1. Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu: 3) Argumentul ontologic: Întrucât, așa cum am arătat, experiența (teleologică și morală) se dovedește incapabilă să ofere probe incontestabile în favoarea sau împotriva lui Dumnezeu, singura cale care rămâne după abandonarea domeniului experienței este aceea a rațiunii pure. Adică taman ce-și propune argumentul ontologic (de la ontos=ființă, realitate, ceea ce este), potrivit căruia „însuși conceptul de Ființă absolut perfectă sau de Ființă necesară cere ca aceasta să existe”. Cu toate că autorul argumentului este călugărul augustinian Anselm din Canterbury (1033-1109), ceea ce face ca istoria lui să fie de circa un mileniu, nu Anselm l-a numit astfel, ci Immanuel Kant. Cu precizarea că dacă pentru călugăr argumentul este un fel de „dovadă de rugăciune” (cică a ajuns la el în timp ce medita la Dumnezeul creștin sau Ființa absolut perfectă), în opinia gânditorului german, argumentul ar conține o „invaliditate ontologică”. Elaborată în două variante, dovada ontologică a lui Anselm are următoarea alcătuire: Prin definiție, o definiție înțeleasă atât de credincioși cât și de necredincioși, Dumnezeu este acel Ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput. Este un lucru mai mare să exiști în mintea cuiva și în afara acestei minți, decât să exiști numai în minte, precum un tablou care nu există numai în capul pictorului, ci și pe pânză. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe, atât în înțelegerea noastră cât și în afara acestei înțelegeri (în realitate), pentru că altminteri am fi nevoiți să concepem pe Cineva mai mare, în stare să înfăptuiască acest lucru. Însă criticii de mai târziu au considerat că în argumentul anselmic se ascunde următoarea premisă camuflată: „Orice poate să fie afirmat/postulat despre cea mai perfectă Ființă ce-i cu putință să fie concepută, trebuie să fie afirmat, căci altminteri, potrivit definiției, ea n-ar mai fi cea mai perfectă Ființă posibilă”, care împreună cu premisa „Este posibil să afirmăm o existență reală (în afara minților noastre) a celei mai perfecte Ființe posibile”, ne obligă să tragem concluzia „Trebuie să fie afirmată existența reală a celei mai perfecte Ființe posibile”, respectiv că atunci când cineva începe să mediteze asupra conceptului de Ființă absolut perfectă, este de neconceput ca o atare Ființă să nu existe.
Dar argumentul n-a scăpat de obiecțiile călugărului Gaunilo, contemporanul lui Anselm, între cei doi încingându-se o aprigă dispută. De pildă, Gaunilo susține că argumentul lui Anselm „se întemeiază pe premisa falsă că orice există în minte trebuie să existe și în realitatea din afara minții”, că „Dacă inexistența lui Dumnezeu ar fi realmente de neconceput, atunci nimeni nu s-ar putea îndoi de existența Lui”, că fiind doar un șir de cuvinte, „Noi nu putem nici măcar să formulăm conceptul de Ființă absolut perfectă”, că existența lui Dumnezeu nu poate fi dedusă din ideea unei Ființe perfecte, la fel cum „existența unei insule perfecte nu poate fi dedusă din simpla idee a unei insule perfecte”, că „Inexistența lui Dumnezeu nu este mai de neconceput ca propria mea inexistență” și că, pentru a putea spune că Dumnezeu este Ființa atotperfectă, existența Sa trebuie dovedită „mai înainte de a discuta despre esența Lui”. Drept urmare, argumentul lui Gaunilo are ca premise „Dumnezeu este cea mai mare dintre toate ființele” și „Este mai mare lucru să existe cineva în realitate decât numai în mintea cuiva”, din ele rezultând următoarea concluzie: „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (altfel n-ar putea fi cel mai mare)”.
Răspunzând obiecțiilor lui Gaunilo într-o manieră care l-a făcut câștigătorul disputei („Argumentul nu se aplică oricărei ființe, ci numai Ființei care este deodată absolut perfectă și necesară”, „Inexistența lui Dumnezeu poate fi afirmată, dar nu poate fi concepută”, „Dumnezeu poate fi înțeles într-un mod indirect, la fel cum soarele este înțeles prin razele sale”, „Ideii de insulă îi poate lipsi existența, pe când Ființei absolut perfecte nu-i poate lipsi nimic, îndeosebi existența”, „Dacă este posibil ca o Ființă necesară să existe, atunci este și necesar ca Ea să existe”, „Noi putem compara caracteristici ideale înainte de a ști dacă ele sunt reale”), Anselm îi impută redutabilului său adversar de idei că nu a înțeles argumentul lui, care susține că trebuie să existe cea mai mare Ființă posibilă, astfel că acesta „face o confuzie între cea mai mare Ființă reală și cea mai mare Ființă posibilă”.
Dar asta nu înseamnă că argumentul lui Anselm ar fi valid și, ca atare, inatacabil, obiecțiile lui Thomas d’Aquino fiind o probă în acest sens. Ținta atacurilor thomiste o reprezintă propoziția „Acel ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput” (nu toți oamenii Îl înțeleg în acest mod pe Dumnezeu, pe urmă, chiar dacă toți L-ar înțelege așa, asta nu dovedește realitatea, ci doar existența Sa mintală) și propoziția „Dumnezeu există” (evidentă în ea însăși, dar neevidentă pentru noi, deoarece noi nu putem cunoaște în mod direct esența Lui ca Ființă necesară, ci numai indirect prin efectele Sale în creație). Vasăzică, singura cale în concepția thomistă pentru a ajunge la existența lui Dumnezeu este a posteriori (prin existența creațiilor Sale), nicidecum calea apriori (intuiția directă a existenței sau simpla ei concepere). Obiecțiile lui Thomas d’Aquino sunt generate de deosebirile existente între aristotelicul său punct de plecare (de la experiență) și platonicul punct de plecare al lui Anselm (din gândire). Și încă ceva. Cu toate că d’Aquino își are propriul concept de Ființă necesară, se pare că nu a fost de acord cu Anselm că acest concept, oricum se ajunge la el, „cere în mod logic să se afirme că o asemenea Ființă există realmente” (N. Geisler).
În reformularea lui d’Aquino, premisele argumentului anselmic devin „Dumnezeu este prin definiție Ceva față de care nimic mai mare nu poate fi conceput” și „Ceea ce există în realitate și mintal este mai mare decât ceea ce există numai mintal”, iar concluzia stabilește că „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (pentru că, odată ce propoziția «Dumnezeu există» este înțeleasă, se consideră că ea este evidentă în ea însăși)”.
Secolul al XVII-lea reia disputa din secolul al XI-lea pe marginea argumentului ontologic. Fiind secolul cartezianismului, firește că Descartes nu a stat deoparte. Și-a elaborat propriul argument ontologic („Dacă Dumnezeu prin definiție nu poate să nu existe, atunci El trebuie să existe, căci dacă este imposibil să concepem că o Ființă care nu poate să nu existe este inexistentă, atunci este necesar să concepem că o astfel de Ființă există”), având mare grijă să-i elimine toate slăbiciunile logice și sperând că în acest fel nu va avea parte de critici, precum cele ale lui Gaunilo împotriva argumentului anselmic.
Iată de ce gânditorul francez a insistat asupra propozițiilor: Cum numai o ființă necesară nu poate fi concepută ca neexistând, orice alte ființe și lucruri (chiar și triunghiurile) putând fi concepute ca neexistând, argumentul se aplică „unei Ființe absolut perfecte sau necesare”; „Orice concepere a unui Existent necesar ca neexistând este contradictorie”; Deoarece „numai Dumnezeu singur este Ființa a cărei esență necesită existența Sa” și deoarece „este imposibil de conceput două sau mai multe ființe de rang suprem”, rezultă că nu-i imaginar, ci necesar să-L concepem pe Dumnezeu ca pe o Ființă necesară; Conceptul de Ființă necesară nu poate să fie produsul imaginației omului.
Cu toate astea, Descartes n-a scăpat de dispute. Prima o are cu preotul Caterus, cel care, de acord cu Thomas d’Aquino, susține că argumentul ontologic dovedește doar existența conceptuală, nu și cea reală a lui Dumnezeu. Descartes răspunde că el n-a susținut ceea ce d’Aquino a respins la vremea lui, anume că existența rezultă din conceptul Dumnezeu. A doua dispută o are cu scepticul Pierre Gassendi, care îi reproșează lui Descartes că în argumentul lui ontologic confundă existența cu o proprietate. Descartes răspunde că existența, aidoma atotputerniciei, este o proprietate care poate fi atribuită cuiva („Existența necesară este o proprietate necesară a unei Ființe necesare, pentru că ea aparține numai esenței lui Dumnezeu), că-i justificat să includem existența printre atributele unui Existent necesar și că existența și esența nu pot fi separate în natura divină, așa cum se întâmplă la toate celelalte lucruri, căci „El nu ar fi Dumnezeu dacă existența Lui nu ar fi necesară”.
Din această dispută a reieșit ceea ce ulterior Gottfried Leibniz va sesiza și va elimina: argumentul ontologic este valid, însă este nevoie să se demonstreze că noțiunea de Dumnezeu nu este contradictorie, pentru că existența Sa nu poate să fie logic necesară atunci când conceptual de Ființă necesară este contradictoriu.
Argumentul ontologic al lui Leibniz are ca premisă majoră „Dacă e posibil să existe o Ființă absolut perfectă, atunci e necesar să existe”, are ca premisă minoră „Este posibil (adică necontradictoriu) ca o Ființă absolut perfectă să existe”, iar drept concluzie ”Este necesar ca o Ființă absolut perfectă să existe”.
În sprijinul premisei minore și a rolului ei crucial pentru raționament, Leibniz vine cu argumentarea: O perfecțiune este o calitate simplă, ireductibilă și fără limite esențiale; Orice este simplu, nu poate să intre în conflict cu alte proprietăți ireductibil simple, deoarece ele diferă calitativ; Orice diferă calitativ de altceva, nu poate intra în conflict cu acesta, neexistând nicio zonă de similaritate în care să se suprapună sau să intre în conflict; De aceea, este posibil ca Dumnezeu să aibă toate perfecțiunile posibile.
Dincolo de neputința lui Leibniz de a întruni în persoana divină toate atributele posibile și dincolo de ideea eronată că unele calități sunt intrinsec simple (Wittgenstein a arătat că ceea ce este simplu într-un anumit sistem conceptual, poate foarte bine să fie complex în altul) și de arbitrara dihotomie însușiri esențialmente pozitive – însușiri esențialmente negative, argumentul acestuia mai păcătuiește și prin riscanta trecere (în ceea ce privește stârnirea controverselor) de la conceptual la real.
Aidoma lui Descartes, contemporanul său Baruch Spinoza era convins că existența lui Dumnezeu este demonstrabilă matematic și că certitudinea existenței Lui derivă cu necesitate din argumentul ontologic. Atâta doar că, pe lângă obiecțiile obișnuite, întâia formă a argumentării spinoziste mai adaugă cel puțin una în raport cu prima propoziție, care afirmă că „Trebuie să existe o cauză pentru orice lucru, atât pentru existența cât și pentru inexistența lui”. Vasăzică, atunci când legea cauzalității susține că „trebuie să existe o cauză pentru ceva”, iată că Spinoza vine cu trebuința cauzei pentru nimic și cu completarea în sprijinul premisei că „Potențialitatea nonexistenței este o negație a puterii”…
Norman Geisler are grijă să ne pun în gardă că „nonexistența este deja o negație și negarea nonexistenței ar fi o afirmație a existenței, ceea ce ar părăsi baza tradițională a argumentului ontologic și ar începe cu existența”. Cum tocmai asta face Spinoza în cea de-a doua formă a argumentului său ontologic, din demonstrațiile lui se desprind următoarele două concluzii: a) Împrumută de la argumentul cosmologic ideea că ceva există și în acest fel, lucru recunoscut chiar de el, părăsește argumentarea strict apriorică; b) Dacă Dumnezeul lui Descartes și Leibniz este teistic, al lui Spinoza este panteistic, fiind totuna cu Substanța unică și infinită. În plus, ceea ce pentru teiști sunt creaturi, Spinoza le concepe ca simple momente sau moduri în această Existență infinită.
Firește, argumentul ontologic a fost cel mai copios criticat de David Hume și Immanuel Kant. Obiecția lui Hume este atât de judicios formulată („Nimic nu este demonstrabil pe cale rațională, decât dacă contrariul său implică o contradicție”; „Nimic din ceea ce poate fi conceput în mod distinct nu implică o contradicție”; „Orice concepem ca existent, putem să concepem și ca nonexistent”; De aceea, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui nonexistență să implice o contradicție” și, ca atare, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui existență să fie demonstrabilă pe cale rațională”), încât s-a constituit în obiecția standard față de argumentul ontologic, „precum și față de orice presupusă dovadă a existenței lui Dumnezeu” (Geisler). Din următoarele motive: a) Niciun argument logic nu este inatacabil din punct de vedere rațional, asta deoarece conține premise a căror negare logică este întotdeauna posibilă; b) Întrucât „premisele admit în toate împrejurările și alte posibilități logice”, concluziile vor fi întotdeauan lipsite de necesitate logică.
Din acest raționament humean se desprinde concluzia că, în sensul strict al cuvântului, „argumentul ontologic nu reușește să fie o demonstrație rațională”!
La rândul lui, Immanuel Kant nu numai că a botezat acest argument, care în mod nepermis face tranziția de la eidos (sfera rațiunii pure) la ontos (ființă, realitate), dar a formulat și câteva obiecții, considerate de el fatale pentru teism: Noi nu avem niciun concept pozitiv al unei Ființe necesare, Dumnezeu fiind definit numai ca ceea ce „nu poate să nu fie”; „Necesitatea nu se aplică la existență, ci numai la propoziții”, adevăr care decurge atât din faptul că „necesitatea este un calificativ logic, nicidecum unul ontologic”, cât și din acela că „nu există propoziții care să fie obligatorii din punct de vedere existențial” (tot ce se cunoaște din experiență, singura cale a cognoscibilității realului, poate să fie și altfel); „Ceea ce este logic posibil, nu este cu necesitate și ontologic posibil” (fără să fie vreo contradicție logică în existența necesară, s-ar putea ca aceasta să fie „faptic imposibilă”), afirmație care la Alvin Plantinga devine „Este logic posibil ca Dumnezeu să fie o Ființă necesară, dar nu este logic necesar să fie așa”, respectiv că „Existența lui Dumnezeu ar putea fi logic contingentă, fără a fi ontologic contingentă”; După cum nu rezultă nicio contradicție în respingerea triunghiului și a proprietății sale fundamentale de a avea trei laturi (contradicția apare atunci când se respinge doar una dintre ele), tot astfel nu se naște contradicție la respingerea „atât a ideii, cât și a existenței unei Ființe necesare”; Existența nu este nici predicația și nici perfecționarea unei esențe, ci „o postulare a acelei perfecțiuni”.
Argumentația lui Kant în sprijinul acestei aserțiuni se prezintă astfel: Orice nu adaugă nimic la conceperea unei esențe, nu este o parte din acea esență; Existența nu adaugă nimic la conceperea unei esențe, căci prin postularea ei ca reală, unei esențe nu i se adaugă nicio caracteristică; Prin urmare, nefiind existența o perfecțiune, care poate fi postulată dinainte despre ceva, „ea nu este parte din esență”. Și astfel, demonstrând că „existența nici nu adaugă și nici nu scade nimic din conceptul unei Ființe absolut perfecte”, obiecția kantiană, alături de cea humeană, a devenit una standard-referențială adusă argumentului ontologic.
La toate astea trebuie menționate cauzele pentru care atâtea minți luminate au susținut argumentul ontologic ca inatacabil din punct de vedere real, dar care în fond este invalid:
a) Filosofia platonică: Potrivit lui Thomas d’Aquino, a devenit fapt obișnuit ca cineva, „încorsetat într-o epistemologie platonică greșită”, să presupună că esențele pot fi cunoscute „în mod direct și intuitiv”, argumentul ontologic căzând doar atunci când se contestă că „pătrunderea cuiva directă și/sau distinctă în esența unui lucru poate produce cunoașterea realității”.
b) Gândirea metafizică: Dând vina pe orice gândire metafizică, postkantienii erau de părere că „este” și „există” au statut logic, nicidecum unul ontologic, și că teiștii s-au înșelat crezând că verbul „este” din judecata „Dumnezeu este o Ființă necesară” implică existența, când el de fapt nu este decât o copulă sau un conector logic.
c) Confuzia dintre cauză și rațiune: Considerând că „puiul deja exista în oul pe care-l clocea teistul”, drept urmare, că argumentul ontologic este „o glumă încântătoare” sau, mă rog, un gen de prestidigitație ontologică, Arthur Schopenhauer deduce această confuzie din neputința cugetătorilor de a face distincție între cauză (ceea ce pretinde ceva dincolo de sine ) și rațiune (ceea ce nu pretinde ceva dincolo de sine). Cum rațiunea unui lucru „poate să fie în sine însuși”, iată motivul pentru care definirea lui Dumnezeu ca Ființă absolut perfectă și necesară „nu cere nimic de dincolo de această definiție pentru a o putea explica”.
d) Folosirea unui nume propriu: Bertrand Russell și unii dintre gânditori care l-au urmat, opinează că, întrucât un nume propriu înseamnă existență, „am fost înșelați de implicațiile ontologice ale folosirii unui nume propriu”, precum acela de Ființă necesară sau Dumnezeu. Ei pretind că susținătorii argumentului ontologic n-ar fi căzut în capcana existenței lui Dumnezeu, dacă erau întrebuințate expresii de felul: „Orice dumnezeu ar exista” sau „Orice ființă necesară ar exista”.
e) Folosirea condiționalului englez: Pentru filosoful american Alvin Plantinga, toată problema cu argumentul ontologic derivă din modul cum este utilizat condiționalul în limba engleză. El susține că din fraza „Dacă Jones este burlac, atunci în mod necesar el nu este căsătorit”, nu implică cu necesitate că „Jones este burlac”. Da, căci s-ar putea foarte bine să nu existe niciun Jones. În chip asemănător, afirmația „Dumnezeu există, atunci El există în mod necesar”, nu atrage cu necesitate după sine că ”Dumnezeu există”. Potrivit raționamentului anterior, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe deloc!
Două concluzii majore se desprind din această dezbatere asupra argumentului ontologic: a) Dacă până în prezent nimeni n-a adus nicio probă rațională din care să decurgă în mod logico-inevitabil existența unei Ființe absolut perfecte și necesare, tot așa pînă în prezent n-a izbutit nimeni să aducă o dovadă ontologică validă, prin care să demonstreze că este logic imposibil să existe Dumnezeu; b) Deoarece din același gen de argumentare ontologică s-a ajuns ba la Dumnezeul teistic (Descartes și Leibniz), ba la Dumnezeul panteistic (Spinoza), panenteistic (Charles Hartshorne) sau chiar politeistic, este lesne de înțeles că se impune trecerea dincolo de acest argument.
