„Casa lui Venus” de la Apulum sau și scutul de paradă ornamentat cu Medusa

Urmele civilizației romane pe frontiera nordică a imperiului ies la lumină când nu te aștepți. În nr. 13/2023 al Buletinului Limes, suntem invitați la o vizită în „Casa lui Venus de la Apulum”. Astfel aflăm cum a fost descoperită, despre importanța cercetărilor arheologice de aici și care sunt preocupările privind valorificarea vestigiilor din sectorul „Domus I – Thermae” ca parte componentă în cadrul clusterului Apulum, nominalizat în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Apulum reprezintă cel mai important sit de epocă romană propus pentru nominalizare în Lista Patrimoniului Mondial în cadrul dosarului „Frontierele Imperiului Roman – Dacia”. Clusterul nominalizat în LPM reunește mai multe părți componente care reflectă aspectele și dimensiunile militare, politice și civile ale anticului Apulum: castrul de legiune, palatul guvernatorilor romani (praetorium consularis) și câteva reședințe private dintre care cea mai importantă este Domus I. Cercetarea arheologică preventivă din sectorul DOMUS I-THERMAE a fost efectuată în partea de sud-est a sitului Apulum, pe un teren în care s-a executat demolarea clădirilor Vinalcool SA (2009, 2019).

Punctul cercetat este localizat la aprox. 150 metri sud de vechile cercetări ale lui Adalbert Cserni, întreprinse în arealul care aparține palatului guvernatorilor Daciei și la aprox. 400 metri sud-est de castrul legiunii a XIII-a Gemina. Ne aflăm astfel într-o zonă importantă a sitului Apulum, în așezarea civilă a castrului, ridicată la rangul de municipium (Municipium Septimium Apulense) în timpul împăratului Septimius Severus (193-211). A fost cercetată o suprafață vastă din situl roman descoperindu-se: o casă romană de tip domus, o parte din clădirea unor băi romane (thermae), un drum roman și un edificiu adosat acestuia. Descoperirile făcute în acest punct al sitului Apulum aduc informații importante privind organizarea urbanistică romană și locuirea în oraș în sec. II-III d.Hr.. Cea mai spectaculoasă clădire este casa romană de tip domus, reședința unei familii înstărite și influente din Apulum. Aceasta a fost denumită „Casa lui Venus”, deoarece proprietarii amenajaseră aici un loc de cult (lararium) în care fusese așezată o statuetă votivă din bronz reprezentând-o pe Venus, zeița frumuseții și a dragostei. Venus este numele roman al zeiței grecești Afrodita, zeița dragostei, frumuseții și fertilității. Inițial a fost o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetației și a fertilității, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Era consoarta lui Vulcan. A fost repudiată de soțul său, după ce acesta a surprins-o în brațele zeului războiului Marte. Din unirea celor doi (Venus și Marte) a rezultat nestatornicul Cupidon (Amor). Mai mulți pictori au abordat tema momentului în care Vulcan îi surprinde pe Venus și Marte (Hendrick de Clerck, Jacopo Tintoretto, Paris Bordone și Willem Key). Era considerată strămoașa romanilor datorită întemeietorului legendar, Aeneas, și juca un rol important în multe mituri și festivități romane. „Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic al insulei Cipru, pe locul unde – potrivit mitologiei grecești – a căzut în apa mării înspumate mădularul bărbătesc al zeului Uranus, retezat de Cronos. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeița dragostei Afrodita / Venus. Marele pictor italian renascentist Sandro Botticelli s-a inspirat din această legendă, pictând tabloul „Nașterea lui Venus“. După excavarea și expunerea sitului, acesta a intrat într-un proces ireversibil de transformare, cu viteze variabile, în funcție de tipul materialelor de construcție utilizate, cauza primordială a degradării acestuia este expunerea în mod constant în mediul ambiant, contactul permanent și direct cu factorii climatici exteriori. De aceea este necesară o intervenție cât mai grabnică de salvare, conservare și punere în valoare a acestor vestigii din Apulum. Valorificarea in situ a monumentelor de epocă romană prin conservare, restaurare și integrare este o direcție care trebuie asumată și urmată de către toți cei implicați în cercetarea și administrarea patrimoniului cultural national.

Știm că simbolurile au fost un mod de transmitere a mesajelor mult mai puternic decât scrisul. Noi astăzi le privim doar latura decorativă, fără să coborâm în înțelesurile vechi. Printre artefactele nou descoperite se află și un umbo de scut de paradă foarte frumos ornamentat, cu chipul Medusei afrontat, așezat pe sânii Demetrei (lapte otrăvit? viața în materie este grea?). În mitologia greacă Medusa (în traducere „gardian”, „protectoare”) a fost o ființă mitologică, descrisă ca fiind o femeie hidoasă, care are șerpi în loc de păr (știință, nemurire). Totodată, aspectul ei monstruos este însoțit de o abilitate de a pietrifica pe oricine o privește direct în ochi. Majoritatea surselor o descriu ca fiind fiica lui Phorcys și Ceto, cu toate că autorul Hyginus (Fabulae Preface) consideră că Medusa este fiica lui Gorgon și Ceto. Medusa a fost ucisă de eroul Perseus cu ajutorul Atenei și al lui Hermes. A ucis-o tăindu-i capul, iar abilitățile de pietrificare s-au conservat până în momentul când a fost înmânat Atenei (știința), care l-a întipărit pe egida ei, purtată drept platoșă. Din corpul neînsuflețit al Medusei au răsărit gigantul Chrysaor și calul înaripat Pegas, rezultați în urma unirii sale cu Poseidon. În Antichitatea clasică, imaginea Medusei a fost folosită ca și dispozitiv apotropaic sau de înlăturare a spiritelor rele, cunoscut sub numele de „Gorgoneion”.

După cum bine vedem pe umboul de scut apar șerpi încolăciți, dar cu cioc de pasăre de pradă (Mama Gaya Vultureanca). Șarpele înseamnă nemurire (prin schimbarea pielii), dar și cunoaștere (știința șerpilor Naga, Neagoe, Neghina), taină a lumii. Unul dintre miturile eterne ale lumii este lupta dintre șarpe și pasăre. Șarpele atacă ouălele Păsării (Mama Gaya Vultureanca), iar pasărea omoară șarpele (lupta dintre cer și pământ). Lovitura schimbării planetare și temporale va fi atât de năucitoare încât vom „înlemni” sau „împietri” aproape cu adevărat, așa cum s-ar fi întâmplat dacă o priveam pe Medusa în față. Oamenii vor fi șocați. Vor căuta adăpost în crăpăturile stâncilor, sau vor sta lungiți pe pământ, neștiind ce să facă și așteptând moartea. Medusa poartă pe cap simbolul Pomului Vieții, ca taină a lumilor ce au fost și poate vor mai fi iară (ca semn al posibilității de scăpare). Sarabii terrei spuneau să acceptăm ce se întâmplă ca un dat, iar Ba – Sarabii se opuneau voinței zeilor, ridicând pumnii către cer. De cine vom asculta oare la ceas de grea încercare? Poate simbolurile acestui scut ne vor lămuri cât de cât de grozăviile acestei lumi pe care le putem trăi, la un moment dat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*