Arhiva zilnică: 24 mai 2024

Aura unui geniu – George Enescu

Data: 16 iunie 2024 by Gheorghe Constantin Nistoroiu

La patru zile de la Adormirea – Învierea Maicii Domnului, respectiv 19 August 1881, deasupra satului Liveni-Vîrnav, care a intrat în veșnicie, din arealul încărcat de legende Dorohoi-Botoșani, s-a pogorât o cometă spre a vesti nașterea viitorului geniu al muzicii George Enescu. Tatăl său, fiu de preot ortodox, arendașul Costache, fost învățător în Vorniceni, era un țăran plin de sănătate și robust. Pornit înspre calea preoției și obștea satului, a ales viața contemplativă. Maria, fiica preotului Cosmovici, era o femeie frumoasă, evlavioasă și virtuoasă, care după drama pierderii celor 7 copii, George fiind al 8-lea și-a pus toată dragostea în acest vlăstar hărăzit de Bunul Dumnezeu și Fecioara Maria. Părinții s-au mutat la Cracalia, când George avea trei ani. Micul Jurjac – copilul minune, a început să citească, să socotească adunarea, scăderea și să cânte la vioară până a împlini ptru ani, îndrumat de vestitul lăutar Niculae – Lae Chioru. Au urmat crochetul, călăria, încropirea unor instrumente, nai, vioară, țambal, contrabas, acompaniate de fluierat. Așa s-a întâlnit cu consoarta cerească – Muzica. Fiind elev silitor, părinții i-au dăruit o vioară cu trei strune. Era o jucărie și copilul minune nu a acceptat-o. A ars-o. A urmat o vioară adevărată. La scurt timp i-a cântat tatălui celebrul vals Valurile Dunării al lui Ivanovici. Gâtuit de emoție, tulburat, cu vocea tremurândă, Costache a strigat: Vei fi muzician!

La vârsta de cinci ani, Costache l-a prezentat la Iași lui Caudella, un elev al lui Vieuxtemps. Acesta l-a privit o clipă și după ce l-a mângâiat ușor pe obraz i-a spus, înfoindu-se ca un păun:

– Ei, micuțule, vrei să-mi cânți ceva?

– Mai întâi cântă dumneata să văd ce știi? Replica lui Jurjac l-a transformat din păun într-un biet curcan plouat…, dar totuși s-a abținut și i-a recomandat să învețe notația muzicală. Ajunși acasă Costache i-a spus hotărât: -„Dacă vrei să faci muzică, trebuie să înveți notele.

– Dar tată, muzica se cântă, nu se citește! (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, trad. Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Ed. Muzicală, București, 1982, p. 29). Un vecin inginer l-a învățat primele noțiuni de scriere muzicală, apoi cu chibzuială a început să citească biografii de Mozart, Saint Saens, Bach…, compunând arpegii cu multă voioșie. A debutat cu Sonata primăverii pentru pian și vioară, în fa major, de Bethoven, urmată de Simfonii de Mozart, apoi Brahms și Wagner. La 7 ani l-a revăzut fiind împreună cu tatăl său, pe Caudella care i-a spus lui Costache: „Trebuie cultivate darurile acestui copil și trimis la Viena…” (ibid., p. 31)

Știa puțină franceză, iar la pensionul Wiedener-Hauptstrasse, a învățat germana și engleza. Capitala muzicii Viena, fosta Cetate tracă Vindobona, nume provenit de la vânturile puternice, a fost ridicată pe un braț al Istrului – Dunărea, la confluența cu râul Wien, pe dealurile domoale, rude îndepărtate ale Munților Wienerwald. Peste ulițele și grădinile Vienei se răspândea în puncte cardinale muzica lui Schubert, Haydn, Mozart, Bach și Bethoven.

Despre mama, prezbitera credincioasă și generoasă Maria, genialul compozitor avea să grăiască cele mai frumoase și mai calde cuvinte: „Mama mea era … mama! O mamă admirabilă, duioasă, prea iubitoare poate. Nu am fost numai un copil răsfățat, ci și un copil iubit peste măsură, până la sufocare.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, trad. Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Ed. Muzicală, Buc., 1982)

Mamă! Ce mult și cu drag trebuie rostit numele tău! Nici un geniu nu este mai mare decât Mama iubitoare! Mama-Profetul-Eroul-Martirul și Sfântul sunt deasupra oricărui geniu! O aură te învăluie și parcă din ceruri e urzit și chipul tău! De pe țărmul Mării, privind goana talazurilor, chemarea ta e un flux și-un reflux. Pe piscul de Munte chemarea ta e mai intensă. Ecoul se propagă, parcă mai viu până departe… Înspre Câmpie chemarea ta se prelinge peste mireasma florilor și zumzetul albinelor, iar peste dealuri se îngână suav cu trilul păsărelelor. Satul natal cu frumusețiile lui de basm, pur și simplu i-au vrăjit copilăria coconului precoce:

„Am crescut în aer liber, în mijlocul animalelor și plantelor, având sub ochi nesfârșite lanuri de grâu, de orz, de ovăz și de porumb, cu fâșii de păduri bătrâne, cu orizont întunecat și sate vechi care se pierd între mesteceni și sălcii… Satul meu are o biserică frumoasă ale cărei icoane de aur par că prind viață în fumul de tămâie. Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn… Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe cu ilice albastre, cântând în asfințit. Ici, colo câte o fântână cu cumpănă… Mama era ca și tatăl meu, dintr-o familie de preoți ortodocși. Iată-mă deci de două ori pecetluit: ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele.” (Impresii din copilărie, în op. cit., p. 22,24)

Părinții, după o vreme s-au despărțit, Costache rămânând la Cracalia, iar mama la Mihăileni. Deși muzica țiganilor a exercitat un miraj deosebit pentru micul prinț al Muzicii, dovadă și mentorul său Lae, cărora mai târziu când a devenit un nume-renume în universul muzicii, George Enescu le-a adus respectul său, confirmând însă că „nu există nici un punct comun între arta eterogenă a țiganilor și muzica populară românească, rafinată în cel mai înalt grad și de o bogăție de necrezut.” (ibid., p. 26)

Muzica a fost marea sa chemare și alegere. A fost destinul său încununat de geniu. Muzica – Arta sublimă din descătușeri divine i-a zămislit aura și nemurirea, încununându-l eternității. „Nu a existat niciodată hotare între mine și arta mea. Cred că gândirea, pulsația, viața mi-au fost întotdeauna împletite cu muzica.” (ibid., p. 26).

Numai într-o inimă mare de Român creștin în care pulsează poezia frumoasă, sufletul lui în veșminte ortodoxe, strălucitoare începe să cânte sublim! Când într-un suflet frumos susură poezia pogorâtă din har, toată ființa poetului devine o vibrație a muzicii celeste! Așadar, muzica împletită cu poezia întrupează arta pură prin excelență, în care pulsează Viața cu tot ce are ea pământesc și ceresc, adică cu sublim și divin. Poeții, Artiștii cu har, dăltuiesc din chipul Nației lor, ipostaze sublime, sacre, întregindu-și Icoana Vieții într-o varietate cromatică, de o frumusețe sonoră, serafică, într-o armonie celestă. În orice mare Poet viază un brav Artist, precum în orice brav Artist se răsfrânge un mare Poet! Poetul își alege cu grijă, cu migală, cu smerenie și măiestrie cuvintele, înveșmântându-le într-o ținută princiară, în vreme ce Artistul se străduiește să inventeze ritmuri noi, culori sonore, electrizări, vibrații, pentru a atrage mirabil cuvintele astfel gătite în ispita celestă a Muzicii!

„Un muzician compune asemeni poetului; ca și el caută – dibuind cuvinte, silindu-le pe cele mai bune, printr-un fel de incantație, să iasă din ascunzișul lor.” (George Enescu, în, op. cit., p. 97)

Viața este cer și pământ, lumină și umbră, surâs și plâns, muzică și poezie, dor și dorință, rugă și foc, comedie și tragedie, naștere și renaștere, sărbătoare și carnaval, descătușare și fulger, liturghie și armonie, sofianism și filocalie, jertfă și martiriu, trecere și înviere! Maria Matei, frumoasa poetă contemporană, susur din izvorul VIEȚII – MARIA și chibzuială dreaptă de Vameș, cu ochi frumoși și mari ca floarea de măceș, ne-a zugrăvit un crâmpei de viață, dintr-o zvâcnire, încropită prin câteva sclipiri abisale de stih în, Carnaval: „Un carnaval e viața/ Cioplită-n măști, zidită-n comedie/ Purtând pe umeri veșnica sâmbrie/ În râs și-n plâns,/ În toi de noapte sau spre dimineață/ E totuși viață!”… În Parnasul lui Euterpe – Viena, l-a cunoscut direct pe Brahms, care era încântat de micul prinț român, ce a fost admis excepțional la Conservator, la 9 ani, urmând vioara. Profesorii erau eminenți. Accentul lui Jurjac a căzut însă pe armonie. A compus până la 11 ani variațiunile, sonata, rondoul și uverturi inspirate de Wagner, învățându-le și memorându-le pe dinafară. Avea o memorie fantastică. Toată ființa lui armonioasă era personificată de muza muzicii: „Îmi trece prin minte multă muzică și nu uit niciodată nici o notă…Nimic pe lume nu mă atrăgea mai mult decât muzica; experiențele pe care le făceam în diferite domenii hrăneau și dezvoltau pasiunea mea pentru universul sonor. Adevărul meu era muzica.” (ibid., p. 38)

A urmat Parisul drept reședință, când el se afla atunci într-o fază strălucitoare, dar Conservatorul era la polul opus față de cel vienez. Totul prăfuit. Colbul stăpânea de la sălile de clasă până la cabinetul directorului. Consternat micul prinț valah și-a clătit des privirea cu miracolul Patriei sale dragi: „Priviți lanțul Carpaților și câmpia Moldovei. De o parte munți uriași, văgăuni, pământuri vulcanice. De alta, văi cât cuprind ochii, cascade și acea câmpie atât de greu de descris cui nu a văzut-o niciodată și care, totuși nu are nimic neobișnuit. (Bernard Gavoty, op. cit., p. 22)

L-a întâlnit pe Massenet, care i-a recomandat contrapunctul, predat de Gedalge. Acesta l-a primit cald, afectuos, apoi examinându-l sumar a grăit bucuros: „Va fi un compozitor!” Prințul valah care la 11 ani cânta magnific, atât la vioară cât și la pian, a preferat să compună. Cu Massenet a lucrat la clasa de vioară trei ani. Profesorul era un om spontan, natural, spiritual. Într-o zi un indiscret i-a spus: -„Ce ciudat! Îl vorbiți foarte mult de bine pe Reyer, și Reyer spune mult rău de dumneavoastră! … –Ei, zise Massenet, nici unul dintre noi nu spune ce gândește! (ibid., p.43) Într-o zi cu soare, de bun augur pentru Enescu, Prințesa Marta Bibescu l-a prezentat pe prințul Muzicii lui Edouard Colonne, întemeietorul concertelor Chatelet. La Paris s-a bucurat de prețuirea colegilor Schmitt, Halphen, Malherbe, Laparra, Maurice Ravel. Ultimul a scris o Uvertură la Șeherezada pe care a cântat-o cu strălucitul coleg Enescu.

La 15 ani și jumătate, George Enescu a scris Poema Română. Era încărcat de emoție și de dragostea adolescentină, care și-a pus amprenta pe libertate și pe spiritul său de creație, făcându-l să vibreze prin toate coardele simțirii în care să se înfiripeze apoi toate armoniile cerești. A pornit ușor în compunerea Poemei cu câteva scântei zvăpăiate din copilărie…„Suita începe prin redarea unei seri de vară…sântem în ajunul unei sărbători… se aud clopotele sunând pentru vecernie și, prin ușa larg deschisă, cânturile preoților. Apoi se lasă noaptea cu lumina limpede a lunii… În plină tăcere răzbate deodată cântecul unui păstor, depănându-și în depărtare o doină nostalgică. Totul se schimbă atunci, luna se învăluie, furtuna izbucnește, apoi încet, încet furtuna s-a potolit, cocoșii cântă… Iarăși clopotele… toți se prind în joc și, ca sfârșit imnul național român.” (Bernard Gavoty, op. cit., p. 49)

Primul care i-a dirijat Poema Română, fiind chiar marele Colonne. A fost un regal cu frenetice aplauze, cu multe săgeți, dar și cu multe intrigi. De la fereastra lui selenară, Bethoven savura cu un zâmbet dulce, armonia simfonică, lăsându-și ușor capul său mare pe mână stângă și privind intens la tânărul valah frumos, răscolitor ca un Apollo, care răsfira lumina lunii de pe clape și cu un gest de curtoazie cavalerească a început a cânta angelic, vibrând bolțile de azur ale cerului. În anul 1897, a compus Sonata I pentru pian și vioară, Suita I pentru pian în stil vechi și Trei melodii. Deși lucrările au fost excepționale, faptul că aparținea unui adolescent de 16 ani au fost întâmpinate totuși cu o curiozitate rezervată. Odată cu Sonata I a devenit el însuși. Unui astfel de geniu îi trebuie timp pentru a fi mai puțin tânăr!

Adolescentul valah, având frunte carpatină, cu chip armonios, parcă conturat de marele Rubliov, cu ochii mari, frumoși, deschiși să intre întreaga simfonie a lumii, a crescut admirabil în universul imperial al Muzicii, în tărâmul muzicii sale, alături de nostalgia mirifică a frumuseților natale, princiare, astfel că la 19 ani, Adonis, tracul de frumusețe zeiască iubit de inegalabila Afrodita, putea să-i spună cu venerație junelui Enescu: „sărut mâna Magistre!”

„Chipul îi era marcat de noblețe, fruntea boltită, cu o meșă suplă pe partea dreaptă, nasul acvilin, ovalul figurii perfect…, digitația uimitoare, cu suplețea unică a mâinii drepte care mlădia arcușul fără nici o dificultate în cele mai variate ritmuri. „Meșteșugul” său consta în contopirea cu instrumentul într-o singură entitate.” (Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Contemporanii mei Portrete, Ed. Nicodim Caligraful, 2019, p. 9-10)

Toată viața lui, chiar de i-a fost scurtă, geniul său a transformat-o într-o lungă și nemuritoare poveste. A pendulat între voință și căutare, între muzică și compunere, între neliniștile geniului și existența strălucită, între torentele muntelui și adierea de zefir a câmpiei, între emoție și vibrație, între farmec și esențial, între frumusețe și iubire. A crea frumos înseamnă a iubi sublim! Dar a crea frumos înseamnă și să aparții acelei Patrii, hărăzită de Dumnezeu și de Maica Domnului, unui Neam, unei Nații, unui Popor demn de Strămoșii lui pământești și de Străbunii lui cerești. Unul dintre Corifeii duhovniciei ortodoxe daco-române, de o frumusețe fizică și spirituală cum numai Sfinții Părinți se aseamănă până la identificare în icoanele lor, Părintele Arsenie Papacioc, grăia însuflețit și frumos despre neamul nostru. „Sunt foarte convins că poporul daco-român va avea o misiune istorică. Neapărat biblică. Comparându-l cu toate popoarele, este cel mai adaptabil prin fire, prin moși și strămoși, biblic, în sensul că, poporul acesta, de la naștere a suferit și suferă încă din partea dușmanilor. Și el totuși se menține și, în plus, a născut atâtea valori. Un Eminescu în literatură, Brâncuși în sculptură, Enescu în muzică, considerând că arta, poezia, este o prorocire, la urma urmei.” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol al iubirii, Ed. Sofia, București, 2023)

Părintele nostru drag – Patriarhul Mării Albastre, poate să fie completat cu precizarea altor valori inestimabile : Zamolxe, Orfeu, Homer, Deceneu, Platon, Aristotel, Socrate, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian, Petru Cercel, Nicolae Olahus, Dimitrie Cantemir, Andrei Șaguna, Varlaam, Coresi, Dosoftei, N.Densușianu, B.P. Hașdeu, Ciprian Porumbescu, N. Grigorescu, Arsenie Boca, Nae Ionescu, Petre Țuțea, M. Eliade, M. Vulcănescu, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Aron Cotruș, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Mihail Diaconescu, Dumitru Stăniloae ș.m.a.
Lângă marile genii, Dumnezeu a așezat întru jertfă, iubire, demnitate, cruce și înviere, Profeții, Mamele, Eroii, Martirii, Mărturisitorii și Sfinții, de-a lungul timpului și mai cu seamă în secolul XX, prin Mișcările de Elită spirituală precum: Rugul Aprins, Oastea Domnului, Tineretul Creștin- Ortodox.

„Enescu revarsă necontenit asupră-ne, mărturisea marea eminescologă Zoe Dumitrecu-Bușulenga – Maica Benedicta, bogăția de unde sonore care i-a covârșit ființa și pe care le-a dăruit de-a lungul vieții sale oamenilor, cu o generozitate inegalabilă. A trăit muzica, emana muzică, ființa lui însăși era o armonie muzicală. Unde intra el, intra și pacea, pacea inefabilei arte a sunetelor, aceea care înnobilează și înalță.” (Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Contemporanii…, op. cit., p. 9)

Marele George Enescu a fost un muzician complet, prin capacități interpretative infinite, atingând culmea muzicii prin cele trei remarcabile performanțe: violonist, pianist și dirijor. „Printr-o magie indefinibilă, maestrul devenea vioara, iar vioara devenea maestrul… Totul devenea incantație, lumea vibra parcă de lumină, de căldură și culoare, ca pe vremea când divinitățile miturilor antice mânuiau instrumentele lor… Cu gravitate, ca și cum ar fi oficiat într-o catedrală, își modera „tempi”, dădea sunetelor o anume solemnitate, închizându-le, parcă, pe fiecare în sine, într-un fel care-l apropia extraordinar de modelul său suprem.” (ibid., p. 10-11)

Toată ființa lui parcă nepământeană de o percepție rarisimă participa la muzica lui cerească, transfigurând muzica în sclipiri serafice de o frumusețe adâncă și de o stranie intonație încât simțurile multora se prăvăleau în neant fără să prindă detaliile. Pur și simplu te fermeca! Așa a fost fermecată și studenta de la Conservator, apoi profesoara emerită și scriitoarea rafinată Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care i-a făcut cea mai amplă radiografie muzicală, maestrului nostru. „El construia, cu sunete, arhitecturi celeste. Supunea ritmurile ca un poet stăpân pe cele mai variate tipuri de versificație… Pe podium nu a avut niciodată partitură. A dirijat totul din memoria aceea fabuloasă… Cu mâinile crispate într-un chip anume, cu trei degete strânse, iar cu cel mic și arătătorul îndoite, el părea să țeasă cu încordare ițele melodice ale edificiului pe care-l construia, desenând volumele armonice, subliniind grupele timbrale, stăpânind inegalabil orchestra… Transfigurarea totală dădea operei conduse de el unicitatea.” (ibid., p. 12-13)

Vioara magică s-a prins îmbujorată de gâtul puternic și delicat, ca o îndrăgostită focoasă sub ochii lui ce se aprind și licăresc deasupra mâinii albe, unice care descrie arabescuri de aur în imaginare constelații ce cad pe pământ în nestemate rubine și mărgăritare de lumină. Undeva, aproape și departe, o Femeie frumoasă privește cununa de stele deasupra Luceafărului ei, picurându-i zâmbetul de pe buzele pline de nectar. E principesa consoartă Maria Cantacuzino, cea iubită mult de muzician și totodată de filosoful metafizicii creștine… Maestrul a smuls sunetele din carapacea gloriei lor înspre chemarea Sonetelor, strecurându-le mrejele armoniei celeste, răscolitoare de o incantație sacerdotală și o cromatică splendoare. Notele mărunte și armonioase scrise de mâna lui zeiască urcă și coboară portativele chemate de atracția Zburătorului muzician. Nerăbdarea gloriei țâșnește din arcuș și vioară, din mâna pianisimo și din inima-meteor, pogorându-se cardinal înspre public și înspre zările omenirii. Răscolind lumina Lumii de pe clape, degetele fachirice înfrățesc alte note, strecurându-se printre clapele alb-negre, lumini aurii și umbre argintii, ca un suspin de îndrăgostit, ca un surâs înlăcrimat de zână, electrizând astfel toate sonoritățile profane și celeste. Revolta creației ațipită undeva pe brațele coardelor diafane fu trezită de tremurătoarele lui mâini cu degete magice, deșteptându-și privirea spre sala arhiplină ce aplauda și vuia frenetic, dând gloriei, patima și patina sa. Mulțumim permanent Bunului Dumnezeu, Duhului Sfânt, Mântuitorul Hristos și Maicii Sale Maria, fiindcă ne-au binecuvântat în toate timpurile Patria cu multe și diverse Genii celeste!

Românul Petru Movilă – arhiepiscop și mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii

Data: 16 iunie 2024 by George V. Grigore

Petru Movilă a fost arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției (Haliciului) și al întregii Rusii, Exarh al Sfântului Tron Apostolicesc al Constantinopolului și Arhimandrit de Pecerska. A avut un rol deosebit în Sinodul de la Iași din 1642. După decesul din 22 decembrie 1646, a fost depus în Lavra Peșterilor din Kiev (Polonia-Lituania; astăzi Ucraina). Petru Movilă s-a născut la Suceava, pe 31 decembrie, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita (Margareta), călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei. După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov și, se pare, la Academia Zamoiska din Zamosč (deși în scrierile sale ea nu este menționată niciodată). A studiat limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Despre eventuale studii în Olanda sau la Sorbona în Franța nu există dovezi.

Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622). Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului Lavrei Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, va trece la cele duhovnicești la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mânăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Cunoștea limba ucraineană, limba poloneză, limba română, limba latină, limba greacă, limba slavă veche și alte limbi slave. Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fața curentului religios de unire a creștinilor răsăriteni cu Biserica Catolică care a început imediat după Unirea de la Brest din 1596. A fost adversar al unirii cu biserica catolică, a elaborat un nou catehism: Mărturisirea ortodoxă, care a fost ratificat de sinodul ortodox din Kiev în 1640 și de sinodul din Iași în 1642. Pune bazele unui colegiu teologic, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita „Academie teologică duhovnicească” de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka pe care le avea cumpărate încă înainte de călugărie. Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Unirea religioasă de la Brest-Litovsk din 1596. A sprijinit alegerea ca rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”. Deși departe de plaiurile natale, marele ierarh al Kievului n-a uitat de poporul român din care a provenit și l-a ajutat ori de câte ori a fost nevoie.

El a trimis tipografii la Târgoviște, la Câmpulung și la Govora, iar la Iași, pe lângă tipografie, a trimis și patru profesori pentru noua Academie înființată de dreptcredinciosul voievod Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev. A trecut la Domnul în ziua de 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Toate bunurile sale le-a folosit pentru restaurarea de biserici, înființarea de școli și întreținerea lor. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat pe mitropolitul Petru Movilă în anul 1996, cu prilejul serbării a 400 de ani de la nașterea sa. În anul următor, 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut canonizarea făcută de Biserica Ortodoxă a Ucrainei, iar în anul 2002, când s-au împlinit 360 de ani de la Sinodul de la Iași (1642), a fost proclamată oficial canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, în Catedrala Mitropolitană din Iași, în ziua de 13 octombrie, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, după ce Arhiepiscopia Iașilor răspunsese solicitării Sfântului Sinod de a pregăti icoana, troparul, sinaxarul și slujba de pomenire. Data de serbare a vrednicului ierarh a fost stabilită pentru ziua de 22 decembrie, ziua mutării sale la Domnul. Autoritățile de la Roma erau în trecut ostile ortodoxiei slavilor de răsărit, însă mai târziu au fost nevoite să recunoască progresul incontestabil al Bisericii de la Kiev, făcut datorită eforturilor lui Petru Movilă. Au început negocieri productive între Vatican și Biserica ucraineană privind conviețuirea pașnică și apropierea în cadrul statului Polono-Lituanian. Negocierile avansase foarte mult, însă rebeliunea lui Bogdan Hmelnițki a schimbat radical cursul istoriei ucrainene.

„Petru Movilă, în calitate de mitropolit al Kievului, a dominat întreaga viaţă bisericească şi naţională a Ucrainei ortodoxe din prima jumătate a secolului al XVII-lea”, notează în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, la anul 2013. Opera sa a fost cunoscută însă şi românilor, fiind asimilată culturii naţionale. Petru Movilă este fără îndoială cea mai reprezentativă și emblematică figură a Bisericii Ortodoxe din Ucraina. El a modernizat și fortificat ortodoxia în plină criză și a evitat asimilarea ei de catolicism. A impus respect pentru Kievul ortodox și recunoașterea calității de partener în disputele dintre Biserici. În plan intelectual, Petru Movilă simbolizează Renașterea ortodoxiei răsăritene. De aceea a și fost canonizat și este Sfânt al Bisericilor din Ucraina, România și Polonia. Într-o inițiativă lăudabilă, „Asociația Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, a propus ca anul 2026 să fie „Anul Intercultural Petru Movilă” în Ucraina, România și Republica Moldova. În acest sens asociația a transmis o scrisoare deschisă președinților celor trei state în luna decembrie a anului trecut. O asemenea propunere aduce în primplan dorința de dialog și transculturalitate atât de necesară în zilele noastre.

Declinul civilizației iudeo-creștine

Data: 16 iunie 2024 by Grid Modorcea

Când am fost la Athos, am rămas uluit de contrastul flagrant dintre trăirea isihastă, viața de sfinți a sihaștrilor, și agresivul comerț care se făcea în Kareia, capitala Muntelui Sfânt. Piața acestei vechi mănăstiri, ctitorie a împăratului Constantin cel Mare, era plină de tarabe și căsuțe unde călugării vindeau obiecte sacre, icoane, cruciulițe, odăjdii, tablouri, vase de lut zugrăvite, antichități religioase etc. Să vezi un eremit, care de zeci de ani își trăiește veșnicia într-o grotă a muntelui, cum vinde aici mici sculpturi din lemn, pe care el le cioplise în izolarea sa. Comercializarea Sfântului Munte nu este o replică la declinul civilizației iudeo-creștine, ci o acceptare, o includere în sânul credinței a tot ce se practică rău în biserica ortodoxă. Statutul inițial al athonismului, trasat la început de însăși Maica Domnului, când a pus piciorul ei sfânt pe acest loc istoric și statuia lui Apollo de pe vârful Athon s-a prăbușit, a fost încălcat din nevoia de putere a noilor stăpâni ai Athosului, aflați sub influență turcească. Degradarea a ajuns atât de departe încât mai marii ierarhi ai Muntelui bincuvântează pe ticăloșii care fac donații, pe ideea că așa vor să le fie iertate păcatele. Cum e cazul lui Gigi Becali, care a fecalizat cu faptele lui de hoție România, făcând numai fără-de-legi (nici pușcăria nu l-a domesticit), dar ierarhii BOR i-au dat fericiți un loc în zona sacră vlâceană să ridice o biserică athonită (la concurență cu Frăsinei!), cu figura lui sinistră pe peretele votiv, ceea ce este o impietate fără seamăn. Ba uimirea mea a fost și mai mare când un sihastru pe care îl iubesc, fost coleg al meu de facultate, actorul Dragoș Pâslaru, devenit stareț la Mănăstirea Sfântul Filomon, mi-a declarat că îl așteaptă cu brațele deschise pe Gigi Becali, să-l roage să-l ajute cu bani, să termine de reparat biserica mănăstirii și chiliile. Dacă păcătosul dă bani, înseamnă că s-a pocăit! Cum vedem, azi impietatea în biserică este binecuvântată, nu mai e un păcat, așa de mare, ca pe vremea Ioanei d’Arc. Am văzut chiar vrăjitoare care nu mai sunt arse pe rug, ci primite la mănăstiri cu fală, ca un act de omenie creștină, poftite la masă, puse în capul trapezei!

Am discutat cu schimnicii de la Muntele Sfânt, de ce s-au călugărit, care e rațiunea plecării lor din lume? Păcatul, au zis ei. Păcatul prea mare. Athosul s-a consacrat ca simbolul izolării absolute, model pentru toate mănăstirile, care trebuie să fie oaze de rugăciune, nu se spurcăciune. Însuși Nostradamus, când îl epuizau profețiile, se reînvigora apelând la trăirea isihastă. Dar în pas cu civilizația iudeo-creștină care s-a degradat, mai rău decât a prevăzut Oswald Spengler declinul Occidentului, care vedea o evoluție ciclică a civilizațiilor, așa s-a petrecut și cu mănăstirile, care s-au „modernizat”, ele sunt departe de a mai fi un loc de refugiu, de asceză, de austeritate maximă, așa cum o concepea Sfântul Siluan, ci au ajuns la un nivel de trai costisitor, sunt dotate cu toate mijloacele tehnice moderne, parcă ai fi cazat la un hotel de lux, cum am văzut la Mănăstirea Sâmbăta de Sus sau la Iezer, de pildă. Viața călugărească a ajuns de invidiat. Locurile sacre au devenit focare turistice. Totul ne arată că această cale a primei geneze, din care a rezultat civilizația iudeo-creștină, duce la pervertire, e o cale a prostituției spirituale, având cauza în confortul material. Când îl vezi pe Patriarhul Daniel că vine să sfințească o troiță și coboară dintr-un Mercedes de ultimă oră, în odăjdii aurite ca la slujbele de la Vatican, pe care cineaști ca Fellini și Pasolini le parodiau în filmele lor, nu te mai gândești să te spovedești la unul ca el, fiindcă opulența este tot ce poate fi mai opus religiei creștine. Iisus făcea elogiul sărăciei, al cumpătării, dar a venit armata de teologi moderni care a exploatat toate vorbele lui, care a dus omenirrea pe calea promisiunilor deșarte. Dacă Iisus i-a spus tâlharului răstignit de lângă el: „Adevărat își spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”, imediat au făcut o punte între sacru și profan. Declinul civilizației iudeo-creștine stă în pervertirea sacrului prin profan, cum ar spune Mircea Eliade. Toate vorbele înțelepte ale lui Iisus au fost profanate. Nu există verset din învățătura lui să nu se fi transformat în albia unei secte, astfel s-a ajuns la mii de secte, unele cu texte apodictice, precum „Martorii lui Yehova”, propovăduind iminenta Apocalipsă dacă enoriașii nu vor să înțeleagă ce trebuie să facă spre a ajunge în Împărăția lui Yehova, despre care Eminescu spunea în suprema poezie a neînregimentării:

Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha Sakya-Muni,/ Nici în viață, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.

O gigantică avalanșă de promisiuni deșarte a invadat omenirea, mai ceva decât potopul lui Noe. Lumea este ținută în loc de basmele biblice, precum Viața de apoi, învierea în duh, învierea morților sau mântuirea, la care se adaugă minciunile popești, cu pomenile, cu moliftele, cu iertarea „tuturor” păcatelor. Chiar a tuturora?!! Dar pe-ale spoveditorului, cine le iartă? Eu îi mărturisesc sub patrafir că tocmai am ucis un om, mă pocăiesc, vai, de mine, ce mă fac, vai, copilașii mei!, și el îmi iartă păcatul, dar cu condiția să nu mai fac vreo nouă crimă, apoi tace, duce în mormânt informația cumplită, nu merge la anchetator să spună ce-a aflat, adică tăinuiește ticăloșenia, e co-părtaș la crimă! Cine îi dă lui dreptul să facă asemenea nelegiuiri imorale? Aceasta-i religie? Merită vreun preot să-i dau Premiul Inocenței?

Merită Putin et co., care amenință omenirea cu arma atomică, cu o distrugere globală? Ce fel de credință se practică în cea mai mare țară creștin-ortodoxă, când patriarhul ei binecuvântează cu agheazmă obuzele cu care rușii își ucid frații?! O fac pe pocăiții la altar, dar cum ies afară din biserică scot pistolul! Ce să mai spun de locul unde fariseii l-au răstignit pe Iisus, care a devenit azi un simbol al masacrului holocaustic (holocaust = ucidere în masă pe motive politice și religioase). Merită Netanyahu et co. Premiul Incoenței? Merită artiștii. Fiindcă dacă ceva poate fi salvat pentru Lumea II din Lumea I este arta, marea artă inspirată de sfinți și mitologia religioasă. Dar ea este pentru inițiați, nu pentru carnea de tun. Când Blaga vorbește despre Iisus-pământul pe care călcăm, ca pe trupul lui Iisus, este o metaforă pe care nici un profet religios nu a gândit-o. Dimpotrivă, ei s-au tras de brăcinari cu Iisus, au coborât religia la turmă. Dar au propovăduit-o sfidător, ierarhic, în haine strălucitoare, ca veștmintele îngerilor și în culori feciorelnice!

Civilizația iudeo-creștină este ca un arbore măreț pe dinafară, dar mistuit de carii pe dinăuntru. Iată aici noi argumente care fac inevitabilă o Nouă Geneză.

Camil Ressu – pictorul român cu o viziune adânc realistă și un efort de înnoire a limbajului plastic

Data: 15 iunie 2024 by George V. Grigore

Prezent în panoplia pictorilor români de valoare, Camil Ressu a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești. Prin viziunea sa adânc realistă, arta lui Camil Ressu a imprimat în pictura românească un caracter și un stil, care nu a rămas fără ecou în arta contemporană. Provenind dintr-o familie de aromâni (macedoromâni) venită din regiunea Epirului în România la începutul secolului XIX, pictorul Camil Ressu se năştea la 28 ianuarie 1880 la Galaţi. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere. Primii paşi spre pictură i-au fost îndrumaţi chiar de tatăl său. Demonstrând un talent precoce, tânărul Camil este înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, îşi continuă studiile la Iaşi, cu pictorul Gheorghe Popovici şi le finalizează la Paris, unde pleacă în 1902 pentru a se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu și Ion Theodorescu-Sion.

Reîntors în ţară în 1908, pare preocupat de probleme sociale, ceea ce îl determină să se înscrie în Partidul Social-Democrat. Are, de asemenea, o activitate publicistică, colaborând la publicațiile „Furnica” „Facla” şi „Adevărul” cu o serie de desene satirice.

Primele lucrări pe care le expune în anul 1910, împreună cu grupul „Tinerimea artistică”, sunt peisaje pe teme rustice. În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la țară, iar în anul următor, la „Tinerimea Artistică”, portretul de grup Terasa Oteteleșeanu, cu „șapte figuri ale boemei literare, muzicale și pictoricești”. În 1914 deschide prima expoziție personală la București.

În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han înființează asociația „Arta Română,” la Iași. Vara se retrage la țară și pictează țărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori, dar și naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor personalități ale timpului și autoportrete. Participă activ la înființarea Sindicatului Artiștilor plastici din România în 1921, fiind ales președinte, funcție din care demisionează după doi ani. În urma unei șederi mai lungi în satul Ilovăț din județul interbelic Mehedinți, realizează compoziția „Cosași odihnindu-se”, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu își dezvăluie vigoarea sa plastică. Pictura a fost realizată în 1925 şi se află astăzi expusă în Muzeul de Artă din Iaşi.

Până în anul 1941 a fost rector şi profesor la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. Printre studenţii săi au fost şi artiştii Geta Brătescu, Virgil Preda, Abodi Nagy Béla și Virgil Moise. Din 1950 a fost preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, reluându-şi şi activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu“. În 1955 primeşte titlul de „Artist al Poporului”, iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române. Se stinge la 1 aprilie 1962 la Bucureşti. Cu o formație solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic. Contururile brute și „oamenii stâncoși” ce „populează” tablourile sale aduc un sentiment de claritate și siguranță, de elemente bazate ce se înscriu în categoria fundamentală a reperelor în jurul cărora poate apare clarobscurul.

Sorin Cerin, laureat al Premiului Jacques Prévert 2023…

Data: 15 iunie 2024 by Redacția

Societatea Poeților Francezi i-a acordat lui Sorin Cerin „Premiul Jacques Prévert”, pe anul 2023, pentru colecția de poezii intitulată: „Âme”, din următoarele motive: Sorin Cerin este un filosof și poet român care scrie în franceză. Până acum, poezia lui era mai mult filozofie savantă decât versuri emoționale, iar sentimentele nu apăreau deloc în scrierile sale. Totul se schimbă cu colecția „Suflet”, prezentată în cadrul sesiunii noastre din 2023. Este adevărat că autorul o dedică, încă de la prima pagină, „iubirii sale eterne”, Vivian Mary Hartley (Vivien Leigh), vizibil decedată și care a dovedit că „moartea nu există” prin „ajungerea la o eternitate în care am rămas împreună pentru totdeauna”.

Scrisă în forma eliberată care a fost una dintre caracteristicile versurilor lui Jacques Prévert, cu o profunzime de gânduri şi sentimente pe care juriul nostru a fost plăcut impresionat să le descopere, Sorin CERIN merită cu brio Premiul Jacques Prévert
2023…”

Scrie-mi lubire

Scrie-mi lubire, /cu fruntea Luminii Divine, / rezemată de Întunericul Fiinţei mele, / în care să-mi găseşti, / Străinul Subconştient, / ce se ascunde de noi, / prin colțurile unui Univers, / unde nu am reuşit să ajung, / niciodată până acum, / fiind oprit de Iluziile Vieţii şi Morții, / pe Răsăriturile nesfârșite, / ale Singurătăţilor, / de mine însumi.

Scrie-mi lubire, / pe adresa ştearsă de Durere, / a Cuvântului Creaţiei unui Dumnezeu, / ce mi-a croit veşminte groase de Absurd, / pe căldura de sfârșit de Lume, / a Speranţelor deşarte, / printre valurile cărora, / înot şi acum, / crezând că voi ajunge, undeva-cândva, / la un Ţărm al Fericirii, / unde să te pot întâlni.

(Véronique Flabat-Piot, Vice-Présidente et Responsable des Prix de Poésie de la Société des Poètes Français)

Primul complex de reabilitare a urșilor din România la Brașov

Data: 15 iunie 2024 by Redacția

Sanctuarul de urși „Libearty” de la Zărnești a fost înființat în 2005, deschis publicului în 2008 și este situat în pădurea de pe dealul de la intrarea în orașul Zărnești la doi kilometri de drumul național 73A Râșnov – Zărnești – Sibiu. Se întinde pe o suprafață de 69 de hectare de pădure, fiind cea mai mare rezervație de urși bruni din lume și singura din România. Sanctuarul „Libearty” a fost creat în memoria ursoaicei Maya și este astăzi căminul a peste o sută de urși, toți salvați de la o viață crudă și abuzivă de captivitate. Majoritatea urșilor din rezervație au fost salvați din captivitate, închiși în cuști mici, mizere, fiind doar motiv de distracție pentru restaurante, hoteluri, fabrici, benzinării, circuri sau chiar mănăstiri. Inițiativa a fost minunată și a acoperit un segment de siguranță și echilibru ecologic de care era nevoie. Cine vede astăzi ursuleții cum se joacă în libertatea, are și simțământul că s-a făcut ce trebuie. Dar, pentru că aceasta a fost o inițiativă privată, iată că a apărut – cu întârziere – și „răspunsul” statului. Astfel, s-a deschis de curând primul complex de reabilitare a urșilor din România, care a fost inaugurat în luna mai 2024 pe Valea Timișului, la Brașov, de către Ministrul Mediului, Mircea Fechet.

Acest centru, parte a proiectului „Implementarea planului național de acțiune pentru conservarea populației de urs brun din România”, este realizat în parteneriat cu Regia Publică Locală a Pădurilor Kronstadt R.A., Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”. Complexul va găzdui pui de urs, ursoaice cu pui și masculi maturi care creează probleme în zonele locuite și nu mai pot fi relocați din cauza comportamentului deviant. Centrul de reabilitare va fi construit pe o suprafață de 61,18 hectare, capacitatea acestuia fiind de aproximativ 100 de exemplare. „România a dovedit că este capabilă să gestioneze cea mai mare populație de urs brun din Europa și să asigure condițiile necesare ca aceasta să prospere. În Munții Carpați trăiesc între 6.400 și 7.200 de exemplare, puțin peste 40 la sută din populația de urși a Europei.

Prin acest proiect și prin măsurile luate pentru a menține o populație viguroasă de carnivore mari, inclusiv urși, dar care protejează activitățile umane din comunitățile agricole și de vânătoare, demonstrăm că România poate deveni un exemplu la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește conservarea ursului brun”, a declarat Mircea Fechet. Proiectul, finanțat prin POIM 2014-2020 și continuat prin Programul Dezvoltare Durabilă 2021-2027 (PDD), are ca obiectiv menținerea pe termen lung a stării de conservare a populației de urs brun și a habitatului său. Valoarea totală a bugetului alocat realizării complexului este de aproximativ 10 milioane de lei, din care 6,5 milioane de lei pentru lucrările de construcție, fondurile fiind nerambursabile (85 la sută fonduri europene și 15 la sută fonduri de la bugetul de stat). Până în prezent, au fost achiziționate echipamente esențiale pentru funcționarea complexului, inclusiv o dronă, două funiculare pentru hrănirea urșilor și o cușcă de transport. Lucrările pentru branșamentul electric și construcția gardului metalic perimetral sunt în derulare. Complexul va dispune și de servicii medical-veterinare de specialitate, precum și de un sistem de supraveghere foto-video perimetral. Acest proiect vine ca răspuns la nevoia de a gestiona eficient populația de urs brun din România, în contextul în care țara noastră deține peste 40 la sută din populația de urși a Europei.

Acest centru este compus din mai multe compartimente. Primul dintre compartimentele centrului va fi cel de carantină, în care animalele aduse aici vor fi ţinute 30 de zile. Un alt compartiment va fi destinat puilor orfani. Aici, urşii vor fi îngrijiţi astfel încât să poată fi eliberaţi. Practic, se va evita pe cât posibil contactul acestora cu îngrijitorii. Chiar şi hrănirea se va face astfel încât animalele să nu simtă prezenţa omului în preajmă (se vor folosi două funiculare). După ce urşii vor creşte, ei vor fi eliberaţi şi se vor putea descurca singuri. Un alt compartiment va fi destinat ursoaicelor cu pui, care sunt capturate după ce ajung să creeze probleme în zonele locuite. Acestea, în funcţie de antecedente şi de alţi factori stabiliţi de specialişti, ar putea fi eliberate după o perioadă. Va exista şi un compartiment destinat masculilor maturi, care sunt capturaţi după ce ajung să devină o problemă pentru zonele locuite de oameni şi nu mai este posibilă relocarea lor din cauza comportamentului deviant. Ne bucurăm de acest nou „cămin” al ursidelor din Carpați și sperăm că grija de care vor avea parte va face ca specia lor să nu fie una amenințată cu dispariția. (G.V.G.)

Nepacea lumii de dincolo de ziua de mâine: Marea Neagră, „vitală” demenților ce i-au linșat chiar și pe nebunii de pe tabla de șah de altădată…

Data: 14 iunie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu suntem într-o stare de „minima pax”… Pentru că o pace minimă este doar un alt focar de aprindere… Din care nu pacea renaște aidoma Phoenixului… Și chiar dacă, aparent, suntem într-o zonă de acalmie, datorată falsei impresii că lucrurile nu vor escalada, pentru că statele donatoare (și „detonatoare”) de armament au cerut Kievului să nu lovească Rusia dincolo de „zonă roșie” (ea minimă în comparație cu imensitatea pe care Europa Războiului ar trebui să o acopere într-un eventual front), lucrurile nu vor rămâne așa pentru mult timp… Pentru că există o zonă de luptă unde armele Europei, puse în slujba Ucrainei, vor putea lovi fără ca țările donatoare de armament, de muniție și moarte, să se teamă ca Moscova va putea considera, în termenii dreptului militar și al dreptului internațional, ca fiind declarații de război… Și fără a avea dreptul (moral) de a răspunde acțiunilor de provocare, de declarare a războiului, a războiului celor 27 în sine… De parcă ar avea nevoie de asta! De parcă războiul se mai poartă între limite ale decenței, ale îngrozitorului care nu trebuie stârnit din oasele calcinate de moarte, ale ororilor, ale morții în sine!… Căci, acolo unde se va trece dincolo de limitele umanitare ale acelui război care avea și el propria-i umanitate, se va eticheta o zonă de acțiune hibridă… Iar armele vor continua a răpăi…

Și există clar acel loc în care Europa Războiului consideră că poate lovi Rusia, nu fără a se teme de ripostă, ci furnizând statelor participante motive de încredere în deciziile demenților ce o conduc spre moarte și care i-au linșat de pe tabla de șah chiar și pe bieții nebuni de altădată. Și nu, nu este Moldova ca poligon următor… Acolo va fi doar un debarcader aeronaval al trimiterii celor deja morți către moarte. Și, probabil, demenții de la Bruxelles sunt convinși deja, de alți demenți ce le desenează planurile logistico-militare, de posibilitatea de a înfrânge, cândva, Rusia… Sigur, cu mult după cei opt ani de pregătire anunțați deja de vocile morții… Pentru că nu mai sunt doar voci ale războiului, nici măcar ale nepăcii, ci ale morții… O înfrângere a Rusiei, dar nu pentru a se îndrepta tot ceea ce a pierdut Ucraina, nu pentru oameni, nu pentru glasul de dreptate de dincolo de moarte, nu pentru pacea lumii de mâine, ci pentru resurse… Și poate că Europa nu este atât de arogantă pentru a-și închipui că va ajunge a stăpâni părți din Rusia resurselor, dar, în numele unor tratate de îndreptare, pe care întotdeauna le rescriu învingătorii așa cum cred ei e folos, crede că va reuși să aducă, dintr-o Rusie obligată să-și recunoască erorile și ororile, resurse pe post de compensații și despăgubiri de război.

Până atunci însă, se „hașurează” locul de amplasare a următorului teatru-poligon… De stârnire, de război de uzură, de război poate ultim… Iar Marea Neagră este prezentată, și prin gura anunciatorului cioclu-de-țară, și, curând, de țări, de la noi, Klaus Iohannis, ca front de luptă… Pentru că acolo se vrea a fi dus războiul… Acolo, armamentul UE-NATO poate distruge aeronavele și navele Rusiei, fără ca loviturile să poată fi direct catalogate ca declarații de război ale țărilor membre furnizoare de arme și muniție. Și, aparent, fără riscul de drept de răspuns al Rusiei prin atacuri terestre asupra statelor respective… „Fără risc”, pe hârtia tot mai mototolită a acordurilor și tratatelor internaționale…

Și nu va fi deloc greu de „împins” tabla de șah a demenților jucând cu moartea pe post de ture și nebuni în zona strategică a Mării Negre, pentru ca va fi suficientă o provocare, o stârnire, o lovitură asupra aeronavelor sau navelor din zona apelor internaționale pentru a declara „deschis” acest front al morți. Și da, „reconstrucția Ucrainei”, pusă activ în dezbatere în plin război și transformare în ruine a ceea ce a mai rămas din ea, are un sens în noul rol (mai mult sau mai puțin „de joc”, de victimă certă, de morți și răniți colaterali) alocat de nebunii de kibuț de război. Căci, ea va hrăni și va asigura Europei nepăcii de mâine cele minim necesare subzistenței populațiilor ei, în vreme ce Europa Războiului îi va da tot ceea ce are ea nevoie pentru a ține „vie” vatra de război ce va fi mutată dinspre zonele ucrainiene înspre cele internaționale ale Mării Negre…

Sloganurile fasciste ale „plandemiei”…

Data: 14 iunie 2024 by Gheorghe Piperea

Printre minunat de eficientele instrumente de „luptă” contra plandemiei, la loc de cinste au fost „distanțarea socială”, un oribil experiment social de regres în feudalism, și masca de „protecție”. Antony Fauci, deșteptul care fusese ridicat la rang de Arahat planetar al plandemiei, a zis ieri, în fața Congresului american, că a inventat aceste două instrumente de apartheid sanitar. Nu a existat nicio bază științifică, ci doar intuiția lui Fauci. Intuiția sau ghicieala („așa s-a crezut atunci”) s-au transformat în recomandări, iar regii și vătafii cu suflet de sclav din țări mai pricăjite, așa, ca România, le-au transformat în norme. Ilegale*, dar obligatorii. Am fost obligați să stăm la distanță de apropriați, mai ales de părinți bătrâni și bunici. Copiii au fost ținuți la distanță unii de alți, ba chiar au fost separați prin „pepsiglas”, cum zicea o deșteaptă cu rang de ministru. Au existat idioți cu aparență de profesori de virusologie, dar cu ștanța de sponsorizat big pharma pe frunte și sub halat, care calculau viteza cu care circulă virusul în aer (7 m/s, adică 25 de km/oră) pentru a justifica această ghiceală a lui Fauci. Au existat oi mascate care te-ar fi bătut dacă nu păstrai distanța, regulamentar îmbotnițat, și care intrau în piscină sau în mare cu masca pe figură. A fost o mascaradă penibilă, cu pretenții de „știință”, dar cu caracteristici clare de manipulare în turmă, bazată pe o ghiceală și, mai ales, pe reacțiile semi-automate ale idioților utili ai turmei, pe frica de aproapele.

Mi-amintesc că, fiind în super-market, cu o săptămână mai devreme de finalul administrativ al plandemiei (ridicarea stării de alertă), mă grăbeam să termin cumpărăturile, cu masca atârnată de încheietura mâinii. M-au văzut niște oi războinice care, prin cooptarea pândarului de la mall (da, poliția și triajul epidemiologic fuseseră date în „competența” acestor salariați ai acelor locuri „sigure”, unde intrau cinci mii de inși pe zi), mi-au cerut imperativ să pun masca. Le-am spus, oarecum iritat, că e fără sens, devreme ce starea de alertă e pe final. Au sărit la bătaie. I-am lăsat în plata Domnului, cu tot cu căruciorul aproape plin de produse.

Sloganurile fasciste ale acelei plandemii au fost „pentru siguranța voastră” și „sigur și eficient”. Nu a fost nimic pentru siguranța noastră în această ghiceală a lui Fauci. A fost doar fascism. Când o administrație zice „sigur și eficient” zice că statul își dă mâna cu corporația, peste capul populației transformate în turmă de captivi. Statul e „sigur”, corporația e „eficientă”, fix ca în planurile lui Mussolini.

Mă gândesc, acum, cât de mulți oameni au murit de frică și de inimă rea, de la această intuiție/ghiceală. Câți bolnavi au stat la porțile spitalelor, câți asimptomatici au fost arestați sanitar, câți copii și-au pierdut doi ani și jumătate din copilărie și adolescență, câți dintre ei au devenit depresivi și distanți față de oameni, inclusiv față de apropriați…

Și nu mă pot opri să remarc ce mi s-a întâmplat, pe nedrept: am devenit controversat și conspiraționist, doar pentru că am atras atenția asupra acestei intuiții/ghiceli. Scrie despre asta în cartea mea de eseuri din 2021, Lamentabilul amurg al zeilor.

P.S.: Nu m-ar mira ca Fauci să fie rapid declarat incompetent mintal. Omul are, totuși, 84 de ani. Poate fi relativ simplu ștampilat drept ramolit, deci necredibil. Doar n-o să strice el acum o romanță așa frumoasă, cum a fost cea a „eroilor din linia întâi” care au salvat vieți. Mai ales, nu i se va permite să confirme, retroactiv, teoriile conspirației relative la plandemie…

*toate hotărârile de instaurare și prelungire a stării de alertă au fost declarate ilegale de către justiție…

Comasate și modificate…

Data: 14 iunie 2024 by Petru Jipa

Mergem la vot, ca să…? În funcție de programul partidului. Care program…? Cine mai înțelege ce s-a întâmplat la partidul de comasați…? Partidul unic ne pândește de la geam: nu furați…? Campania ne cântă un pasaj din Campanella lui Franz Liszt, sau de Paganini…? Cine mai știe ce vor aleșii permanenți și incerți ce au rămas statornici pe sacii de voturi? Întrebări fără răspuns, dar cine să ne răspundă…? Altă întrebare…? Între-bare toți..! Sunt două posibilități de s-a ajuns la acest stadiu: o formă de masochism politic sau sindromul Stockholm. „Masochismul politic” este un termen folosit pentru a descrie comportamentul unei persoane sau grup care își acceptă sau își provoacă în mod repetat suferință, umilință sau dezamăgire în cadrul contextului politic. Acest comportament poate include sprijinirea constantă a unui lider sau partid politic care adoptă politici care sunt dăunătoare sau care duc la consecințe negative pentru acea persoană sau grup. Masochismul politic poate fi influențat de diferite factori, cum ar fi loialitatea necondiționată, manipularea emoțională sau dezinformarea.

Sindromul Stockholm este considerat un răspuns psihologic complex și nu este întotdeauna prezent în situațiile de luare de ostatici. Persoanele afectate de acest sindrom pot simți o presiune psihologică puternică și pot ajunge să își justifice sau își minimalizează suferința pentru a face față situației în care se află. Sindromul Stockholm a primit numele său de la un incident de luare de ostatici care a avut loc în 1973 în Stockholm, Suedia. Acest incident a implicat o bancă din centrul orașului Stockholm, unde mai mulți ostatici au fost reținuți de către infractori pentru mai multe zile. În ciuda condițiilor dificile și a amenințărilor la care au fost supuși, unii dintre ostaticii au dezvoltat un sentiment de empatie sau loialitate față de infractori.

Vedeți de ce-i iubim pe cei care ne țin fără apă și căldură, de ce iubim noi sacii cu gunoi abandonați pe străzi? Trăiască „șoricimea” orașelor! Ei vor trăi bine. Noroc că Europa s-a mobilizat, iar în multe țări a fost dat un exemplu celor care au forțat constituțiile.

Scria avocatul Pipera: „Votați și aduceți-vă aminte că acum patru ani ați votat cu masca pe figură”. Cum putem să uităm ce am pățit în pandemie…? Pun și eu întrebări, dar sigur rămân fără răspunsuri pe la noi. Dar apar răspunsuri venite dintre mări și țări. Profesorul Francis Boyle, spune: „Injecțiile cu COVID-19 îndeplinesc criteriile armelor biologice și armelor de distrugere în masă”. Sunt Francis A. Boyle, profesor de drept internațional la Universitatea din Illinois College of Law. Am primit un acreditarea în Științe Politice de la Universitatea din Chicago, apoi o diplomă magna cum laude de la Harvard Law School și diplome de doctorat în Științe Politice de la Universitatea Harvard. Am consiliat numeroase organisme internaționale în domeniile drepturilor omului, crimelor de război și genocid, politică nucleară și război biologic. În 1985 am solicitat public și apoi am elaborat legislația națională de implementare a Convenției privind armele biologice din 1989, care a fost aprobată în unanimitate de ambele Camere în Congresul SUA care a fost semnat de președintele George HW Bush cu aprobarea Departamentului de Justiție al Statelor Unite. Vezi cartea mea Biowarfare and Terrorism (Clarity Press: 2005). sau „injecții de nanoparticule de ARNm” sau „injecții de COVID-19 îndeplinesc criteriile armelor biologice și armelor de distrugere în masă conform Biological Weapons”.

Tac și mă gândesc că-mi este frică de ce urmează. O doamnă care conduce UE a spus printre rânduri, că are domnia sa grijă să nu mai fie scris nimic din ce nu trebuie scris. Am uitat: trebuie să ascultăm doar de sursele oficiale.

În situl „Sfântu Gheorghe-Arcuș”, arheologii au găsit vestigii de peste 3000 de ani…

Data: 13 iunie 2024 by Redacția

Câteodată urmele strămoșilor apar când te aștepți mai puțin. Astfel, o echipă de arheologi de la Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe a recuperat vestigii cu o vechime de peste trei mii de ani în urma unor săpături efectuate pe raza municipiului, chiar între locuințele actuale. Potrivit conducerii instituţiei, acestea datează din neolitic, epoca bronzului şi perioada culturii Gava, iar săpăturile au avut loc în cadrul unui proiect de cercetare arheologică preventivă, realizat pe o stradă din municipiul Sfântu Gheorghe, unde s-au construit în ultimii ani mai multe locuinţe. Adevărul este că istoricii nu se află la prima lor descoperire de acest gen. „Pe teritoriul municipiului Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, au fost descoperite vestigii arheologice care atestă locuiri umane datate încă din cele mai vechi timpuri. Au fost descoperite importante materiale arheologice preistorice care datează din epoca pietrei, epoca cuprului, epoca bronzului, epoca fierului, perioada migraţiilor şi perioada medievală. Pe suprafaţa sitului „Aşezarea hallstattiană de la Sfântu Gheorghe – Arcuş” s-au efectuat de-a lungul timpului mai multe cercetări arheologice, atât săpături preventive, cât şi studii de diagnostic intruziv. Situl „Aşezarea hallstattiană de la Sfântu Gheorghe – Arcuş”, prescurtat Hosszu, a fost descoperit în anul 1996 în urma unei periegheze (formă de prospecţie a suprafeţei solului în scopul detectării urmelor de locuire umană – n.a.) efectuate de dr. Valerii Kavruk în anul 1996”, precizează dr. Dan-Lucian Buzea.

„Cercetări arheologice preventive de mare amploare au fost efectuate în situl respectiv în anii 2019-2020. În urma acestor săpături s-au cercetat 947 complexe arheologice și o suprafață de cca. 10 ha. Din numărul total al complexelor descoperite 938 erau gropi cu materiale atribuibile culturii Gáva-Holihrady (datată între 1200-850 î.Hr.) din epoca bronzului târziu, șase morminte (de incinerație și de înhumație) cu depuneri datând din perioada mijlocie a epocii bonzului, 4 morminte cu depuneri de cai (morminte tip cenotaph; cu câte 2 cai în fiecare groapă), respectiv trei gropi din perioada medievală sau modernă. În prezent, apreciem că situl acoperă o suprafață foarte mare de cca. 50 ha, cuprinsă între râul Olt, pârâul Arcuș și prima terasă de la marginea dealurilor Arcușului. Cele mai vechi descoperiri datează din neolitic (Cultura Criș, mil. VI î.Hr.), epoca bronzului (mil II î.Hr.) și din perioada culturii Gava (finalul epocii bronzului – începutul epocii fierului).” – a mai completat dr. Dan-Lucian Buzea. În scopul implementării acestui proiect de cercetare arheologică preventivă s-a format o echipă coordonată de drd. Puskás József (responsabil științific proiect) și compusă din membrii: dr. Dan Ștefan, dr. Dan-Lucian Buzea, dr. Paula Nicoleta Mazăre și dr. Florentina Mărcuți. Scopul cercetării arheologice preventive este acela de a înregistra şi a interpreta stratigrafia dezvelită de săpătura arheologică, de a cerceta şi de a documenta științific toate complexele arheologice din perimetrul afectat de proiectul de construcție case de locuit.

Cercetările arheologice au urmărit identificarea și documentarea unei locuințe de suprafață (formă rectangulară de 8×4 metri) în care a fost descoperită și o vatră de foc cu diametrul de un metru, o groapă circulară de mari dimensiuni (4,5 metri în diametru) săpată în mai multe trepte, precum și mai multe gropi de stâlpi. În locuință au fost descoperite fragmente de vase întregibile, de diferite dimensiuni, obiecte din lut ars, os, piatră și oase de animale. Pe baza materialului arheologic, reprezentat mai ales din ceramică, aceasta aparține perioadei bronzului târziu, cultura Gáva, datată cronologic între 1200-850 î.Hr.. Dintre piesele deosebite descoperite cu ocazia acestei săpături arheologice, remarcăm o figurină avimorfă (reprezentare de pasăre) modelată din lut ars și un fragment dintr-un obiect monumental realizată tot din lut ars, de formă trunchi-piramidală, decorat pe o suprafață cu mai multe cercuri concentrice (două așezate simetric în partea superioară și trei în partea inferioară), păstrat aproape integral. Până în anul 2023, în această zonă a municipiului Sfântu Gheorghe s-au construit foarte multe locuințe care au afectat parțial acest sit. Datorită faptului că suprafața în plan a sitului nu era reglementată juridic, proprietarii de terenuri au construit case fără să pună în practică proiecte de cercetare arheologică preventivă.

În prezent, asupra zonei este instituit un regim de protecție, situl fiind delimitat și inclus în Planul Urbanistic General (PUG) din anul 2023, orice fel de intervenție în sol și subsol necesită cercetări arheologice preventive. Toate proiectele de investiții care vor avea loc în această parte a orașului vor fi precedate de proiecte de cercetare arheologică (diagnostic arheologic, supraveghere arheologică sau cercetare arheologică preventivă), inclusiv viitorul proiect de construire a Patinoarului de la Sfântu Gheorghe se va face după ce suprafața de 15.000 mp va fi eliberată din punct de vedere arheologic, Informațiile au fost făcute de echipa MNCR, care prin această descoperire completează colecțiile muzeale municipale și istoria acestor meleaguri românești. (G.V.G.)