Francisc Șirato vine cu sufletul de pe malurile Senei, sau de pe plajele meditareene unde nu apune soarele, sau de undeva din marea întindere a Franței continentale, deși s-a născut în 13 august 1877, la Craiova, în România. A fost un mare pictor, desenator și grafician român, una din personalitățile de seamă ale artei românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. A făcut parte din avangarda futuristă a „Grupului celor patru”, alături de Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han. Francisc Șirato a fost descendentul unei familii de țărani francezi care au fost colonizați la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Banat. Bunicul său, care era fântânar (săpător, sculptor, pietrar), s-a mutat înainte de unirea principatelor române la Craiova, „capitala” Olteniei. Așadar, artistul s-a născut la 15 august 1877, la Craiova, într-o familie de mici meseriași. Tatăl era constructor de binale (lemn, schelărie) și s-a stabilit cu familia în mahalaua Dăneștilor, la marginea orașului. Aici a avut Francisc Șirato primele manifestări ale vocației de artist, așa cum a declarat el însuși: „Pe la 1880, așadar, pe când aveam mai puțin de cinci ani, mahalaua Dănești, din marginea Craiovei, unde m-am născut, semăna a țară. Trăiau acolo gospodari muncitori, în case aidoma celor de la sate: cu porți mari, cu coșarcă, cu război în casă, cu vite.
Îmbrăcămintea lor era țărănească, albă, cu o cămașă lungă. Acolo mă jucam cu copiii prin praful uliței. Aveam și eu o cămașă oltenească, încinsă cu o curea la mijloc. Creșteam în voia domnului, la o răscruce de drumuri, în preajma unei fântâni cu cumpănă. Dumnezeu a avut grijă de noi: nici n-am căzut în fântână, nici n-am fost călcați de căruțe. Așa cresc copiii la țară, la întâmplare. Atunci am avut eu prima inițiere în artă: privind troița cu sfinți frumos colorați, în preajma fântânii. Nu-mi pot aduce aminte fără părere de rău de vremurile acelea depărtate. Înțeleg că firea mea, preferința mea pentru simplicitate, pentru mediile necomplicate, pentru oamenii de treabă, care-și spun gândul întreg sau nu-l spun de loc, decât să mintă, purced de aici”.
După ce a terminat cursurile primare la o școală din apropierea casei, tatăl său, care-l vedea negustor sau contabil, l-a dat la o școală comercială din Craiova. Din cauza faptului că Francisc își pierdea adesea timpul desenând figuri și hărți sau citea cărți de istorie și nu-i plăcea matematica, el mergea deseori la atelierul de litografie al Institutului Grafic din Craiova. Acolo, un lucrător în vârstă l-a inițiat în metodele de imprimare. În foarte scurt timp, și-a însușit temeinic tehnicile grafice și începând din anul 1897 a început să execute afișe în culori, afișe care au fost, de altfel, primele de acest gen din România. Așa se face că prima lucrare importantă a lui a fost din domeniul graficii – afișul pentru lansarea romanului „Cum iubim” de Traian Demetrescu. Ca urmare a realizării acestui afiș, el a primit o suma considerabilă pentru acele vremuri într-un cuantum de 120 de lei și Constantin Mille i-a adus elogii într-un articol din presa craioveană. Șirato hotărăște astfel să se dedice picturii și, în anul 1898, pleacă să studieze în Germania, la Düsseldorf. Neavând suficiente resurse materiale, nu reușește să urmeze cursurile Academiei de Artă de acolo. 
Pentru a avea cu ce trăi, este nevoit să lucreze într-un atelier de gravură. În 1899 se întoarce în țară, iar în anul următor se înscrie la „Școala Națională de Arte Frumoase” din București. Își câștigă existența lucrând afișe în diverse tipografii și, mai ales, desenând și litografiind icoane în culori. Expune pentru prima dată la „Salonul Oficial” din București în 1907, pictura sa nu este remarcată, dar desenele sale nu pot trece neobservate. Ele apar cu regularitate în paginile revistei „Furnica”, unele din ele fiind inspirate din evenimentele răscoalelor țărănești din anul 1907. Înainte de primul război mondial, între anii 1908 și 1914, expune în cadrul „Tinerimii Artistice”, numărându-se printre primii membri ai acestei asociații.
În picturile din acea vreme, Șirato este preocupat de probleme de compoziție și caută să obțină, prin intensitatea pastei și prin alăturări contrastante de culori, o anumită lumină capabilă să imprime o aparentă mișcare unei scene statice. Experimentează și diviziunea de tonuri caracteristică neoimpresionismului, dar este nemulțumit de reducerea picturii la efectele optice. În căutarea mijloacelor celor mai potrivite pentru exprimarea conținutului pe care vrea să-l redea în artă, Șirato găsește unele impulsuri în pictura lui Cézanne, cu arhitectura ei echilibrată, precum și în folclorul românesc. În timpul primului război mondial a realizat câteva cicluri de desene în care înfățișează dramele provocate de război, lucrări pe care le prezintă la expoziția personală din 1921. Cu această expoziție se încheie o primă perioadă din activitatea artistului, deosebit de valoroasă în grafică. De acum încolo se consacră tot mai mult picturii. În 1920, aderă la gruparea „Arta Română”, în cadrul căreia expune până în 1924. În anul următor, înființează, împreună cu pictorii Nicolae Tonitza și Ștefan Dimitrescu, dar și cu sculptorul Oscar Han „Grupul celor patru”. Grupul nu și-a alcătuit un anumit program, dar pe cei patru artiști i-a unit o concepție comună despre artă, precum și o strânsă prietenie. În căutare de noi mijloace de limbaj, cu scopul de a reda mai pregnant conținutul, artistul va fi și mai mult preocupat de problema construirii imaginii prin lumină. Primele soluții importante le va aduce în compoziția „Întoarcerea de la târg” (lucrare dispărută), prezentată la „Salonul Oficial” din 1926. În această lucrare delimitarea formelor se face prin contraste de culoare și lumină rezultând din alăturarea a două culori de valori diferite.
În anul 1917 a fost numit custode la Muzeul Național de Artă Populară, iar mai târziu, în anul 1932, Șirato a fost numit profesor la „Academia de Belle-Arte” din București, remarcându-se ca un bun pedagog. În 1946, pictorului, căruia cu mulți ani în urmă i se acordaseră premii la manifestări artistice internaționale (Barcelona, Bruxelles, Paris, New York), i se decernează „Premiul Național pentru Pictură”. În 1947 expoziția sa personală s-a bucurat de un mare succes. Aceasta a fost însă și ultima sa expoziție. Francisc Șirato a avut și o bogată activitate publicistică, a scris numeroase articole și cronici de artă în revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu și în „Cugetul românesc”. A redactat (1938) o monografie consacrată pictorului Nicolae Grigorescu. La 4 august 1953 s-a stins din viață și a fost înmormântat în cimitirul evanghelic luteran din București. În 1956 i s-a organizat o amplă retrospectivă postumă în parcul Herăstrău din București.
Dintre lucrările reprezentative putem enumera picturile: Saltimbancii, Popas, Țigănci pe maidan, Vânzător de covoare, Han părăsit, Tekirghiol, Natura statică, Fata lucrând, Studiu, Femeia cu bluza roșie, Bluza albă, Geamie, Siesta, în fața oglinzii, Piața la Balcic, Sighișoara, Flori galbene, Flori, Vas cu flori, Gălbenele, Trandafiri. Ca și grafică avem: ilustrații publicate în „Furnica”, „Nea Ghiță”, „Seara” și „Cronica”, dar și desene: Țărani, Ciobănași, Trei țărani. „Șirato vibrează adânc în fața realității, fiindcă ochiul său subtil nu se oprește numai la aparențele fizice ale oamenilor și ale lucrurilor, ci trece dincolo de ele, pătrunzând în profunzimile lor spirituale…” Așa avea să spună despre marele artist plastic Nicolae Tonitza, un mare pictor la rândul său. „Francisc Șirato e artistul care, cu pensula și culoarea, gândește. Și gândul lui continuă departe în tabloul zugrăvit, dincolo de el, și nu se mai isprăvește. El va umbla mereu când altora se va fi sfârșit încă de mult” ne transmitea poetul „Florile de mucegai”, Tudor Arghezi. Adunând fire de lumină și împletind linii de suspensie și contururi vaporoase, Francisc Șirato și-a dus menirea până la capăt, lăsând în urmă opera sa să vorbească, prin culoare, dar mai ales prin lumină…
Lasă un răspuns