Scandalos nu este poate faptul că UDMR nu a semnat moțiunea de cenzură împreună cu formațiunile din opoziție, ci motivarea publică dată pentru acest gest… O „justificare” ce ar fi putut lipsi, căci orice formațiune are dreptul de a decide ce semnează, dar prin care maghiarimea politică a vrut, de fapt, să-și reafirme poziția (de forță) neatinsă… Rămasă neatinsă… Ca în toți cei peste 30 de ani postdecembriști… Și nu, nu surprinde faptul că UDMR nu s-a aliat cu restul opoziției, într-un gest, în fond, cât se poate de simbolic, pentru că asta reprezintă moțiunile de cenzură în România, o formală disociere politică față de acțiunile guvernamentale, pentru că, în sine (pe doctrina politică fățiș și asumat antiromânească!) maghiarimea politică nu s-ar alia niciodată cu un partid românesc!… Darămite cu mai multe! Da, dacă era vorba de o aliere cu un partid de sorginte identică, maghiaro-revizionistă, atunci am fi avut toate semnăturile udemeriștilor! Dar numai la Budapesta, niciodată în vreo unitate cu vreun partid românesc de la București.
Sigur, gestul maghiarimii ar fi putut trezi opoziția, practic sfruntată de o parte a ei, să ia atitudine! Să inițieze, la fel de formal precum textul unei moțiuni, o petiție împotriva UDMR. Ca primă parte a unei lungi liste de necesare poziții și atitudini față de acest partid anti-românesc. Și ar fi putut declara UDMR ca fiind oficial în afara opoziției! Ca un soi de partid apatrid! Nu i-a păsat însă pentru că nu răfuiala, în numele românilor, cu ostila formațiune o interesează. Dar ar fi fost interesant să vedem cum se poziționează formațiunea maghiară declarată, măcar la nivel politic, ca în fiind și în afara Opoziției! Da, constituțional, nu există astfel de formule luate în calcul. Obligarea unui partid, care a ieșit de la putere, dar care nu se consideră nici în opoziție, la o poziționare. În cazul UDMR -ului, în cadrul minorităților naționale. Iar în lipsa unei asumări, într-o „barcă” sau alta, privarea de dreptul de a mai avea inițiative legislative. Pentru că un partid neasumat nu poate avea pretenția de a avea inițiative legislative. Și poate nici dreptul, dacă nu cel de vot, măcar cel de „veto”, prin care, de atâtea ori, UDMR a schimbat raportul de forțe politice în România.
Dar poate este ceva prea subtil pentru fragila noastră Opoziție!… Mult prea rafinat față de actele de huliganism verbal, politic și civic, și uneori nu doar verbal, și nu doar în Parlament, ci și prin taberele politice (aceste minireprezentări, dar cu efect atât de real, ale parlamentului)… Rămâne însă „justificarea” dată chiar de șefii UDMR -ului pentru nesemnarea moțiunii împreună cu opoziția. Și nu doar faptul real că UDMR nu a plecat de la putere, având numeroși secretari de stat și șefi de agenții la butoane, ci batjocoritoarea explicație a poziției sale. Nu faptul că nu a semnat acest act pentru că oricum opoziția nu strânge nici măcar 40 la sută din semnăturile necesare, ci pentru că a preferat să negocieze direct și punctual, cu guvernul. Nu să scrie amendamente precum ceilalți, mai trebuiau și pe românește!, ci să discute direct cu premierul (probabil, nu pe românește, și nu cu „google translate”!). Iar UDMR spune fățiș că a preferat negocieri directe pe secțiunile ce o interesau. Cert, nu pe capitolele specifice ale împunsături fiscale, pentru că formațiunea nu putea disociau apărarea intereselor unei categorii (contribuabilul maghiar) de restul plătitorilor, ci, evident, pe alte forme de reprezentare. Ălea care o interesează cu adevărat. Pentru că nu de nevoile cetățeanului ca plătitor de taxe și ale omului de afaceri al minorității îi pasă (căci, sângele mizer politic punte de trecut prăpastia următor parlamentară se face, nu?!), ci de asigurarea a ceea ce de mult era evident că nu mai există: trecerea reală a pragului parlamentar și, mai ales, la nivelul aproape întregii țări…
Lasă un răspuns