De câte ori îi mai ucidem pe cei ce ne-au dat o țară?… Dar pe noi?… Dar pe cei încă nenăscuți?…

Suntem în pragul unui alt proiect „de țară”… Pentru aceeași țară, dar, tot mai evident, a altora… Și nu mai răbufnim nici măcar cât o lamentare: „Trădare, trădare, dar să o știm și noi!”… Pentru că, de trei decenii oricum nu ne mai pasă… Și de prea puțini ani încoace nici nu mai este cazul… Nu ne-a păsat nouă de descărnări mai mici, de hoții și pauperizări pe colțuri de țară, de vânzări de suveranitate pe misive și bucăți… Or, de ce ne-am deranja tocmai acum din somnul nostru spre nenațiune?… De ce să izbim cu pumnul în masă, de ce să ieșim în stradă, de ce să le smulgem falsurile pregătite pentru aceste alegeri comasând, nu doar nume de partide și putregaiuri politice, cu drept legal de traseism, când ne putem dormi dezagregarea și descărnarea din sine, proiect cu proiect, nu?!… Și avem în fața noastră un nou punct țintă… Un alt proiect „de țară”… Un alt mecanism… Pentru aceeași țară, dar aparținând, pe viitor, dacă nu deja, altora… Și chiar dacă suntem conștienți că, prin fiecare următor astfel de „pas cu pas”, prin fiecare nou proiect „de țară” pus de gâtul nostru, ne îndepărtăm de însăși forma, condiția (și poate și dreptul) de a ne mai numi țară, cel puțin ca fiind a noastră, cea dată de strămoșii noștri, cea apărată cu sacrificii și jertfa supremă de ei, și batjocorită de noi în nici măcar o viață de om, nu ne interesează…

Suntem în pragul unei noi „aderări”, într-un alt proiect, dar servind aceleași interese venetice și, deloc paradoxal, aplicată prin aceleași mâini de slugi, trădători, șmenari politici și guvernanți guvernând în interesul guvernanțelor străine… Și nu doar vom asista, ci vom pune și noi mâna la acest nou mecanism de deznaționalizare economică, de desuveranizare, și nu doar a fundamentelor ci și a continuității de neam și țară, prin nepăsarea și acceptarea tacită (la vot)…

Ne pregătim de o aderare din nou de alții decisă… Cu termene și condiții de cedări și renunțări… Pe care noi doar o să le frunzărim cât să pară că ne-a păsat… Și, chiar dacă este o aderare poate la fel de importantă precum cea la UE, cea care, iată, ne-a smuls lăuntricul din granițele de ființă și neam, o lăsăm să curgă pe șenilele acelorași malversațiuni politice vânzându-ne bucată cu bucată… Curând, os cu os, și nu doar pe cele din mormintele strămoșilor… Iar într-un moment în care Europa fierbe sub mizeriile otrepelor configurând și impunând războaie pentru a-și asigura mecanismele unor economii de război centralizate, într-un moment în care nu ni s-a șters încă din colțul gurii rictusul de nedreptate al unei alte aderări menite a fi eșuată tocmai pentru a ne fragiliza, și a mai implanta un pumnal al neîncrederii în sine, ca națiune, al strivirii stimei de sine, de neam și țară, acceptăm încă un „mecanism” de siluire a ceea ce a mai rămas din noi… Și este halucinant cât de resemnați am primit acest nou proiect de țară chiar dinspre aceia ce ne-au batjocorit interesele și așteptările prin cele de dinainte… Cele europene, cele naționale – educaționale, de sănătate, de fapt servind aceluiași scop al fragilizării pentru a face mai ușoare următoarele mecanisme experimentale europene și paneuropene…

Istoria se repetă dară… Și nu, nu putem spune că e una prea bătătorită în vremuri pentru a nu ne da seama… Căci se repetă tocmai prin „pașii” de dezagregare a intereselor, a demnității, a mândriei și afirmării, a dreptului de a spune orice, a aceluia de a respinge singuri ceea ce nu ne trebuie, pași trasați iarăși prin paginile unor „aquisuri” de aderare similare acelora prin care am cedat și piețe de desfacere, și drepturi de producție și furnizare, și resurse… Și trebuie să fim cu adevărat ieșiți din normalul propriului interes pentru a accepta, fără să crâcnim măcar, acest proiect de țară al aderării la OCDE, un mecanism de dezvoltare economică pentru oricine altcineva, dar nu pentru noi, în condiții impuse de noi renunțări și cedări de resurse și interese de piață… Precum decizia de „poprire” a gazelor din Marea Neagră (pe care le vor exploata, probabil tot prin OCDE, alții, poate chiar tartora acelui blasfemator „foc mare” pe care ni-l dorea dacă nu intră ea la „butoanele”, nu extragerii, ci repartizării gazului extras spre restul Europei), dar și prin alte privatizări, demonopolizări de stat și reprivatizări menite a scoate din sfera noastră de ultim control ultimele puncte strategice… O reprivatizare a privatizărilor care nu au crăpat, o demolare a ultimelor mari companii de stat care, fie și sub management străin, nu și-au dat duhul…

Este o trădare generală pe care o vedem cu ochiul liber… Într-un moment conjunctural, și geo-strategic, în care transportul de marfă pe calea ferată trebuia să ne aducă multe procente la PIB -ul de țară, noi desființăm o companie pentru a veni alții… Desființăm CFR Marfă, pentru că despre asta este vorba, nu de o „rebranduire”, creând o altă companie pentru alții… O societate ce nu va mai avea nevoie nici măcar de un alt nume pentru a face vizibil adevăratul operator al ei… O societate sigilată în imposibilitatea de a fi întoarsă de drept în patrimoniul inițial prin vânzarea la licitație (și nu transferul, cum ar fi firesc între companii de stat) a activelor CFR Marfă și cumpărarea de către nou înființata Carpatica Feroviar… Cu bani pe care îi vom descoperi a fi, de fapt, a unor interpuși „transcarpatici” plasați în acționariatul ei…

Devenim o postnațiune ce riscă să rămână în istorie nu doar prin faptul că a permis să-i fie uciși încă o dată strămoșii, dar pare a fi tot mai dispusă să o facă ea însăși… Uciderea din uciderile altora… Și nu doar istoric ori economic… Or, de câte ori îi mai ucidem pe cei ce ne-au dat o țară?… Dar pe noi?… Dar pe cei încă nenăscuți?…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*