Au trecut și „noiembriștii” noștri…

Ca un fabulos corn al abundenței s-a revărsat luna noiembrie peste România, cea dintotdeauna. Și cu bune, și cu rele, și cu bucurii și cu tragedii. Ca români adevărați – ceea ce nu se mai poartă pe la unele înalte „case” bugetare – am putea-o numi luna Bucovinei, tot așa cum martie ar trebui ținut ca lună a Basarabiei. Dar câte personalități ale culturii și civilizației noastre nu sunt legate de acest final de toamnă? Nu le voi trece în revistă fiindcă este imposibil, tot așa cu pomenirea unora sau altora nu poate sta decât sub tutela subiectivității… elective. Indiferent de semnul pe care l-au primit în față sau în… spate (+ sau -), în funcție de regim și cârmacii vremurilor, toți cei la care mă gândesc în aceste clipe, înșiruind câțiva dintre ei imediat, și-au iubit țara, în felul lor, cu asupra de măsură

Fac parte din cultura și istoria noastră reală, nu cea coafată de unii și de alții, diferiți de noi la vorbă și la port. Din nefericire, înainte de 1989, am urât strașnic cele două paranteze cu trei puncte între ele – (…) – care sugrumau atâtea și atâtea idei, texte, adevăruri, ne fiind „pe linie” ideologică, de partid. Astăzi, din acest punct de vedere, lucrurile stau, poate, și mai revoltător, pumnul în gură venindu-ți nici nu știi de unde ori din ce pricină. Așa-zisa „libertate de exprimare” în privința unor realități și adevăruri, poate încă insuficient elucidate, a ajuns să fie, de la o zi la alta, o mascaradă oribilă. Cunosc ce a însemnat și cenzura și autocenzura. Știu ce înseamnă și CNCD – m-a purtat inclusiv în tribunale – și restricționările din pricina „nerespectării standardelor comunității”. Mă întreb, însă: chiar pentru mizeria asta s-au sacrificat atâția și atâția români, ponegriți în fel și chip, în ultimele decenii, tocmai pentru a te plesni să nu „scoți” capul, cumva

Deocamdată, atât.

Dar să revin la Brumarul trecut, care mi-i aduce în gând, între alții, pe Al. Odobescu, L. Rebreanu, N. Iorga, C.Z. Codreanu, M. Sadoveanu, ca să nu mai spun că în nici o lună a anului nu-l uit pe „vinicerul” V. Pârvan… Iar acum, în loc de mii de cuvinte, mai degrabă, vorba ceea, câteva imagini, pe care le am prin casă. Totuși, și câteva rânduri în plus despre Al. Odobescu (1834-1895), scriitor excepțional, istoric, arheolog, bașca sfârșitu-i tragico-romantic. Nu mai pomenesc de „Tezaurul de la Pietroasa”. Poate o să zâmbiți, dar după mai multe tentative de a duce până la capăt vreuna dintre mult tradusele opere ale lui M. Cărtărescu – un fel de S. Toma beletristic al zilelor noastre, cu amplitudine intercontinentală, însă – m-am dres, bunăoară, parcurgând „Câteva ore la Snagov”. Ca și Pseudo-kineghetikos, Doamna Chiajna și nu numai. Între altele, iată ce-și amintea Odobescu – cel ce a avut o scriitură cu totul și cu totul încântătoare pentru acele vremi, teafără și în zilele noastre – în călătoria sa spre Mânăstirea de pe malul faimosului lac de astăzi, pe atunci cu rosturi de pușcărie, acum – înconjurat de vilele unora dintre oamenii de bază ai reușitelor românești din toate domeniilor: „Viața noastră-i o beție/ Suntem beți când de amor,/ Când de-o dulce melodie,/ Când de-un nume sunător;// Unii-s beți de avuție,/ Alții de știința lor,/ Mare parte din prostie,/ Mulți de lacrimi și de dor…”

Cum românii, mai nou, nu se mai nasc poeți, ci călători și fotografi, nu le-ar strica la „memorel” să știe că Al. Odobescu este unul dintre întemeietorii literaturii noastre turistice. Măcar, așa, de sanchi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*