ștefan cel Mare a ajuns să se confrunte pe viață și pe moarte, cu cea mai temută putere a timpului său, Imperiul Otoman, din cu totul alte motive. A. D. Xenopol însuși recunoaște un fapt de domeniul evidenței, anume că Ștefan cel Mare credea în Dumnezeu. Credința lui Ștefan cel Mare nu era una obișnuită; era alcătuită dintr-o structură morală autentică, izvora din intimitatea cea mai ascunsă, adevărată a ființei. La el, ca și la oamenii poporului său nu a existat îndoială, sau dacă a existat, a fost biruită. Conștiința unei credințe tari, nemăsurate, îl motivează să-și asume responsabilități pe măsură. „Adâncit în credința proprie, nu mai are importanță dacă biruiești ori vei fi biruit, căci, și într-un caz și în celălalt, se împlinește voia Domnului tău. Așa simțeau, probabil, cei care, veniți să alcătuiască oștile unor temuți voievozi au făcut să se cutremure și să strălucească veacurile XIV sau XV”.

Notațiile filosofului ieșean, Ștefan Afloroaei, surprind esențialul. În veacurile XIV-XV, oamenii pământului nostru nu cunoșteau îndoiala, nu înțelegeau să accepte îndoiala: adânciți în credința proprie, vedeau în Dumnezeul lor pe singurul viu și adevărat; iar fapta era obligată să urmeze credinței. Fapta lor nu se așeza pe noroc, ci pe tăria lăuntrică, dată de credință. (…) Stăpâniți de credință curată, tare, la întâlnirea „cu marile urgii ale timpului”, românii „au izbutit să se confrunte cu marile puteri imperiale și mai mult chiar, să biruiască în câteva rânduri”. (…) Întreaga viață, Ștefan cel Mare n-a fost posedat de firea neastâmpărată, ci de nevoia de a făptui (Ștefan Afloroaei). Fapta motivată, temeinică, aduce cu sine risc și jertfă. Iar jertfa, nemăsurată și cutremurătoare, și-au asumat-o românii acelui ev, din plin, dintr-o conștiință a credinței tari, completată și de o viziune imperială. După căderea Constantinopolului (1453) sub puterea păgânului asiatic, Imperiul Otoman, un gând va crește statornic în sufletul lui Ștefan cel Mare: el și poporul său să-l continue, să-i urmeze Imperiului Bizantin. O viziune imperială în istorie nu trebuie doar afișată, ci susținută de eforturi pe măsură, precum și de un potențial de exprimare adecvat. În absența acestuia din urmă, cel ce se încumetă este condamnat la eșec; dar „străin eșecului rămâne doar cel care este străin oricărui gen de încercare” (Jan Dlugosz).

Deseori, în istorie, încercările eșuate devin mai prețioase, căci te acoperă de martiriu. Dacă Ștefan cel Mare n-ar fi apărut la timp, am fi continuat să ne supunem, smeriți, vremurilor. Nu cred că există spusă mai vinovată ca cea a lui Miron Costin, precum că nu-i bietul om peste vremi, ci sub vremuri. O comunitate, omul, nu trăiește doar pentru a se smeri în fața fatalității, ci pentru a o înfrunta, deschis, dacă are un adevăr ca la esența primă și absolută a vieții, iar nu ca la unul supus speculațiilor și ipotezelor de tot felul. Ca să nu ai sentimentul că te afli abandonat în istorie este obligatorie încercarea faptei, curajul ei prin care îți organizezi potențialul, împuținezi dezordinea și așezi temelie speranței. Nu se poate făptui, nu te poți încumeta a te dărui faptei, în absența credinței și cu sufletul plin de ziceri mincinoase. Fapta pozitivă, măruntă sau mare se întâmplă, se întrupează din multa conștiință a dreptății tale și a Dumnezeului tău în care crezi nemăsurat. (…) Așadar, nu manevrat de evenimente și stăpânit de acestea, nu norocul, întâmplarea, l-au împins pe Ștefan cel Mare să lupte cu păgânul asiatic, ci credința sa tare, conștiința întreagă, neșovăitoare că poate fi urmașul unei tradiții imperiale. Dacă și-ar fi înțeles altfel rosturile în istorie, Ștefan cel Mare, prudent cum era, ar fi evitat să provoace puternicul Imperiu Otoman, stând liniștit la Suceava. Turcilor le-ar fi plătit regulat tributul, polonezilor și ungurilor le-ar fi dat asigurări că le este prieten și vasal, ar fi ținut în frâu marea boierime (cum a și făcut-o) și ar fi așteptat trecerea timpului. Ștefan cel Mare a trăit întreaga sa viață în convingerea că el și poporul său sunt stăpânii credinței adevărate și dreptății celei mari. Crezând cu toată ființa, domnul moldovean și oamenii acelui timp n-au ezitat să treacă „prin foc toate semințiile care s-au apropiat de acest spațiu… cu voința ascunsă a stăpânirii”.

Din spusele sale, consemnate și rămase, răzbate o certitudine: el și poporul său poartă un război al credinței împotriva necredinței și nelegiuirii, iar el se vedea pe sine predestinat să-i conducă pe oamenii singurei ai dreptei credințe împotriva păgânătății. Din acest motiv, Ștefan cel Mare s-a înțeles pe sine și pe poporul său drept singurii moștenitori, de drept, ai Bizanțului. Căzând Bizanțul sub turci, noul împărat (Ștefan cel Mare) era obligat să-și asume responsabilități pe măsura titlului său imperial. Este bine de amintit mereu: după 1453, Țările Române, domnii români vor fi, pentru trei secole, sprijinitorii principali ai Athosului și creștinătății din Orientul Apropiat. „Niciunul dintre popoarele ortodoxe nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii”, afirma cândva, prelatul rus Porfirie Uspenski. La Vatoped, mănăstire ce a stat între secolele XIII-XIX, înaintea Marii Lavre, există 11.020 de documente în limba română față de 464 în limba rusă, dovedind fapt cu totul semnificativ, sprijinul constant și substanțial pe care Țările Române l-au acordat republicii creștine athonite. Tot la Vatoped, Ștefan cel Mare ridică un turn, construiește portul (1472), iar chipul său este inserat între portretele votive ale împăraților bizantini sau ale altora, din alte spații ortodoxe.

Mănăstirii Zografu, pe care domnul Țării Moldovei o considera a sa proprie, îi dăruiește anual 500 de aspri „cu inima curată și luminată și din toată voea noastră cea bună”, cu condiția ca acei călugări de la Zografu „să se roage lui Dumnezeu pentru sufletul părinților noștri și pentru sănătatea copiilor noștri”. Aceleiași mănăstiri, Ștefan cel Mare îi împodobește pereții cu icoane (1495) și îi dăruiește cărți bisericești. Așa, la 1463, Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii Zografu o culegere de texte biblice, la 1484, o icoană a Sfântului Gheorghe, sfânt ocrotitor al Țării Moldovei și patron al mănăstirii. La 1488, un serafim de aur, iar la 1502 înzestrează mănăstirea cu un Evangheliar de mare valoare (262 de file cu miniaturi), mai multe broderii moldovenești cu portretul său”. La Zografu s-au păstrat și două steaguri dăruite, tot de Ștefan cel Mare, la 1500, din care unul va ajunge în țară în anii primului război mondial (1917), iar celălalt se mai găsește, încă, la aceeași mănăstire.

În același spirit de ocrotitor al creștinătății athonite, la sfârșitul veacului XV, Ștefan cel Mare repară și întreține, cu bani grei, biserica Adormirii Maicii Domnului. Dăruiește, la 1493, mănăstirii Constamonitu un obroc de moară și un apeduct la mănăstirea Sfântul Pavel. Iar mănăstirea Grigoriu o rezidește din temelii, fiind socotit al doilea său ctitor. Aceleiași mănăstiri, Ștefan cel Mare îi dăruiește o icoană cu chipul Maicii Domnului, apreciată drept foarte valoroasă. Iar la 1500 aceasta primește tot din partea lui Ștefan cel Mare o mare sumă de bani, 24.000 de aspri.

În fața atâtor probe de generozitate athonită (din cele 25.000 de documente românești de aici, o parte mică a fost cercetată și editată), cu greu îți poți reține nemulțumirea dublată imediat de mâhnire și revoltă când afli că, astăzi, Zografu, pe care Ștefan cel Mare o considera drept mănăstirea noastră, este cunoscută drept mănăstire bulgărească. Iar numele lui într-un ghid turistic este pocit ca Ștefan cel Mare al VI-lea cel Bun!!! (…) În fața atâtor probe de bunăvoință față de Sfântul Munte nu este deloc surprinzător că unii domni români sunt socotiți „moștenitorii împăraților din Bizanț, iar uneori erau recunoscuți ca atare de către străinii care primeau dărnicia lor princiară”[4]. Primind titlul imperial („rangul imperial al lui Ștefan cel Mare a fost o realitate istorică”), Ștefan cel Mare a dorit să creeze și o dinastie imperială moldoveană, începând cu Alexandru cel Bun și continuându-se cu el. Căci, după 1453, singurii împărați creștini existau doar în Țara Moldovei.

Așadar la începutul anilor ’70 ai secolului XV se știa, iar faptul era binecunoscut tuturor, că Ștefan cel Mare, pe lângă calitatea de domn al Țării Moldovei, dobândise încă una, aceea de împărat nu doar al țării sale, ci al întregii Creștinătăți Ortodoxe răsăritene. Titlul imperial primit de Ștefan cel Mare îl obliga și la responsabilități pe măsură. Dacă ocrotirea creștinătății intrată sub stăpânirea Imperiului Otoman, Ștefan cel Mare o probează din plin pe toată durata vieții și domniei sale, celălalt rost, mult mai important pentru un împărat ortodox, trebuia să fie acela de a-i combate pe turci și de a încerca să elibereze stăpânirea lor.

Acesta a fost țelul cel mare al împăratului Ștefan cel Mare, izgonirea turcilor din Europa, dar și din fosta capitală politică și religioasă a Orientului ortodox, Constantinopol. Iar Ștefan cel Mare, ca un nou Constantin (dovezile iconografice o probează), trebuia să restaureze imperiul căzut așa de dramatic și rușinos, totodată, sub puterea păgânului asiatic. Lupta lui Ștefan cel Mare și a poporului său cu Imperiul Otoman nu a avut doar motivații naționale, ci, înainte de toate, rosturi religioase. Sentimentul religios, credința au avut la Ștefan cel Mare și la poporul său un rol mult mai însemnat decât se poate bănui și s-au manifestat printr-o jertfă fără margini și nu doar prin vorbe. Datoria de creștin a lui Ștefan cel Mare îl obliga să-i combată pe necredincioși, pe cei din afara dreptei credințe. Deoarece, credea el, omul se află sub directa și imediata supraveghere a Dumnezeului său, singurul viu și adevărat. Din această credință tare a izvorât toată puterea de rezistență a Țării Moldovei la atacurile musulmanilor și nu numai. Ea l-a obligat să nu accepte, cu niciun chip, stăpânirea turcească peste țara sa. Tot această credință neobișnuită explică curajul luptei, dar și al sacrificiului, împotriva tuturor puterilor vecine care au vrut să se înstăpânească peste Țara Moldovei. (…) Toate acestea întăresc convingerea că la Ștefan cel Mare a existat o viziune imperială autentică precum și o mentalitate pe măsură. Această credință tare, că prin el și poporul său se continuă o tradiție imperială veche, cea bizantină, reprezintă adevărata cauză a implicării sale în războiul antiotoman.

Așa crezând, se înțelege altfel, de ce a refuzat constant Ștefan cel Mare, în ciuda presiunilor lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, să meargă la vecinul din nord și să depună omagiul personal. Or fi constituit motive serioase, neîncrederea pe care a avut-o Ștefan cel Mare în intențiile polonezilor în ceea ce-l privește și sentimentul demnității și mândriei proprii. Dar, pe lângă toate acestea, ceea ce l-a motivat mai mult a fost credința sa că el este și poate fi un împărat. Or, dacă se credea și se purta în consecință, cum ar fi acceptat marele bărbat să se supună unui ritual care, odată consumat, i-ar fi anulat pretențiile la un destin imperial?

După ce marile sale sforțări împotriva păgânului asiatic (în absența vreunui ajutor) n-au dus la rezultate dorite, după ce pierde părți din teritoriul Țării, Ștefan cel Mare înțelege că doar cu puterile sale nu poate să susțină, până la capăt, ideea imperială. Și merge în Polonia, spre a satisface mândria unui monarh nedemn, în toate privințele, de vasalul său. Și după ce visul său de împărat pământesc se va destrăma, el își va concentra toate energiile și resursele spre sacralizarea Țării Moldovei, ridicând din temelii zeci de lăcașuri religioase care, toate, la un loc, adaugă o altă dimensiune imperială, cerească, destinului său.


Dând din nou din coate…

Oricine știe (în ce mă privește, am afirmat de nenumărate ori în discuții și în articolele publicate) că artistul, în cazul de față scriitorul, nu trebuie judecat din șubreda sa condiție socio-umană, ci strict (sau, mă rog, în primul rând) din cea axiologică. Da, căci François Villon, de pildă, face din plin dovada că omul păcătos și rebel (bețiv, afemeiat, hoț, ocnaș) poate, din inalterabilul său fond moral-spiritual, să zămislească o operă nemuritoare. Conștient de inevitabilele derapaje ale oricărui individ, în primul rând ale lui, Tudor Arghezi devine poet universal inclusiv prin testamentara mărturisire că „Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Mult mai mai pregnant ca la T. Arghezi, George Călinescu sau Camil Petrescu, conflictul dintre om și creator se învederează la Mihail Sadoveanu: ca om a fost un detestabil fripturist (a cauționat criminalul regim bolșevic atât prin maculatura Mitrea Cocor și obedienta afirmație că „Lumina vine de la Răsărit”, recte de la Uniunea Sovietică, cât și prin funcțiile politice deținute – președintele Marii Adunări Naționale, apoi al Uniunii Scriitorilor), însă ca scriitor, îndeosebi prin nuvelele, povestirile și romanele publicate în perioada interbelică, rămâne în literatura română un referențial izvoditor de valori nemuritoare…

De aceea, o eventuală comparație între M. Sadoveanu și armeanul Varujan Vosganian, singurul alogen ajuns în fruntea USR-ului (nu a făcăturii politice cu același acronim!), trebuie făcută prin raportare la inumana condiție a celor doi (ambii ahtiați după funcții politice și trai îmbelșugat), nicidecum la operele lor literare, care, pentru actualul președinte userist (atenție, se cheamă a scriitorilor din România, nu a scriitorilor români de pretutindeni!), este total nesemnificativă într-o astfel de ilustrare definitorie și cu niscaiva aspirații la „nemurirea” circumstanțială. Recunosc că eu, care am citit peste 4000 de cărți din cultura universală (literatură, filosofie, istorie, religie, știință – economie, fizică, matematică, biologie, geografie, chimie etc.), nu m-am învrednicit (mai exact, „am considerat că-i pierdere de vreme”) să lecturez maculatura acestui alogen ambițios și lipsit de caracter, poate și ușor influențat de opinia lui Nae Ionescu din articolul A fi „bun român” (30 oct. 1930), volumul Roza vânturilor (Editura Roza vânturilor, București, 1990), unde gânditorul face o subtilă distincție între calitatea de-a fi român neaoș și aceea de-a fi „bun român” sau „a voi să fii român” („A voi să fii român, nu însemnează însă și a fi român”), cu următoarea precizare logică: „Bercu Solomon, din târgul de la Pașcani, care muncește de dimineață până-n noapte, care își plătește regulat birurile și e respectuos cu legile țării, care a fost în războiu și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, e desigur un «bun român»”.

Așa că, deși sunt în strînsă colaborare cu zeci de reviste și site-uri din țară și din străinătate, cu excepția câtorva useriști lingușitori și fără coloană vertebrală (că, de, descurcărețul armean și-a adjudecat necușera funcție de prim-vicepreședinte în lunga și neproductiva „domnie” a lui Nicolae Manolescu), n-am întâlnit niciodată și nicăieri vreun citat sau vreo referire la opera și discutabila competență cultural-politică a „bunului român” Varujan Vosganian. Asta în ceea ce privește „nemuritoarea”-i operă de userist și care, în urmă cu ceva timp a fost înșurubat (Dumnezeu știe pentru câte mandate, c-așa-i la noi) în fotoliul rămas vacant după moartea în el a „eternului” președinte Nicolae Manolescu…

Cât privește penala cârdășie a ministrului V. Vosganian cu controversatul om de afaceri Ioan Niculaie, precum și multa lașitate de care fostul demnitar de rahat a dat dovadă în momentul când trebuia să ajungă în ghearele magistraților (n-a mai ajuns după gratii, deoarece colegii de matrapazlâcuri l-au plasat sub atotputernicul scut ilegal al imunității parlamentare, după ce ipochimenul realmente a plâns, s-a pus în genunchi și a cerșit clemență politică), iată ce scriam în textul Totala nedemnitate a multora dintre foștii și actualii demnitari români din 13 noiembrie 2022: „Primul în această galerie a neoamenilor, cu rang de demnitar postdecembrist și pretenții de mare om de cultură (chiar aspirant la Premiul Nobel pentru Literatură, precum plagiatorul lui confrate Mircea Cărtărescu), este Varujan Vosganian. Considerându-se un armean supraînzestrat (desigur, nu și într-ale caracterului), ăsta nu s-a mulțumit doar cu rolul de politruc fără pic de demnitate (în urmă cu câțiva ani, când era ministru aldist al Economiei noastre pe butuci, el a scăpat cu lacrimi, mir și un car de umilință de o binemeritată întemnițare), dar continuă – atât cât îi stă acuma în putință – să se considere o victimă a postdecembrismului tolerant cu toate javrele (nu și cu megajavrele de calibrul Elenei Udrea, a lui Adrian Năstase, Liviu Dragnea sau Traian Băsescu), continuă – cu vocea lui de castrat atotgrețos – să trăncănească vrute și nevrute pe la acele posturi care fac greșeala să-l invite (repet, alde ăștia, foști și actuali demnitari fără urmă de demnitate și realizări, n-ar trebui să fie invitați la mijloacele de împroșcare cu zoaie în mase!), ba chiar are tupeul să se creadă un remarcabil brand al culturii contemporane, dovadă faptul că-și lansează maculatura în toată România, ca și cum nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i miroase. Sau, mai bine spus, ca și cum el ar fi fost înainte un neînfricat luptător pentru prestigiul României și binele celor mulți, iar acuma, da, reprezintă un îndrăgit model moral-patriotic pentru toți românii, îndeosebi pentru tineri. Pesemne că ipochimenul, așijderea altora de teapa lui, cunoaște celebra maximă a lui Cicero («Caracterul fără inteligență poate mult, inteligența fără caracter nu valorează nimic»), dar nu se sinchisește de ea, deoarece rudimentele de conștiință îl asigură că aceasta nu-l vizează pe el…

Însă el, Varujan Vosganian, în pofida eforturilor postdemnitare, ilustrează doar detestabilul joc de glezne al arivistului ipocrit, izgonit (sper că pentru totdeauna) din funcțiile publice și, tocmai de aceea, amarnic torturat de gândul că nimeni nu mai are nevoie de el și că românii, aduși la sapă de lemn de el și ai lui, nici pomeneală să-i regrete absența. Iată de ce ăsta, la rându-i ține morțiș să-i mai tortureze olecuță pe români (mă rog, pe o parte dintre ei) prin lansări de cărți, din fericire fără vreun impact asupra literaturii și culturii noastre. Căci ce impact poate să aibă un individ fără caracter și har (componenta artistică este în majoritatea cazurilor debilă fără cea umană a autorului!), chiar dacă, în urmă cu puțin timp, s-a făcut luntre și punte să-și vândă făcăturile la Baia Mare (cu siguranță că și în alte localități)?! Firește, cu excepția acelor trepăduși, făcuți de oportunism și vagi interese culturale după chipul și asemănarea cu această dihanie armenească…”

Foarte rău că, aidoma atâtor „descurcăreți” postdecembriști (imensa faună a impostorilor, demagogilor, ipocriților, tâlharilor și mincinoșilor), acest rebut politic și uman n-a ajuns după gratii, unde cu siguranță ar fi intrat în competiție cu „celebrii” mâzgălitori George Copos, Gigi Becali și Adrian Năstase, care pesemne că sunt membri îndreptățiți (sic!) ai USR, iar dacă nu sunt, înseamnă că nu doresc acest lucru. Dar și mai grav este faptul că useriștii, în virtutea unei inerții de sorginte bolșevică (cică ani de zile insul a fost prim-vicepreședinte), l-au înscăunat președintele acestei făcături, unde primirile noilor membri se fac numai după cum vor mușchii fleșcăiți ai filialelor și ai căcăcioșilor de cenzori de la centru.

În mod demn și dătător de nițică speranță pentru viitorul acestei nații, îndelung umilită, jefuită și păcălită, ar fi de dorit ca toți useriștii cu puțină valoare literară și umană (la naiba, chiar cred că armeanul și-a schimbat peste noapte năravul?!) să iasă în bloc din această coterie a neînzestraților și a aranjamentelor nerușinate. Dar nu se va întâmpla acest lucru rezonabil, din următoarele două motive: (1)Asta-i starea naturelă, vorba lui Caragiale, a românului în general, a postdecembristului în special (a auzit cineva, în aceste peste trei decenii de coșmar, de vreo revoltă dreaptă și încununată de succes?); (2)Primind un spor financiar de 25% din pensie, noii membri nu numai că – de regulă – sunt acceptați în acest răhățos club pe criterii aproximativ artistico-literare, dar ei chiar consimt (pesemne își iau un angajament în scris) să-și țină gura în schimbul mitei unionale.  De altminteri, V. Vosganian nu reprezintă un caz izolat în jalnicul nostru peisaj postdecembrist: însuși Ioan Aurel Pop, actualul președinte al Cacademiei Române, este dovedit ca turnător, plagiator și autoplagiator (alții, precum turnătorul Manole, poreclit Mugur Isărescu, se zvonește că riscă excluderea din gașca „nemuritorilor”), iar mulți dintre actualii politruci de (po)top, ba sunt cu studii după ureche, adică semidocți fără prea multe patalamale (ex. Marcelică), ba și-au rostuit diplomele de doftori în nimic (și nu numai) prin plagieri cât roata carului: Nicolae Ciucă (de-al dracului este președintele Senatului și va candida la funcția de primul neom în statul nostru eșuat), Lucian Bode, Mircea Geoană, Sorin Cîmpeanu, Florin Roman și mulți alții.