Nu, nu poate fi considerată o „eroare regretabilă”… Nu când este vorba de Vatra neamului tău!… De obârșia, de originile peste care se tot urcă unii cu picioarele!… Și nici o scuză publică nu este acceptabilă, pentru că nu noi trebuie să ne cerem scuze!… Iar când este vorba și de cârmaciul unei publicații cu nume de obârșie, a promova asemenea scuze către cei ce azvârlă cu lături în neamul tău, în cultura, în istoria, în vatra lui, este jenant, denigrant, incalificabil pentru poziția pe care o ocupă… Chiar și de vremelnic cetățean corifeu literar al intrării într-o Agoră… Acolo unde orice cuvânt, orice afirmație, orice aserțiune făcută a priori pentru conturul de vatră, de obârșie, nu are nevoie de justificări pentru cei ce nu le înțeleg, nu le acceptă ori se simt ofensați… Căci vatra noastră este aici de prea mult timp, și cu multă vreme înaintea „timpului” lor… Al acelui timp al cărui secundar a început a se mișca prin timpuri tocmai grație acceptării noastre, a ospitalității, a cumsecădeniei și a milei atât de scump plătită față de străini… Față de alte seminții, alte neamuri și, nu de puține ori, altfel de oameni…
Când într-o revistă de însăși Agoră, așa cum trebuie să fie Vatra, un român publică un articol în care, nici măcar nu înfierează, ci arată cu degetul răul pe care l-a suportat Neamul Românesc, printr-o încondeiere doar din perspectivă culturală, toți ceilalți, toți cei români în cuget și în simțire, toți cei apărând conturul atât de atacat de feluriții mișei ai unei țări cândva dodoloațe, ar trebui să-i protezeze pe cei ce scriu. Dar când chiar obârșia își reneagă atât de laș condeierii întru’ adevăr, nu doar amarul te îneacă… Ci furia… Căci oare când am devenit atât de lași încât nepăsarea a trei decenii să devină, în comparație cu aceste vremuri, o virtute, o carte de aur a altor timpuri?…. Atât de lași încât să-i aruncăm fiarelor, jivinelor, neoamenilor pe cei ce mai au curajul a rosti…
Ceea ce a scris Dan Culcer în Vatra (că „unii evrei nu trebuiau să se amestece în treburile românilor și mai ales să nu pună în discuție valorile și miturile acestora”) este un adevăr, și nu trebuie tratat tocmai de noi, ba chiar de către cârmacii vetrei publicistice, într-un delict de opinie, și nici nu trebuie să permitem a fi transformat într-un eșafod de judecată a însăși obârșiei… Căci acolo nu este vorba de condeiul gazetarului, scriitorului, ci de smulgerea, pe criteriile de învinovățire, a curajului de a spune lucrurilor pe nume de pe însăși zidurile Agorei…
Cuvântul scriitorului este sfânt… Pentru asta au murit tinerii noștri încărunțiți astăzi de dezamăgire în ceruri… Pentru dreptul la liberă exprimare… Pentru afirmarea Neamului nostru, nu a „obârșiilor” false așezate, la început, dimprejurul nostru, iar, de mai aproape vreme, de-a dreptul peste noi… Căci dacă scriitorul, gazetarul nu mai poate rosti, atunci vatra neamului lui se va nărui… Pentru că doar cuvintele de semețire a valorilor și drepturilor de afirmare a unei națiuni ne țin în rândul lumii… Un rând pe care l-am lăsat a ne fi luat, împinși tot mai spre margini… Nu spre margini de lumi, ci spre acelea ale nicăierului… Pentru că acolo, vecini cu nicăierul, nu vom mai conta pentru că nu ne vom mai putea smulge din propria disoluție …
Ceea ce scrie un gazetar poate nu este pe plac unora… Nici nu trebuie, căci tocmai acesta este rostul scriiturii-manifest!… Dar este cuvântul din inima unei națiuni… E drept, o inimă tot mai plăpând afirmată… Iar celor ce nu le plac astfel de cuvinte, chiar și aceluia ce s-a pretat la jalnica supunere prin afirmarea regretului de a se fi produs o eroare (dar de când a vorbi, a scrie, reprezintă „o regretabilă eroare”?), trebuie să le aducem aminte că este vorba de o opinie… De un editorial, o opinie… Și nu trebuie să cerșească îndurare aproape talmudică prin asumarea unei vinovății a… nevinovățiilor acelora ce scriu pentru neamul lor…
Lasă un răspuns