În scurta sa trecere prin această lume, Ioan Andreescu (1850-1882) a fost „pictorul care a orientat definitiv arta românească”, după cum a afirmat criticului francez Jacques Lassaigne. Născut într-o familie înstărită din Bucureştii anului 1850, Ioan Andreescu a avut o copilărie fără griji, alături de cei şase fraţi. Datorită tatălui, proprietar de han în mahalaua Staicului, a beneficiat de educaţie, fiind înscris la pensionul particular al lui Andreas Apostolas (1863), urmând apoi gimnaziul Lazăr şi Colegiul „Sfântu Sava”. În 1869, la îndemnul profesorului de desen C. I. Stăncescu, Andreescu se înscrie la recent înfiinţata „Şcoală de Belle Arte”, urmând apoi cursurile „Şcolii de Arte din Bucureşti”, condusă de Theodor Aman. Din păcate, trei ani mai târziu este nevoit să muncească pentru a se întreţine. Tatăl lui, bolnav, nu se mai putea ocupa de afacerea familiei a cărei situaţie financiară devenise precară. Andreescu ocupă funcţia de profesor la la catedra de desen liniar și caligrafie din cadrul Seminarului episcopal din Buzău (1872). În 1873 se transferă la gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la „Școala de meserii” din aceeași localitate.
Visează să studieze pictura la Paris şi Barbizon, dar deocamdată orăşelul de provincie îi oferă peisaje pe care le surprinde în tablouri precum „Stejarul”, „Stânci și mesteceni”, „Pădure de fagi”, etc.. Acestea, împreună cu portretele şi naturile statice din acea perioadă îi aduc recunoaştere în rândul artiştilor, dar şi al colecţionarilor din acea vreme. Într-o convorbire cu Barbu Delavrancea, pictorul G. D. Mirea afirma despre peisajele de început: „Andreescu, în peisaj, a început cu ceea ce alți artiști abia pot uneori să sfârșească.”
În 1878, cu banii adunaţi din vânzarea de tablouri şi cu salariul luat pe trei luni în avans, ajunge, în sfârşit, la Paris. Aici frecventează cursurile academiei private de artă „Académie Julian”. La scurt timp este admis la „Salonul Oficial”, unde expune două tablouri, alături de nume consacrate ale picturii impresioniste franceze: Claude Monet, Auguste Renoir sau Edouard Manet.
Verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește și cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale. S-a stins din viață la 22 octombrie 1882, la 32 de ani, de ftizie. Are o biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări și tribulații.
Pentru vasta și revelatoarea sa operă artistică, Ioan Andreescu a fost ales post-mortem ca membru plin al Academiei Române în 1948. Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu s-a dedicat picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără veleitățile publicității. Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate.
Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deși de la început lucrările pictorului român au decizia și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii în Franța el apare clarificat, stăpân pe mijloace, construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică. Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete și naturi statice.
Dintre peisajele sale amintim: Marginea satului la apus de soare; Margine de pădure; Pomi înfloriți; Stânci și mesteceni; Câmp; Pădure de fagi; Mesteceni la marginea bălții; După ploaie; Casă de ciurari; Iarna la Barbizon; Stâncile de la Apremont. Tablouri cu portrete: Țărancă cu broboadă verde; Țărancă cu traistă; Broboadă roșie; Autoportret. Diferite naturi statice: Rațe; Coacăze; Felii de pepene; Stejarul. În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întreaga emoție, patosul reținut, temperat de melancolie al artistului. Compoziția, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetației și cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mișcarea pe care diferențele de cald și rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată știință a construcției plastice. Fără ambiția de a nega ierarhii valorice și cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei noastre.
„Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească”. Cuvintele acestea, aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. El se află în partea stângă cum se merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața. Ca un stejar secular este și opera artistică pe care ne-a lăsat-o Ioan Andreescu, cel care s-a grăbit spre a ne „scrie” mesajul său nemuritor prin intermediul pensulei și al culorilor. Să-i admirăm și să-i păstram tablourile în zestrea neprețuită a neamului românesc!
Lasă un răspuns