Al doilea „război rece” (acum și mondial) sau întâiul nuclear?…

Pentru că, nu, nici măcar o ultimă noapte de dragoste de pace nu va mai fi… Ieri părea încă la nivelul unui „nu prea curând”… Dar azi, este tot mai aproape de acel nicicând… Căci nimeni, dintre cei ce ar mai avea un cuvânt de spus, nu vrea să ducă solii păcii… Ci doar zăngănit de arme… Tot mai aproape… Tot mai intens… Iar în clipa în care chiar șeful Nato susține dreptul Ucrainei de a ataca țintele inamice de dincolo de granițele sale, deja, nu se mai umblă cu bricheta scăpărând dintr-o pucioasă umedă pe lângă tot mai multele butoaie cu pulberi, ci se toarnă benzină direct pe dinamita „nucleară”… Pentru că declarația șefului Nato nu este doar o instigare la extinderea războiului, ci și o încălcare a drepturilor țărilor membre la propriile decizii… Căci, dacă nebunii s-au strâns să de-a foc lumii, prin toți acei bolnavi ce ne conduc, statele mai aveau măcar un ultim mijloc de a evita inimaginabilul… Dar Nato, prin această declarație a șefului alianței „dând” Ucrainei dreptul, chipurile, în numele unor presupuse repere de moralitate și drept internațional (dar la ce mai este bună moralitatea într-o lume a cadavrelor?!), încalecă tocmai suveranitățile naționale ale statelor membre ale alianței… O declarație care doar acum poate fi privită ca demagogie militaro-politică… Dar în momentul în care Ucraina va deveni, în orice fel și sub orice formă, membru al alianței, această declarație, nesancționată de instituțiile juridice internaționale, va deveni, în sine, o doctrină militară… Și nu una de probare a bocancilor și de lustruire a bonteurilor și paturilor de armă, ci de tropăire pe liniile de front…

În fapt, acestă declarație nu semnifică doar momentul în care Nato anunță practic următoarea etapă de înarmare a Kievului, cu muniție capabilă să ajungă dincolo de granițele ei, dar este și forțarea, în numele unui presupus drept internațional (!), a liniilor de front, ca o inevitabilă extindere a acestora… Și nu, Nato a nu venit să puncteze această încurajare a Kievului de a acționa, într-un uz al nerațiunii în numele unui presupus drept de țară agresată, doar ca lovirea unor ținte strict de pe teritoriul rus… Pentru că nici un strateg militar occidental nu vizează războaiele duse acolo… Ci mult mai aproape… Iar ținte ruse pot fi oricând declarate, unilateral de către Kiev, inclusiv ambasadele și consulatele Moscovei aflate mult mai aproape… O strivire a drepturilor statelor membre de către alianță ce se va produce și prin anularea rostului feluritelor acorduri de securitate pe care acestea le semnau, ca o garanție a continuării sprijinului militar, cu Ucraina… Pentru că, dacă nu de acum, cel puțin din prima clipă a agreării Ucrainei într-o formulă de membru Nato, decizia războiului va fi doar în mâinile Alianței… Alături de care va defila UE din perspectiva asigurării contribuțiilor financiar-economice necesare înzestrării și susținerii unui tot mai nerațional efort de război european, deja, nu îndreptat strict împotriva Rusiei, ci a Europei însăși.

Și poate că acum ne permitem încă să stăm deoparte, prea liniștiți, prea indiferenți, prea tăcuți… Pentru că știm că pacea este undeva „pe acolo”, nu?!… Și ni se pare că nu va avea nimeni curajul să o ucidă… Căci nu vrem a crede că poate cineva ar ucide chiar ultimul ei mesager… Și chiar dacă pacea este încă posibilă, acum, când încă nu au fost alungați toți negociatorii rațiuni, când încă nu doar vestoanele militare sau carele de foc mișună pe fronturile și liniile deja de nepace, totuși, nu cerem protejarea celui mai important bun al nostru… Nu, nu pacea, pentru că ea este doar corolarul speranțelor (e drept, aproape devenite iluzii), ci a însăși vieților noastre… Dacă nu ale unor pioni pe care nu-i mai „mișcă” nici răgetul nebunilor, măcar ale acelora încă nenăscuți…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*