Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române (1)

De-a lungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe care îl „slujeau“. Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii de: oportunism și trădător, vom consulta împreună DEX: oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. Să vedem, ce înseamnă trădare: Trădare (în limba română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc. Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule, cum au fost academicienii Academiei Române care au criticat opera lui Constantin Brâncuși care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor. In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.

Și, la puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista și le-au împărțit între ei.

Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora acesta a fost înconjurat de armata romană. „Opt călăreţi romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două drumuri diferite. Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică. Duşmanii, informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta spre stânga. Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a lui Decebal sunt însemnate; cei 10 călăreţi care le reprezintă poartă pe scuturi emblemele a cel puţin 5 unităţi. Ele au lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor, cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat. Țepeș s-a retras in Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepeș (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești). Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți. Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane (așa erau vremurile!). Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar: „Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment. In 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le-a inapoiat regiunea Pocuția (care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni; Petru Rareș o ocupase in 1530).

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l-a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei doua bucăți zdravene din teritoriu – Tighina și Bugeacul. Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. In 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și-a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarăși Ardealul), soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546. Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler. Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, cănd făcuse negoț cu pietre scumpe. In 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situația politică era de așa natură, încât voievodul n-a putut găsi alti aliați decăt cazacii zaporojeni – o populatie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcatuită din turci cărora li se adăugaseră tătări și valahi. Aceștia din urmă doreau să-l înlature pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să treacă Dunărea și să-l țina la curent cu evoluția situației. Trimisul, însa, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l-a înșelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea tărziu pentru a-i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. In ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, „Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).

În 1585 – după mai puțin doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și-a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i-au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis. Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârșit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea și uciderea domnitorului de către turci – care, totuși, îi făgăduiseră domnia pe viață – și aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puține lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomației sale grație căreia a reușit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretențiile turcilor – cei de care depindea menținerea lui pe tron – și interesele Apusului creștin, care dorea să-și extindă influența spre Răsărit.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viața – un privilegiu rar – părea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și-a putut crește copiii in liniște. Dar toate acestea s-au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O altă rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși ii dăduseră domnia „pe viață”, n-au ezitat să-și încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închiși. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I-a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân”. (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*