Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor) și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist (consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/funcțiile și avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit. Însă istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!), majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea sa etc.
La fel se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați. Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații, oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără scrupule.
Iată încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov, părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a participat la modestele lui funeralii…
Tot istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri: 1) Toate conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane, la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război mondial (1939-1945), lungul război rece; 2) În toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere postbelică; 3) Fiecare înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste, dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște cârmuitori vrednici. Motivul pentru care anglo-americanii nu vor zdrobirea Federației Ruse nu este teama de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear nu are învingători), ci acela că ea a reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.
Lasă un răspuns