Arhiva zilnică: 17 septembrie 2023

Azi pentru mâine: Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, primul muzeu de artă contemporană din România…

La început, putem vorbi despre „Muzeul de Artă” din Galați chiar începând cu anul 1956, când acesta însuma 148 de lucrări ale unor plasticieni din toate perioadele. În anul 1967 primește un spațiu generos pe strada Domească nr. 141 (fostul Palat Episcopal). Ulterior a făcut parte din Complexul Muzeal Galaţi. Din 1990, prin decizia 118/17 martie, emisă de Primăria Județului Galaţi, funcționează ca „Muzeu de Artă Vizuală”. „Muzeul de Artă Vizuală” din Galaţi este primul „Muzeu de Artă Contemporană” din România și a fost oaza de respirație a plasticii, de fapt a plasticii „neoficiale”, într-o perioadă când aceasta era aproape de neconceput, în perioada comunistă. Incredibil, dar adevărat, în „oraşul roşu” a fost primul şi unicul muzeu unde tot ceea ce era interzis se putea expune. Probabil neconvenționalismul zonei, acel spirit de „porto franco” rămas din trecut, aceea multiculturalitate care defineşte orașul Galați, toate acestea şi-au spus cuvântul. De la începuturi și până acum, sperăm încă mulţi ani şi multe generații de acum încolo, oraşul Galaţi de pe malul Dunării, pe drept cuvânt s-a identificat şi se va identifica cu noțiunea de „capitală a artei contemporane românești”. „Muzeul de Artă Vizuală” Galaţi este singura unitate de memorie culturală care are ca obiect conservarea şi reprezentarea artei plastice moderne şi contemporane din România în evoluția sa, cu accent pe perioada actuală.

Patrimoniul de bază îl constituie pictura, sculptura, grafica şi bineînțeles, artele decorative. Fenomenul plastic românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică este şi el semnificativ reprezentat în muzeu, fapt ce permite instituţiei de cultură un demers integrat în ecuaţia devenirii artistice româneşti. Sunt prezente creaţii ale artei româneşti din a doua jumătate a secolului XIX şi din secolul XX, mai ales în sensul identificării punţilor de legătură între prima şi a doua jumătate a secolului: Theodor Aman (1831 – 1891), Nicolae Grigorescu (1838 – 1907), Theodor Pallady (1871 – 1956), Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), Octav Băncila (1872 – 1944), Ştefan Popescu (1872 – 1948), Jean Steriadi (1880 – 1956), Camil Ressu (1880 – 1962), Iosef Iser (1881 – 1958), Marius Bunescu (1881 – 1971), Ion Theodorescu Sion (1882 – 1939), Nicolae Dărascu (1883 – 1959), Nicolae Tonitza (1886 – 1940), Ştefan Dimitrescu (1886 – 1933), Rudolf Schweitzer – Cumpăna (1886 – 1975), Dumitru Gheaţă (1888 – 1972), Lucian Grigorescu (1894 – 1965), Vasile Popescu (1894 – 1944), Henri Catargi (1894 – 1976), Alexandru Ciucurencu (1903 – 1977), Ion Ţuculescu (1910 – 1962), reprezentanţi ai avangardei româneşti Victor Brauner (1903 – 1966), M. H. Maxy (1895 – 1971), Mattis – Teutsch (1884 – 1960), Marcel Iancu (1895 – 1984), etc. Cea mai însemnată parte a patrimoniului şi a expunerii permanente a muzeului o constituie operele contemporane până la zi. Putem menționa personalităţi de renume ale picturii şi sculpturii contemporane româneşti, reprezentate prin creaţii de o valoare recunoscută pe plan naţional şi internaţional: Horia Bernea (1938 – 2000), Ion Nicodim (1932 – 2007), Ion Sălişteanu (1929 – 2011), Ion Alin Gheorghiu (1929 – 2001), Octav Grigorescu (1933 – 1987), Georgeta Năparuş (1930 – 1997), Marin Gherasim (1937 – 2017), Paula Ribariu (1938), Ştefan Câlţia (1942), Gheorghe Anghel (1938), George Apostu (1934 – 1986), Ovidiu Maitec (1925 – 2007), Napoleon Tiron (1935), Mircea Roman (1958), Cristian Bedivan (1951), Alexandru Nancu (1959 – 2013) etc.

Colecția de grafică este și ea prezentă alături de fondul de pictură și sculptură Wanda Mihuleac (1946), Marcel Chirnoagă (1930 – 2008), Mircia Dumitrescu (1941), Dan Erceanu (1943), George Leolea (1938 – 1983), etc. şi de artă decorativă Ana Lupaş (1940), Şerbana Drăgoescu (1943 – 2013), Mimi Podeanu (1927 – 1975), Cela Neamţu (1941), Şerban Gabrea (1940), Costel Badea (1940 – 1995), Radu Tănăsescu (1947), etc.
Donațiile reprezintă un alt segment important pentru patrimoniul muzeului. Menționăm colecțiile: „Idel Ianchelevici” (1909 – 1994), sculptor belgian de origine română, „Georgeta” (1910 – 1994) şi „Constantin Arămescu” (1914 – 1966), artişti americani născuţi la Galaţi şi donaţia „Roth-Ionescu” cuprinzând opera Lolei Schmierer Roth (1896 – 1981). Cea mai mare parte a patrimoniului, conţinând peste 5000 de piese, este conservat în depozitele muzeului, fiind valorificat periodic în expoziţiile organizate de instituţie. Muzeul de Artă Vizuală, vine prin programele sale către public cu extinderea gamei de cercetare, documentare şi prezentare, dincolo de ramurile tradiţionale ale artelor, dincolo de tradiţionalul muzeu, ca depozit spre vizitare. Muzeul de Artă Vizuală Galați nu înseamnă numai muzeu în sens clasic, ci şi aceea legatură între instituţie şi creaţie. În afară de păstrarea, cercetarea și valorificarea patrimoniului cultural, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi înseamnă si aceea deschidere unică către vizual, în accepţia sa cea mai largă – atelierul tânărului plastician, spaţiu de creaţie pentru zona experimentalului în comunicarea prin artă, performance, interferenţa artelor, vizualul mişcării coregrafice, vizualul experimentului ambiental, vizualul freneziei muzicale, fără a mai pune în discuţie vizualul efervescenţei taberelor, simpozioanelor de creaţie. Misiunea Muzeului este aceea de a exista în comunitate și aceea ca spiritul cultural să existe prin el.

În 2011, prin Ordin al ministrului culturii și patrimoniului național, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 832/24.11.2011 s-a statuat acreditarea „Muzeului de Artă Vizuală” Galați iar în ,2019 s-a obținut reacreditarea Muzeului. În ceea ce priveşte anvergura activităţilor Muzeului de Artă Vizuală putem menţiona numai în ceea ce priveşte proiectele desfăşurate în plan internaţional privind promovarea artei plastice româneşti şi implicit a spectrului citatin următoarele activităţi: 1997 – Turcia, Trabzon; Franţa, Paris, (Centrul Cultural al României); 1998 – Germania, Ulm; 1999 – Danemarca, Arhus; 2000 – Turcia, Alacati; 2001 – Italia, Veneţia (Institutul Român de Cercetări şi Studii Umanistice); 2002 – Franţa, Paris (Ambasada României); 2003 – Turcia, Istanbul; 2004 – Ungaria, Budapesta; 2005 – Austria, Viena; 2006 – Grecia, Salonic; 2006 – Franţa, Paris, (Le Salon de la Societe des Artistes Français); 2007 – Franţa, Pessac, St. Gaudens; 2008 – Franţa, Bordeaux; 2009 – Portugalia, Lisabona; 2010 – Belgia, La Louviere, Bruxelles; 2011 – Italia, Torino, Roma; 2012 – Silistra, Russe, Varna, Bulgaria; Olanda, Amsterdam; Israel, Ierusalim; 2014 – Austria, Viena; 2015 – Coreea de Sud, Gwangju; 2016 – Anglia, Londra; Italia, Veneţia, 2018 – Zhejiang, Republica Populară Chineză; Bruxelles, Belgia.

Pe de altă parte, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi a lansat şi implementat o serie de programe culturale cuprinzând cercetarea şi evidenţa patrimoniului, activitate expoziţională, manifestări culturale în străinătate, activitate publicitară, tabere şi simpozioane de creaţie, expuneri, lansări de carte, lecţii de educaţie estetică. Probabil cea mai importantă funcție a Muzeului este promovarea plasticii contemporane românești cu accent pe „Atelierul tânărului creator”. Colaborarea cu Academiile de Artă, Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos”, Uniunile de Creație ale Artiștilor Plastici, reprezintă o constantă în activitatea diurnă a instituției.

Prin decizia nr. 156/31.03.2004 emisă de Guvernul României, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, imobilul din strada Domnească nr. 141 unde din 1967 funcţiona Muzeul de Artă Vizuală a fost retrocedat Arhiepiscopiei „Dunării de Jos” Galați. Retrocedarea efectivă s-a produs în anul 2013. La ora actuală Muzeul funcţionează în trei spaţii: sediul din Strada Tecuci nr. 3, bloc V3B, parter (spaţiu expoziţional), imobilul din strada Eroilor nr. 6 (spaţiu administrativ), depozite pentru pictură, sculptură, grafică, tapiserie, arte decorative, într-un spaţiu amenajat şi închiriat în locaţia Calea Prutului. O parte din patrimoniul de sculptură ambientală a fost mutat în spaţiile expoziţionale în aer liber ale Universităţii „Dunărea de Jos” Galați. La ora actuală sunt în curs lucrările pentru construirea unui nou muzeu prin eforturile Consiliului Județean Galați. Este vorba de o construcție desfășurată pe 4 niveluri cu o arie de 6.680 mp. Această investiție va marca efectiv ideea de Galați „capitală a artelor”. Noul muzeu de artă vizuală din Galați este un proiect în valoare de 5 milioane de euro – investiție aprobată. Proiectul de realizare a unui nou muzeu de artă vizuală în Galați, deși pus în așteptare timp de 10 ani, a primit acum aprobarea consiliului judetean Galați din punct de vedere tehnic și al indicatorilor tehnico-economici. Valorând aprox. 5 milioane de euro, proiectul devine astfel cea mai mare investiție făcută în ultimii ani pentru un edificiu cultural al Galațiului. Acest muzeu este considerat cel mai important muzeu de arta vizuală din România și primul de acest fel. Proiectul noului sediu al muzeului a fost conceput încă din 2008, de către arhitectul Dan Ujeuca. De la plan la realizare a fost, desigur, cale lungă în ciuda faptului că proiectul a fost premiat de către Ordinul Arhitecților; Muzeul de Arta Vizuală a rămas în sediul provizoriu de lângă Piața Centrală Galați. În noul sediu al Muzeului de Artă Vizuală, care se construieşte în Parcul Rizer, vor fi amenajate săli de expunere, laboratoare pentru conservarea şi restaurarea obiectelor de artă, ateliere de lucru, depozite, un amfiteatru multimedia cu 185 de locuri şi o bibliotecă. Se estima ca noul sediu să fie inaugurat în 2020. Din specificațiile proiectului de hotărâre votat reiese că noul sediu va avea patru niveluri și va fi conceput ca o jumătate de cilindru înclinat spre est, iar planul acoperișului va fi perpendicular pe generatoarea cilindrului. Fațada ceramică va fi ventilată și opacă, cu o înălțime de peste 20 m. Arhitectul Dan Ujeucă a inclus și o copertină perimetrală din sticlă stratificată, cu lățime de 15 m, destinată circulației și organizării pe timp de vară a unor expoziții sau ateliere de creație în aer liber. Costel Fotea, Președintele Consiliului Județean Galați, a mai declarat următoarele: „Am ambiția să fac acest proiect și să dăm un sediu pe măsura unuia dintre cele mai importante, dacă nu cumva cel mai important muzeu de artă modernă din România. Este absurd ca o astfel de instituție culturală, la care expozițiile sunt planificate cu peste un an înainte, unde artiștii de mare calibru se înghesuie să expună, nu are un sediu pe măsură, Vom rezolva asta, chiar dacă vor sări unii să ne critice”. În 2023 au fost reluate lucrările la acest important proiect județean și național. Așteptăm și noi data la care se va deschide publicului larg această bijuterie de clădire, spre a putea accesa speranța și viitorul din domeniul artistic.


Drumul roman din Valea Teleajenului: cale milenară de trecere peste Munții Carpați

Acum știm mai multe despre Valea Prahovei, dar Valea Teleajenului a cunoscut din cele mai vechi timpuri o vie circulație a oamenilor și a mărfurilor peste munți în Transilvania. Calea de acces pe Valea Teleajenului este mai veche decât căile de acces peste munți ale Văii Prahovei și Văii Buzăului. Conform studiilor istorice, armatele romane în drumul lor spre Transilvania – leagănul străvechi al dacilor – au ales Valea Teleajenului preferând să ocolească dificila Vale a Prahovei. Singurele drumuri comerciale din aceasta zonă care făceau legătura cu Brașovul erau Drumul Teleajenului și Drumul Buzăului. Chiar când domnitorul Mihai Viteazul și-a strâns oștile la Ploiești si a pornit să realizeze Unirea Țărilor Române a urmat aceste două drumuri : Buzău și Teleajen. Cercetările arheologice au scos la iveală urme din vechime care atestă că acum 3000 de ani Valea Teleajenului era locuită și constituia o cale de legătură între triburile trace așezate de o parte și de alta a munților Carpați. Pe Valea Teleajenului au fost atestate urme ale epocii bronzului prin săpăturile efectuate la cele 2 cetăți getice descoperite în localitățile Homorâciu și Gura Vitioarei. Astfel fragmentele de ceramică descoperite la Gura Vitioarei aparțin Culturii Criș și provin din neoliticul timpuriu. Prezența cetăților getice de la Gura Vitioarei și Homorâciu, precum și a castrelor romane de la Drajna de Sus (vechea cetate dacă Ramidava amintită de Ptolomeu în scrierile sale) și de la Mălăești, atestă importanța strategică al acestui „Drum al Teleajenului”. De altfel în timpul daco – geților întreg județul Prahova a cunoscut o perioadă de înflorire și dezvoltare. Încă din secolul III î.Hr. apar cetățile getice din localitățile Târgșor, Mălăești, Budureasca– Fântânele, Tinosu, Coada Malului, Slănic și Gura Vitioarei. La Muzeul de Istorie al României din București găsim expuse două tezaure de referință ale geto-dacilor: Coiful de aur descoperit în Castrul Roman de la Mălăești – Coțofenești (coif ce aparținea probabil unei căpetenii de armată datând din secolul IV î.Hr.), precum și Tezaurul dacic de la Coada Malului alcătuit din obiecte de podoabă de preț din argint aurit (sec I î.Hr) care au aparținut probabil tot unei căpetenii. Rafinamentul și stilul în care sunt lucrate aceste podoabe arată maiestria și știința prelucrării metalelor prețioase prezentă la poporul dac.

Castrele romane din afara arcului carpatic, de pe actualul teritoriu al judetului Prahova, situate în localitățile Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor au avut rolul de apărare militară a teritoriilor ocupate și, în același timp, de supravegherea intereselor economice și comerciale ale Imperiului Roman, printre care un rol important l-a avut exploatarea resurselor importante din Subcarpații de Curbură. Aceste castre romane au avut o perioadă relativ scurtă de funcționare, de la sfârșitul campaniilor militare ale lui Traian în Dacia până la începutul domniei lui Hadrian (112-113 d.Hr.), când romanii s-au retras pe aliniamentul Rucăr – Bran, cedând în fața atacurilor dacilor liberi. Cu toate că prezența castrelor romane în zonă a fost relativ scurtă, romanii au dispus de resurse materiale și umane suficiente pentru a organiza o infrastructură de transport local, formată din drumuri. Prima referire scrisă la drumul roman de pe Valea Teleajenului se datorează lui Cezar Bolliac și a fost publicată în revista „Trompeta Carpatică” (1869), în contextul descoperirilor făcute la nord de localitatea Slon. Date privind un tronson de drum pavat (numit „Troianu”) vizibil în satele Olteni-Teișani (jud. Prahova) au fost colectate în 1873, prin intermediul lui Alexandru Odobescu. Drumul roman a beneficiat, de asemenea, de o descriere detaliată în studiile lui Nicolae Densușianu. Studiul care s-a remarcat prin contribuția cea mai consistentă, atât în ceea ce privește stabilirea unui traseu aproximativ și în specificarea tehnicii de construcție a drumului, a fost Gh. Zagoriț (1912). Datele furnizate de Gh. Zagoriț au fost singurele obținute pe teren. Informațiile din 1912 ale lui C. Zagoriț cu privire la drumul roman au rămas până astăzi cele mai detaliate și pertinente. În perioada comunistă și postcomunistă, din motive obiective, eforturile arheologilor s-au concentrat mai mult pe situri cu o complexitate superioară și un inventar mai bogat, cum ar fi cele din Drajna de Sus, Târgșor, Mălăiești, Slon sau Budureasca. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul drumului roman, care a rămas în mare parte necunoscut.

Depozitul de seceri descoperit la Drajna de Jos, datând din epoca bronzului, care cuprinde elemente transilvănene, demonstrează că utilizarea traseului de comunicație prin pasul Tătaru este foarte veche. Abandonarea drumurilor naturale de către oameni în favoarea celor amenajate s-a produs treptat, odată cu ascensiunea politică și economică a dacilor, sau mult mai sigur, după instaurarea puterii romane. Faptul că aici a existat un drum important pe vremea dacilor, care a avut funcția de legătură între Transilvania și Muntenia, este arătat destul de clar de punctele fortificate de-a lungul Teleajenului. O primă cetate geto-dacică străjuia la Gura Vitioarei, din vârful Movilei, care se afla pe malul stâng al Teleajenului, la confluența cu Valea Danciului. Arheologii au descoperit urme de locuire din epoca neolitică, epoca bronzului și mai ales din epoca geto-dacică. De asemenea, la vârful Cetățuia, care desparte valea Teleajenului de cea a Drajnei, urme din epoca bronzului (cultura Monteoru) și a doua epocă a fierului (cultura geto-dacică) au fost scoase la lumină. Podișul Cetățuia este înconjurat de terase care par a fi de origine antropică și au fost fortificate cu paturi de pământ și piatră. Aceste lucruri ne arată că drumul Teleajen a fost „coloana vertebrală” a așezărilor umane și a punctelor fortificate din epoca fierului (La Tène). Importanța strategică și economică a acestui sector antic al locuirii umane se reflectă cel mai bine în îmbunătățirile aduse de romani, prin construirea de castre și drumuri pavate. Unii muncitori care lucrau pe Valea Telejenelului la sfârșitul secolului al XIX-lea au găsit pe caldarâm (pe vechiul drum roman pavat) o monedă cu chipul împăratului Domițian (81-96 d.Hr.). Controlul administrației romane în zona Văii Teleajenului s-a limitat la staționarea trupelor, menite să monitorizeze activitățile economice cheie, să controleze drumurile și să intervină în situații de nevoie. Existența drumurilor, precum și a celor trei castre în zona de râurile Prahova și Teleajen, la Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor, pot fi atribuite resurselor importante existente din punct de vedere cantitativ și calitativ. Abandonul fortificațiilor romane de la Târgșor, Drajna de Sus și Mălăiești au avut loc, cel mai probabil, în primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr.. După această dată, drumurile au început să fie neglijate, să se deterioreze și în cele din urmă să dispară din peisaj. Factorii istorici, geografici și socio-economici au făcut ca drumul roman de pe Valea Teleajenului să nu dureze până astăzi. Starea sa fizică s-a deteriorat permanent din cauza neglijenței, a factorilor climatici (ploaie, îngheț-dezgheț) și a activităților antropice. În sectoarele subcarpatice, unde densitatea populației era mai mare, și pe terasele fertile din Teleajen, drumul a fost distrus într-o proporție foarte mare de practicile agricole sezoniere. Degradarea sa s-a intensificat pe măsură ce oamenii au devenit mai numeroși, iar terenurile s-au diminuat prin multiplele diviziuni ale loturilor de teren. La sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele sociale și agrare întreprinse de Alexandru Ioan Cuza, locuitorii s-au văzut în situația de a valorifica orice bucată de pământ. Astfel, oamenii au început să are din ce în ce mai des cu plugurile in zonele pietruite din grădinile lor și au fost forțați să le distrugă pentru a câștiga spațiu agricol. Nu se știe dacă starea drumului a fost afectată în vreun fel de construcția liniei de cale ferată cu ecartament îngust de la Măneciu Ungureni la Vama Buzăului, care a urcat pe Valea Telejenelului până la Boncuța, între anii 1913-1968. Cert este că în timpul regimului socialist, o parte din drum era acoperit de apele lacului de acumulare de la Măneciu.

În zone agricole izolate sau incompatibile cu agricultura, natura și-a asumat pe deplin drepturile. D. Bazilescu nota la sfârșitul secolului al XIX-lea că pe Valea Dracului, în zona montană, „copaci de trei-cinci metri în circumferință au crescut pe zone pietruite”. Drumurile romane, construite cu cheltuieli și multă muncă, includeau de obicei două elemente: „agger” (parte tematică, pavată cu dale de piatră sau de râu) și „crepido” (elemente care au încadrat și delimitat trotuarele carosabile). De-a lungul lor, de la milă la milă (1472 m), au fost instalate pietre care indicau distanța și din loc în loc au fost amenajate zone de odihnă sau cu funcții speciale. Două surse primare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și frații Zagoriț vorbesc despre tehnica de construcție a drumului roman pe Valea Teleajenului. Drumul roman este descris de către cercetători a avea o lățime minimă de 3,92 metri (conform D. Bazilescu-1894) și un maxim de 7,84 metri (conform lui I. Alecsandrescu – 1873). În urma cercetărilor realizate de C. Zagoriț de la „Troianu” și din alte părți, s-a concluzionat că lățimea drumului de pe Valea Teleajenului a fost de maxim șase metri. În ceea ce privește „agger”, numit popular „caldarâm” (drum pietruit), acesta era de obicei făcut din pietriș de pârâu. Pietrele au fost așezate parțial în picioare (cele mici), parțial scalate (montate, cele mari și cele largi). La nord de Vălenii de Munte până la Telejenel, drumul avea „petice”, un indiciu al gradului de avarie sau poate al unei execuții pripite. Potrivit lui C. Zagoriț, pietrele au fost încadrate între două muchii de piatră în picioare și adânc înglobate, formând ceea ce arheologii numesc „crepido” din punct de vedere planimetric. Drumul a fost uneori construit la nivelul solului („nu are șanțuri pe margine” – D. Bazilescu 1894), iar alteori a fost construit pe un pat de pământ (terasament), denumit popular „troian”. În acest sens, cel mai concludent rămâne exemplul „troian” care a măsurat alength de 80 m, descris pentru prima dată în 1873, în „Chestionar arheologic” al lui Alexandru Odobescu. Conform descrierilor făcute la începutul secolelor XIX-XX, cea mai bine conservată parte a drumului – probabil până în zilele noastre – a fost în sectorul muntos, pe Valea Telejenelului. În secolele conduse de migrații și războaie, lipsite de grija pe care o merita, drumul roman și-a pierdut aspectul inițial, dar a rămas în folosul populației locale. Între secolele II și IX, de la retragerea trupelor romane până la ascensiunea unei noi forțe politice, economice și militare în Balcani – respectiv, înființarea administrației slave sud-danubiene – drumul roman a rămas printre principalele drumuri strategice din Carpații de Curbură. Mulți istorici și arheologi au confirmat faptul că drumul roman de pe Valea Teleajenului, drum ce trece prin Carpați prin pasul Tabla Buții (Munții Tătaru), la sud se apropie de porturile Olteniței și Giurgiu. În ceea ce privește traseul detaliat al drumului roman în sectorul deluros și muntos al Curburii Carpaților, drumul roman care vine de lângă Ploiești, părăsea actuala vale a Teleajenului lângă satul Teișani, traversa câmpia Stăneștiului și urca pe Valea Drajnei până la Vârful lui Crai. Schimbarea direcției acestui drum se făcea de pe șaua dintre Piscul Domnului și dealul Cetățuii. Preotul Ioan I. Costeanu, a mărturisit despre acest lucru, în anii ’30 ai secolului trecut: „La punctul numit Hanul Madamei, pe drumul Ploiești-Bratocea, există un drum natural, care duce prin râul Teleajen până în câmpia Grădiștea (câmpia Stănești), între satele Drajna de Sus și de Jos. Unii spun că vechiul drum roman spre Păducel și Vârful Crai ar fi fost aici”. La începutul secolului al XX-lea au fost localnici care au mărturisit că au văzut urme de pietre pietruite (pavaj) în zona numită Grohotiș (sub Vârful Craiului, munții Tătaru). Motivul principal al acestui traseu a fost legată de prezența castrului de la Drajna de Sus, obiectiv care trebuia să aibă acces direct pe o rută de transport. Ca urmare, traseul cel mai plauzibil este următorul: Tabla Buții – Vârful Crai-Valea Drajnei (Castrul Drajna de Sus)-Câmpia Stăneștilor- Râul Teleajen-zona actuală a satului Teișani-Valea Slănicului-Valea Vărbilău (Castrul Mălăiești) – Castru Târgșor.

Pe lângă drumul principal discutat, trebuie admis că au existat și drumuri secundare. Cezar Bolliac a punctat o astfel de legătură în sectorul muntos încă din 1869: „…atunci un drum roman se îndreaptă spre Telejenelu, de unde erau semne ale unei ramuri plecate spre Coliba Veche. Același tronson ar putea include partea de drum de la nord de satul Teișani și ramura de la Drajna-Zona Teișani, prin actualul oraș Vălenii de Munte, în direcția Ploiești. În cele din urmă, o ramură importantă a drumului roman transcarpatic se îndrepta spre est, spre Buzău și mai departe spre gura Dunării. Prin urmare, se poate afirma că „drumul lui Traian” a fost mai degrabă o rețea de drumuri cu diferite grade de finisare, care a asigurat transportul rapid de persoane și bunuri materiale (în special sare). Drumurile romane au continuat să fie folosite mult timp după căderea imperiului, prin urmare și drumul acesta de pe Valea Teleajenului a fost întreținut mai multe secole. Primele informații privind întreținerea drumului roman datează, potrivit lui Alexandru Ionuț Cruceru, din perioada timpurie a Evului Mediu (secolul al IX-lea) și sunt direct legate de fortificația de tip bizantin care a funcționat la nord de satul Slon (Cetatea Slonului). Numele râului Teleajen a apărut în documentele interne abia în secolul al XV-lea, dar în ceea ce privește formația sa, o perioadă anterioară poate fi admisă. Cea mai comună teorie etimologică se referă la E. Petrovici și afirmă că Teleajen provine din slavă și se traduce ca „drumul carelor”. În perioada de expansiune a puterii Imperiului Bulgar pe versanții sudici ai Carpaților (secolul al IX-lea), slavii de la sud de Dunăre au găsit în exploatare părți ale drumului roman. Din motive economice și militare, au fortificat zonele muntoase și au încurajat utilizarea drumului de vârf (Plaiul Buților), contribuind decisiv la modelarea realitățile socio-economice persistente din Evul Mediu. Teleajen a fost, inițial, versiunea „slavizată” a unui toponim moștenit de la substratul latin, cu referință la drumul roman. La nivel semantic, forma slavă „Teleajen” („drumul carelor”, „carosabil”) are asemănări cu toponimul Via Lapidea („drum asfaltat”), menționat într-un document din 1346, care desemnează drumul imperial roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Apulum, în Cricău -Sectorul Gâlda de Jos. În timp, vechiul drum roman (sau, mai precis, ramura sa principală) a început să se degradeze și să-și piardă configurația inițială. Dintr-un singur drum care a traversat văile Drajnei, Teleajen (în Stănești-Sectorul Teișani), Slănic și Vărbilău, acesta a ajuns treptat la două tronsoane separate, independente din punct de vedere funcțional: primul tronson, drumul Teleajen, a fost moștenitorul drumului transcarpatic roman și a avut două variante, spre valea Buzăului și la sud, pe Valea Teleajenului. Acest drum din Teleajen a fost găsit în arhive încă din secolele XVI-XVII, înregistrat cu porecla „drumul vechi” sau „calea veche”. Ramura cu valea Buzăului, care oferea cea mai scurtă legătură între Transilvania și Dunăre, apare în secolul al XV-lea, ca obiectiv de importanță strategică în Carpații de Curbură. În opinia istoricului Laurențiu Rădvan, acest drum este menționat în actul din 1358, prin care Ludovic cel Mare a acordat negustorilor sași din Brașov dreptul de a circula liber „între Buzău și Prahova”, până unde Ialomița și Siret se varsă în Dunăre. A doua secțiune a fost drumul sării care a avut punctul său de plecare în Slănic-Teișani zona (cea mai bogată în resurse importante de sare) și a coborât pe văile Slănic și Vărbilău, cu destinația principală Peninsula Balcanică. Contrar așteptărilor, toponimul „calea sării” este folosit ca punct de referință în actul de cumpărare din 1689, încheiată de Mihail Cantacuzino cu bătrânii slănicilor, pentru viitoarea exploatare a Spătarului. Acest anacronism aparent (atestarea drumului de sare înaintea exploatărilor de sare) nu ar trebui să fie surprinzătoare, având în vedere faptul că cea mai importantă activitate economică a satelor din bazinul mijlociu al Teleajenului, în secolele XV-XVII, a fost legată de comerțul cu sare. În registrele taxelor vamale de la Brașov din 1503-1554 există numeroase transportatori din așezări, cum ar fi Berevoiești (Vălenii de Munte), Ghitioara, Slănic, Teișani, Homorâciu, Ogretin, Teleajen (neidentificat) și altele, care dovedesc o lungă tradiție în exploatarea și transportul sării. Drumul roman de pe Valea Teleajenului a fost păstrat în memoria colectivă sub diferite denumiri, cele mai multe dintre ele referindu-se la oameni sau la figura considerată a fi a întemeietorului. Astfel, avem: „drumul tătar”, „drumul roman”, „caldarâmul lui Traian”, „Troianul”. (G.V.G.)


Ovidiu Papadima: o flacără a gândirii Românești…

Toate marile personalități, în diferitele epoci ale istoriei noastre precum: mame, dascăli, genii, profeți, eroi, martiri, mărturisitori și sfinți ai Neamului, surprind în sufletul lor aprins și cuprind în inima lor dogoritoare, Icoana autohtonismului și Aura ortodoxiei noastre! Toate aceste mari personalități prin viziunea lor, prin trăsăturile lor expresive, fizice, morale, intelectuale, culturale, artistice, spirituale, care reprezintă spiritul unei întregi națiuni, dobândesc pentru posteritate, chiar eternitate, Icoana unei rare frumuseți, în care se reflectă dimensiunea esențială a Neamului, a Nației, a poporului, a comunității lor prezente! Toate aceste mari personalități, verigă cu verigă alcătuiesc lanțul de aur al unei deveniri determinate care alcătuiesc pentru totdeauna cultura națională – Pantheonul nostru spiritual! Toate aceste mari personalități înmănunchiate de un spațiu și un timp s-au ridicat deasupra vremurilor istorice, către culmile celeste ale spiritului răspândind în jur har, frumusețe și adevăr!

O boare montană cu mireasmă cromatică a adus din vestiții munți ai Pindului, o corolă de aromâni printre care Hurmuzachi, Gojdu, Șaguna, Sbiera, Boldur, Gafencu, Ianolide, Papanace, Papacioc, Vizirescu, Izverna, Lațcu, Căpitănescu, M.G. Samarineanu, Papadima-tatăl ș.m.a. Ovidiu Papadima s-a născut la Sinoe-Constanța, în familia unor demni aromâni, dîrji, evlavioși și credincioși, în ajunul nașterii Sf. Prooroc Ioan Botezăorul, la 23 Iulie 1909. În cadrul Colegiului „Al. Papiu Ilarian” – Târgu Mureș, a fost un elev eminent. A urmat între anii 1928-1931, cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Capitală, situându-se tot între studenții de merit. După licență a fost profesor preuniversitar și asistent la Academia de Studii Comerciale. În urma examenului de capacitate pentru profesorii de liceu din anul 1935, Ovidiu Papadima s-a clasificat primul pe țară și surprinzător a cerut orașul Oradea, care avea liberă o catedră de limba și literatura română la Secția maghiară a Colegiului „Emanoil Gojdu”. Cetatea Oradei radia încă prin marea FAMILIE, binecuvântată de inspiratul și inimosul ei părinte Iosif Vulcan, peste care se simțea clar mireasma frumuseții poetului nepereche filogeto-dacul Mihail Eminescu.

Cum era un îndrăgostit de frumusețile paradisiace ale noii sale Patrii, a purces la pas între miracolele naturii, hărăzite de Dumnezu, cum singur se mândrea deseori între cei cunoscuți: „Am obiceiul să-mi cunosc țara cu talpa piciorului…” (Gândirea, An IV, Nr. 3-4/ 1995)… S-a minunat de mărețele Cetăți dacice ale Ponorului, Cetatea Rădesei, în jurul cărora stăruiau peșterile Unceasa, Focul viu, Meziad, „Peștera cu oase”, Stâna de Vale, Valea Iadei, Poiana Florilor, Pridvorul Custurii, Moara Dracului, Piatra Tâlharului și multe alte locuri de basm. Ca profesor și-a apropiat câțiva colegi de seamă ori colaboratori la diferite publicații orădene: Octav Șuluțiu, coleg de studenție și profesor de franceză, Theodor Neș, directorul colegiului, colaborator la Transilvania și Societatea de mâine, poetul teleormănean George A. Petre, care publicase volumul de poezii Dumnezeu, iar alături de Al. Olteanu a fondat binecunoscuta Aurora, Asociația scriitorilor și ziariștilor fără deosebire de naționalitate. Au urmat Emil Roșescu, inițiatorul-realizatorul expoziției „Cartea de aur”, poetul Ion Șugariu cu celebrul volum „Țara de foc. Înrolat ca sublocotenet pe Frontul de Vest, a căzut eroic în Cehoslovacia, apărând orașul Brezno, lăsându-ne sângerând Carnetele unui poet căzut în război.

După Șugariu, s-au adăugat Ovidiu Drâmba, născut în Marginea de Bihor, Traian Blajovici directorul Bibliotecii județene Bihor, Gheorghe Bulgăr un specialist în lingvistică, Ion Buta președintele clubului turistic Oradea, ctitorul Stânei de Vale ș.a. A avut bucuria cunoașterii familiei Florica și M.G. Samarineanu, dârji aromâni, mari pasionați de literatură, el fiind autorul volumului Șoapta clipelor trăite, al volumului de poezii Tablouri din Pind și romanele Romanță fără note și Kyazim, care au pus bazele unor străluciri orădene: Sentinela de la Vest, Gazeta de Vest, Vestul românesc, Cele trei Crișuri etc. Soarta i-a surâs privilegiul colaborării la faimoasa FAMILIE a lui Iosif Vulcan. Ovidiu Papadima era format deja ca cronicar literar la sânul celebrei reviste din Capitală GÂNDIREA, din perioada anilor 1932-1938, fiind deopotrivă o mișcare elitistă și o erudită revistă. Din păcate Apocalipsul războiului mondial l-a smuls din acel tărâm de basm și cultură orădeană, înrolându-l militar. Războiul nu i-a amputat însă colaborarea la inimoasa FAMILIE – Vulcan și Țara visurilor noastre.

Între 1937-1940 a urmat prin bursa Alexander von Humboldt, cursuri doctorale în Germania, apoi între 1940-1941 a predat literatura română la Universitatea din Viena. Venind în țară devine asistentul profesorului George Călinescu, șef de lucrări la Facultatea de Litere și Filosofie și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călineascu”. În anul 1944 și-a susținut doctoratul în litere, deschizându-i-se calea strălucită a carierei universitare, dar la scurt timp regimul roșu instaurat prin grația regelui Mihai I, l-a întemnițat religios, onorând temutele închisori: Calea Rahovei, Ghencea, Jilava, Craiova, Gherla, Canal. Eliberat în 1953, i-a fost arestată polivalența gândirii de eseist, istoric, cronicar literar, folclorist.

După opera de debut din 1941, „O viziune românească a lumii, Ovidiu Papadima a explorat maxim tărâmul Folclorului nostru național, reușind cu succes să alcătuiască o Antologie a poeziei populare, intitulată sugestiv: CU CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT, Ed.Minerva, Buc.,1987, căreia i-a adăugat o serie de monografii și volume de eseuri, iar după urcarea la ceruri i-a urmat cartea Evocări în care i-a îmbrățișat pe Nichifor Crainic, Doctorul N.C. Paulescu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Mateiu Caragiale, Vasile Voiculescu, D. Caracostea, I. Agârbiceanu, G. Călinescu ș.m.a.

După elogiul eseisticii și al ziaristicii marelui teolog Nichifor Crainic, a urmat venerarea poeziei acestui Corifeu al liricii religioase, afirmând că, „poezia lui Nichifor Crainic a avut destinul tragic, în măreția și nedreptățile sale, ale tuturor premergătorilor, consacrându-se ca poetul calmului șesurilor Dunării; al energiei îndurerate din anii de restriște ai războiului; al nostalgiilor țăranului depărtat de lumea lui; al dragostei noastre profane de viață; al religiozității noastre organice; al adâncurilor primare ale folclorului; ale formulărilor clare ale tradiției… Ca atare, în simetriile clare ale versului său cu egală solicitudine, tot ceea ce simte că, pornind din sufletul și din gândul său, se poate întâlni în vreun punct cu gândurile și sufletul neamului.” (Gândirea, Anul II, Nr. 4/1993)

Acest titan al Medicinii, al daco-românismului, al conștiinței și-al tradiției noastre ortodoxe, a adus atâta sens în viața sa pământească scurtă, cât nu au realizat alții în decurs de secole. „Savantul acesta atât de ciudat, atât de deosebit,- cu inteligența lui rece și precisă, ca o lamă de bisturiu, trăind într-o nespus de rară și fermecătoare armonie cu un suflet arzător creștin, și-a prelungit și după moarte liniile întoarse straniu ale vieții, într-un destin tot atât de singular, acela de a fi prin spiritul său în cea mai frământată actualitate, în timp ce imaginea lui se afundă din ce în ce, palidă și bună ca și în timpul vieții, în mările imense de fum și de singurătăți ale uitării… Pentru el, știința și credința alcătuiau un tot armonic de gândire și de viață, fiindcă ele se împlineau, se sprijineau una de alta. Sufletul lui creștin, căuta tiparul mâinii lui Dumnezeu în creațiune, iar spiritul său de om de știință căuta în legile dumnezeești logica și precizia neșovăitoare a laboratorului.” (ibid.)

Aruncând și o scurtă privire, dar intensă și profundă asupra capodoperei populare Miorița, îi surprinde întreaga arhitectură constituită ancestral, cosmogonic din această „întrepătrundere desăvârșită a tainelor cosmosului cu amănuntele vieții pământești de toate zilele…, astfel că valorile de artă ale Mioriței s-au ridicat din adâncurile firii pământești până la splendorile vieții cosmice, într-una din capodoperele literaturii întregii omeniri.”(Gândirea Anul IV,Nr.3-4/1995)

Prin voia Bunului Dumnezeu, a Neamului, a Națiunii noastre primordiale i-a fost hărăzit o VATRĂ de așezare spiritual-religioasă, a cărei cultură și credință, prin ctitorirea de gând, de cuvânt, de faptă, prin har, spirit, artă și opere nemuritoare, ce s-au revărsat înfloritor și roditor peste întreaga albie a omenirii doritoare de sens și strălucire. „Scrisul lui Lucian Blaga e una dintre mărturiile cele mai dătătoare de nădejdi, ale posibilităților noastre de a aduce cândva rod deosebit și vrednic de a fi căutat, în marile recolte sufletești ale lumii; de a ne împinge seva solului propriu până la înflorirea înaltă a unor petale care să poată îmbogăți, fără îngăduințe, corola de vis a omenirii… Sunetul fundamental, adânc, al poeziei lui Lucian Blaga este ecoul grav al unui dureros proces de căutare.”(Gândirea Anul IV,Nr.1-2/1995)

Distinsul eseist și eruditul monograf aromân Ovidiu Papadima, ne-a lăsat și o amintire și din gulagul comunist oferit cu prisosință Elitelor spirituale naționale, de regimul concentraționar instaurat prin voia și trădarea regelui Mihai I și-a camarilei sale, care au legalizat bolșevismul în țara noastră predată prin lașitate, crimă și mojicie, sovieticilor cotropitori și prădători. Dincolo de infernul permanent ce sălășluia în sinistrul Reduit al odioasei temnițe subpământene Jilava, scriitorul Ovidiu Papadima, ne introduce într-o atmosferă feerică de primăvară, când Natura își croiește haina verde, divină pentru întâmpinarea Învierii Domnului. Harul Duhului Sfânt le-a înlesnit camarazilor întemnițați religios, organizarea în celula neîncăpătoare a unei Universități populare, pentru pregătirea unui astfel de miracol divin. „Ca profesori apelasem aici la universitarii din celulă (o cameră croită pentru 60 de persoane, înghesuia cu îngăduința conducerii sistemului ateo-comunist,cca. 160 de întemnițați religios): col. Voropchievici; col. Mircea Tomescu; Costache Sturzu; Ovidiu Papadima; N. Georgescu-Cocoș, mâna dreaptă a lui Iorga la conducerea gazetei „Neamul Românesc”; Zoltan Franyo – prieten al românilor, cunoscător profund al poeziei lui Eminescu și traducător în limbile maghiară și germană al versurilor poetului. Bunăoară eu am vorbit în primul semestru despre Alecsandri, drumul vieții și al creației sale, iar în al doilea semestru despre Zahei orbul, romanul lui V. Voiculescu… De Înviere, colegii din celula situată la capătul galeriei, m-au rugat să vin la ei și să le vorbesc despre ouăle roșii de Paști. Am început tocmai de la mitologiile asiatice, care vorbeau despre nașterea cosmosului dintr-un OU primordial și am terminat analizând celebra poezie a lui Ion Barbu, Oul dogmatic.” (Gândirea Anul IV, Nr. 1-2/ 1995)

Antologia – prin termenul get-trac, – anthologion însemnează alegerea a ceea ce e mai frumos din toate realizările de artă. Adunătorul unei Antologii a fost întotdeauna un îndrăgostit de frumos, alcătuind astfel o Corolă sclipitoare din bogata colecție a creatorilor de splendori, parcurgând întinderi mari din domeniul artei literare, fiind în egală măsură subiectiv și obiectiv. „În folclor, autorul e unul singur, în mii și mii de ipostaze individuale caleidoscopice: poporul. Publicul este tot el; fie omul singur, care cântă o doină pentru el însuși, pentru a-și ușura sufletul; fie fata sau flăcăul ce cântă pentru a fi auzit de „celălalt”, comunicându-i aleanul dragostei; fie ceata de țărani care cântă împreună la prășit, la secerat, la cosit, la tăiatul pădurii, pe drum la plecarea și la întoarcerea de la lucru. La șezătoare, la nuntă sau la înmormântare, la ceremoniile agrare de fructificare sau de sărbătoare a recoltei, la povestirile sau cântecele de seară din jurul focului – autorul și publicul se dedublează: există cel ce spune sau cântă, dar există și cei care ascultă și privesc.” (CU CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT, Antologia…, op. cit., p. 5-6)

Cântecul e șoapta, bucuria, ritmul, dorul, armonia, lumina țâșnite din CUVÂNTUL dumnezeesc, pentru a încânta pe pământ sufletul frumos al Omului, spre a-l urca la LOGOSUL ceresc! Cântecul sublim alături de Cuvântul ales sunt aripile sufletului spiritual al valahului credincios! Cântecul sublim și Cuvântul ales sunt cele mai nobile expresii ale Vieții sufletești! Poezia creștin-ortodoxă care e o esență de muzică cultă, filosofie pură, armonie celestă este un înainte mergător al întregii creații posthristice geto-daco- române de la Ap. Pavel încoace. „Foaie verde lemn uscat,/ De oftat ce-am tot oftat/ Soarele s-a-ntunecat,/ Luna n-a mai luminat.// De oftat ce-am oftat tare,/ Nici soarele nu răsare,/ Nici luna lumină n-are,/ Nici pe câmp nu crește-o floare.// Cui a lăsat oftatul, Ierte-i Domnul păcatul,/ Că omul dacă oftează,/ Inima-și mai ușurează.// Foicică bob mărunt,/ De oftat și de urât/ Sufletul mi-am amărât,/ Viața mi-am posomorât.” (G.Dem. Teodorescu, Muntenia; De la Petrea Crețu Șolcan;cf. Antologia…); „Doamne, la inima mea/ Este-un râu și-o fântânea:/ Râul de dor s-a făcut,/ Fântâna de gândul mult.”(Cicerone Theodorescu, Com. Nădăștie-Alba; De la Ion Buric Judele; cf. Antologia…); „Cine m-aude cântând/ Zice că n-am nici un gând;/ Dar atâtea gânduri am/ Câte zile-s într-un an;/ Ș-atâtea gânduri mă mâncă/ Câte păsărele cântă;/ Atâtea gânduri mă bat/ Câte frunze-s pe un brad.// Așa mă bat gândurile,/ Ca pe murg oblâncurile./ Și muntele care-i munte/ Și el are gânduri multe,/ Iară eu un junișan/ Gânduri multe cum să n-am?” (Seb Bornemisa,Transilvania)

Cuvântul ales și cântecul sublim, Poezia și Muzica, Armonia și Frumosul nu se întâlnesc doar la marile momente solemne. Ele se întrunesc în viața dacoromânului, clipă de clipă, zi de zi. „Credem că o antologie de acest gen ar dezvălui fațete și relații puțin cunoscute, din poezia noastră populară, dacă ea s-ar organiza pe principiul acesta: al urmăririi felului în care cântecul popular însoțește viața omului de la leagăn până la mormânt, în toate momentele ei semnificative.” Ovidiu Papadima, Antologia…op. cit.)

Fiecare mare creator, gânditor din toate epocile istorice ale Neamului nostru, prin viața și opera lui este în egală măsură, Măsură a izvorului nemuritor al Folclorului, care însoțește viața omului de la naștere spre trecere și renaștere, în toate momentele lui sacre, semnificative!


În birul de continuitate împotriva neamului, al țării, al ființei și al existenței ei pe viitor…

Ar fi deja a doua treabă urat mirositoare în mai puțin de două luni… Puturoasă pentru noi, dar, cum gunoiul unora este avere pentru alții, iar noi, pentru „unchiul Sam”, suntem doar o pubelă cu resturi, cu averi tratate că resturi, transformarea acestora în comori pentru alții devine o chestiune evreiască deja cu repetiție… Și atât de batjocoritor reluată, inserată, forțată, livrată, că îi putem spune, fără riscul de a greși dar, mai ales, fără regrete: „chestiunea jidănească”… Scenariul aplicat este, de altfel, mai rău, mai vitriolant, decât în bancul cu iz talmudic al evreului care, nu doar că a luat bani cu „împrumut”, nu doar că nu i-a mai dat înapoi (ăștia oricum nu dau nimic înapoi!), dar a ajuns a socoti și demonstra că tot celălalt îi datorează bani. Așa și cu noi. Doar că nu „unchiul Sam” este aici evreul! Ar vrea el, se crede cumva ales, sau, măcar, alături de cei ce se dau drept aleși, dar el este doar un intermediar pe comisioane. Iar evreul este acolo unde te aștepți să-l găsești. La vatra pocinogului, punând chiar el cărbuni pe jar… Smulgând sufletul unor națiuni, respirația financiar-economică a acestora, pe hornul intereselor, deși, deja, a trecut de la luarea cu japca a surselor de căpătuială la acapararea resurselor, scoțând, dară, sufletul financiar-economic, dar și cultural, istoric și de vestigii al altora, pe un cos de care ține „unchiul Sam”. Până o sa-și frigă degetele până la os. Sau o să ardă (și) el, sacrificat „political correctness” pentru interesele ațâțătorului atâtor focuri, de ură, de scornire, de stârnire, de război, de moarte, de carne de copii arzând pe afeturile unor tunuri pe care, ei, victime inocente, nu doar că nu au avut vreme a le înțelege, dar nici nu au avut când să le vadă ca fiind răul într-o lume în care au fost aduși a priori la bine…

În cazul nostru, treabă asta evreiască sună cam așa… Am cumpărat pe bani grei ceva ce am dat mai apoi, puși de vasalul cu rol de coșar, aproape nedespachetat, pe gratis, și nu doar că nu vom primi nimic în schimbul unui gest ce ne-a periclitat securitatea națională, dar vom plăti pentru a cumpăra „altceva”, înlocuind ceea ce am dat pe gratis, dar si cu alte condiționări pentru a ni se da dezlegare să dăm, de parcă era un second-hand trimis de austrieci (ăla gunoi!), la noi, pe post de marfă „conformă”. Și, acum vine marea mârșăvie, adevărat șperaclu de despuiat națiuni și țări… Căci vom lua bani cu împrumut de la cel ce ne-a vândut acel ceva, apoi ne a pus să-l donam, muștruluindu-ne astăzi că, pe fond, donația nu impunea ceva la schimb. Că au înțeles ai noștri greșit. Și poate că așa e, ca în viață, nu doar ca în cabazlâcuri, dar, atunci, ar trebui făcute niște dosare penale și pus sechestru pe toate cele șase case luate de câți agarici trădători au semnat pentru zisa „donație”. Și care vor semna și pentru un împrumut, pentru a pune orice altceva „la loc”, ceva pe post de momeală de protecție de securitate națională…

Și nu, nu este nicidecum doar o nouă factură impusă de parcursul „democratic” al României. Pe lângă UE și NATO… Ci un model a ceea ce va urma. Pentru că, o țară-șantier, șantier deschis prin reziliența de înrobire, cu bani ce nu vor mai ajunge pentru lucrări, că nu am calculat noi bine, că au furat pirandele cu roaba de pe șantier, nu va mai conta, va trebui sa ne împrumutăm masiv. La dobânzile împovărătoare dictate prin fondurile financiare internaționale, cu asumarea obligației-clauză de a da ceva înainte (dar nu gunoi, nu second-hand -uri!), așa cum ne vor fi făcute contractele pe viitor… Contractele de înstrăinare, de vânzare a ceea ce a mai rămas din țară, pentru a primi câte un alt împrumut în birul de continuitate împotriva neamului, al țării, al ființei și existenței ei pe viitor.


Alegerea unui președinte de decor: mascaradă și cheltuială…

În sfârșit, după îndelungi și penibile dezbateri, din care n-au lipsit amenințările de „divorț politic”, rotativii pesedisto-peneliști au căzut de acord: cele două tururi ale alegerilor prezidențiale vor avea loc pe 24 noiembrie și 6 decembrie 2024, iar parlamentarele taman pe 1 decembrie. Asta demonstrează cât se poate de clar că, pentru actualii și viitorii rotativi (vor să continue „concubinajul” după parlamentare), contează doar calculele și agenda lor de sforării, nicidecum minimum de respect față de alegători și confortul acestora, deși 1 Decembrie este sărbătoare laică (Ziua națională), iar 6 Decembrie – o mult îndrăgită sărbătoare creștină (Sfântul Nicolae). În plus, este lesne de înțeles că pe actualii cârmuitori nu-i interesează numărul de participanți la vot (pe K. Iohannis și mai puțin), dovadă că, așa cum se zvonește, cărțile demonocratice deja au fost făcute/măsluite de păpușarii interni (desigur, cu încuviințarea globaliștilor și a serviciilor secrete de la noi și de mai departe): președinția să fie în continuare a resturilor liberale, iar puterea legislativă și executivă să revină pesediștilor. Cică numai în acest chip se asigură stabilitatea politică în țară, implicit în flancul sud-estic NATO, singurul lucru care contează pentru alde ăștia, îndeosebi acuma când chinezii și nord-coreenii au trimis trupe în ajutorul rușilor (zice-se pentru „manevre comune”, un eufemism echivalent cu „operațiunea militară specială” din Ucraina), iar Ungaria se dovedește parcă mai rusofilă de când deține președinția Consiliului Uniunii Europene (vezi „turneul de pace” efectuat de premierul Viktor Orban la Kiev, Moscova și Beijing).

Toate celelalte stabilități interne (economică, financiară, cultural-educativă etc.) trebuie să se subordoneze acestei priorități politico-strategice, îndeosebi pentru faptul că, nemaiposedând un complex economic național (industrie-agricultură-transporturi-cercetare), România postdecembristă, aidoma unei colonii, a ajuns să depindă ba de oneroasele capricii ale organismelor financiare internaționale (deocamdată avem o datorie externă de peste 150 miliarde dolari), ba de falsa bunăvoință a oficialilor europeni.

Colac peste pupăză, din cinci în cinci ani se organizează cele două tururi (asta înseamnă cheltuială, nu glumă!) pentru alegerea unui președinte de decor, care – condamnat la o trândavă prudență de Constituția noastră ambiguă – n-a făcut și nici nu va face ceva folositor pentru țară și nație, atâta timp cât România este o penibilă struțo-cămilă semiprezidențială (unde în lume mai există o atare dihanie guvernamentală?) și atâta timp cât primul om în statul aparent este o sărmană jucărie a parlamentarilor și a celor nouă judecători de la Curtea Constituțională. Iar dacă un președinte imprudent se crede atotputernic (cam așa ca în  Statele Unite sau Franța) și, în primitiva manieră băsesciană, își permite să se încaiere cu majoritatea șparlamentarilor, el nu numai că nu va izbuti să dizolve forul legislativ al țării, adică ceea ce de curând a făcut Emmanuel Macron, dar – pe motiv că încalcă pocita Constituție iorgovaniană – la țanc va fi luat la refec și suspendat, manevre prin care i se demonstrează negru pe alb că este un neica nimeni în statul mafiot la vedere (în cel paralel cu atât mai mult) și că, pentru a-și putea duce mandatul până la capăt, el are obligația politico-cetățenească (sic!) să nu se amestece în abjectele treburi ale partidelor, clanurilor și dinastiilor, ci să admită/să legifereze cele mai detestabile compromisuri. De pildă, cândva K. Iohannis tuna și fulgera împotriva pesediștilor, pentru ca pe ultima turnantă a celui de-al doilea mandat, pesemne „luminat” de oficialii axei Bruxelles-Washington, el să fie de acord  (putea să se opună bietul cârmuitor aflat sub globaliști?!) cu alianța stângisto-dreptistă și cu haioasa rotativă guvernamentală.

Iată de ce Ion Iliescu și-a făcut mendrele de președinte moscovito-bolșevic cu mineriadele (și nu numai), Emil Constantinescu a afirmat la sfârșitul mandatului de patru ani că l-au învins serviciile secrete (doar ale noastre?), Traian Băsescu jubila că, în cele două mandate de zece ani, a făcut meci nul (nici învins și nici învingător) cu foștii lui ortaci din poliția politică, iar Klaus Iohannis, cel mai răsfățat și neiubit turist al țării, nu va spune niciodată vreo vorbă despre deceniul lui de impostură prezidențială.

Ce-i de făcut ca pe viitor lucrurile să se schimbe încet-încet în bine (din pasiv și jucat pe degete, președintele să devină jucător de bază în politica românescă)? Nu-i greu de priceput că trebuie schimbată Constituția, fie întru desemnarea României ca republică parlamentară, caz în care nu se vor mai organiza alegeri (președintele eminamente decorativ, așa ca la nemți sau italieni, va fi „uns” de voința majorității absolute a parlamentarilor), fie ca republică prezidențială, în care președinte dă socoteală doar în fața poporului și, periodic, în fața parlamentului de deciziile luate pe plan intern și extern. Altminteri, adică nerenunțând la contraproductiva improvizație politică, președintele nostru va fi în continuarea captivul găștilor parlamentare și mulți români vor continua să ceară  ajutorul providenței ca să intrăm în normalitate…


Război pentru pace…

Mulți spun că ce am învățat până acum la școală nu se mai potrivește cu noua „învățătură”. Chiar „marele” Bill Gates ne spune că este o „prostie completă” să crezi că plantarea de copaci ar putea rezolva schimbările climatice „suntem noi oamenii științei sau suntem idioții?” Acum ce mai înseamnă „știința”? Știința este uneori fabricată în scopurile altei justificări. Jurnalistul și poetul Marius Tucă a scris cum un mare futurolog, cel care a anticipat apariția smartphonului a scris o carte: „The Singularity Is Near: When Humans Transcend Biology” este o carte non-ficțiune din 2005 despre inteligența artificială și viitorul umanității scrisă de inventatorul și futuristul Ray Kurzweil . Continuare la „The Singularity Is Nearer” , care a fost lansată pe 25 iunie 2024. Ce ne spune marele inventator și futurolog? Kurzweil descrie legea sa de accelerare a randamentelor care prezice o creștere exponențială a tehnologiilor precum computerele , genetica , nanotehnologia , robotica și inteligența artificială. Odată ce singularitatea a fost atinsă, Kurzweil spune că inteligența mașinii va fi infinit mai puternică decât toată inteligența umană combinată. Singularitatea este de asemenea, punctul în care inteligența mașinilor și oamenii ar fuziona; Kurzweil prezice această dată: „Am stabilit data pentru Singularitate – reprezentând o transformare profundă și perturbatoare a capacității umane – ca 2045” Cam de la această dată omul modificat își face apariția. Ne mai mirăm că în loc de ”Ana are mere” astăzi ne învățăm copii cum Ana poate să fie Radu, iar dacă Radu este Ana trebuie să participe la Eurovision cu barbă…?

După domnul Kurzweil ar urma o nouă tehnologie. Eu nu știu, dar circuitele integrate pentru a servi drept a șasea paradigmă este necunoscută, dar dânsul consideră că nanotuburile sunt cea mai probabilă alternativă dintr-o serie de posibilități: nanotuburi și circuite de nanotuburi, calcul molecular, auto-asamblare în circuite de nanotuburi, sisteme biologice care emulează ansamblu de circuite, calcul cu ADN , spintronica (calcul cu spinul electronilor), calcul cu lumină și calcul cuantic.

Să mergem acasă, am stins lumina și uite așa apare omul nou, care crede că nu mai avem nevoie de oameni și doar cei modificați vor conduce lumea. Kurzweil consideră că oamenii vor experimenta, cel mai probabil, o conversie treptată, pe măsură ce părți ale creierului lor sunt mărite cu implanturi neuronale, crescând proporția acestora. a inteligenței non-biologice încet și în timp.

Am încercat să traduc mult mai mult din cartea dânsului, dar la un moment dat mi-am dat seama de șocul pe care l-am avut. Când am citit „Șocul viitorului” la o vârstă fragedă am înțeles că: Interacțiunea cu viitorul poate fi definită ca procesul de anticipare, planificare și adaptare la schimbările sau evenimentele care vor avea loc în viitor. Aceasta implică luarea în considerare a diferitelor scenarii posibile și pregătirea pentru acestea, fie prin acțiuni concrete sau prin dezvoltarea de abilități și competențe necesare pentru a face față schimbărilor. Există mai multe moduri în care o persoană sau o organizație poate interacționa cu viitorul. Acestea pot include analizarea tendințelor actuale, evaluarea riscurilor și oportunităților, identificarea unor strategii de gestionare a incertitudinii și planificarea activităților pe termen lung. Interacțiunea cu viitorul poate fi realizată prin intermediul diferitelor instrumente și tehnici, cum ar fi analiza (puncte tari, puncte slabe, oportunități si amenințări), scenarii perspective sau modelarea matematică a tendințelor. De asemenea, interacțiunea cu viitorul poate implica consultarea experților din domeniile relevante sau implicarea altor părți interesate pentru a obține perspective multiple asupra modului în care se pot desfășura evenimentele viitoare. Indiferent de modalitatea aleasă pentru interacțiune cu viitorul, este important să se recunoască importanța și incertitudinea acestuia și să fie pregătit pentru schimbările care ar putea surveni.

În trecut am fost pregătit de cartea „Șocul viitorului”, care este una care te poate provoca să-ți schimbi perspectiva asupra lumii și asupra viitorului. Autorul, Alvin Toffler, prezintă o viziune îngrijorătoare asupra modului în care schimbările tehnologice și sociale vor afecta societatea noastră în anii ce vor urma. În opinia mea, cartea oferă o analiză profundă a modului în care progresul tehnologic va schimba fundamental viețile noastre. Toffler prezintă provocările majore pe care le vom întâmpina ca specie umană și ne confruntăm cu noile realități ale lumii moderne. Deși unele dintre previziunile lui Toffler par poate exagerate sau pesimiste, nu putem nega faptul că multe dintre conceptele pe care le-a prezentat au devenit realitate astăzi. Cartea ne provoacă să reflectăm la felul în care gestionăm schimbările rapide din lumea noastră și cum putem adapta noi sisteme pentru a face față acestor transformări. În concluzie, „Șocul viitorului” este o carte importantă care ar trebui citită de toți cei interesați de impactul tehnologiei asupra societății umane. Este un apel la acțiune pentru a gândi mai profund despre direcția în care ne îndreptăm ca specie și cum putem gestiona schimbările radicale din lumea modernă.

Mă întorc cu gândul și în altă direcție: ce facem noi care nu vrem fustiță și cipuri în creier? Și ajung la o altă mare carte, care a fost și piesă de teatru și în care marele nostru actor Florin Piersic a excelat. Sincer, el jucat mai bine ca în filmul cu același nume. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este o piesă de teatru scrisă de Dale Wasserman, adaptată după romanul omonim al lui Ken Kesey. Piesa explorează teme precum stigmatizarea socială, libertatea individuală și instituționalizarea. Acțiunea se petrece într-o instituție mentală, unde protagonistul McMurphy încearcă să scape de normele stricte impuse de sistem și să îi mobilizeze pe ceilalți pacienți să-și recâștige independența. Conflictul dintre el și sora Ratched, care administrează instituția cu mână de fier, este central în desfășurarea acțiunii. Piesa „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a fost adaptată și pentru marele ecran în 1975 și a câștigat cinci premii Oscar, inclusiv cel pentru cel mai bun film. Este considerată una dintre cele mai influente opere din lumea teatrului modern și continuă să fie montată pe scenele din întreaga lume. Da, este posibil ca persoanele considerate „neadaptați” să fie încă supuse abuzurilor și discriminării în ceea ce privește sănătatea mentală. Deși s-au făcut progrese în tratamentul și înțelegerea problemelor de sănătate mintală, stigmatizarea și marginalizarea persoanelor cu boli mintale pot duce la abuzuri și la reducerea acestora la tăcere prin folosirea psihiatriei ca instrument de control social. Este important ca societatea să continue să lucreze pentru a elimina stigma asociată cu bolile mintale, pentru a promova accesul la tratament adecvat și pentru a asigura respectul drepturilor omului pentru toți indivizii, indiferent de starea lor mentală. Este important să se creeze un mediu care susține incluziunea și acceptarea tuturor oamenilor, indiferent de diferitele lor condiții sau traume.

Recunosc, l-am rugat pe asistentul meu virtual să încerce să-mi regândească ultima parte a articolului. Citind, am înțeles că el poate fi mai uman ca cei care se cred umani…


Poate că a venit timpul să primească plata trădărilor sale…

Anul electoral e la jumătate, încă trei drumuri la vot și gata pecetluită soarta românilor va fi. Pe 24 noiembrie primul tur pentru Cotroceni, de 1 Decembrie, adio ciolan cu fasole, gravă lipsă de respect pentru semnificația istorica a Zilei Naționale, sîntem obligați să votăm parlamentarii. Trăiască lupta pentru ciolanul puterii! Pe 8 decembrie al doilea tur de Cotroceni. Cînd vor avea timp să numere voturile din saci, să rezolve contestațiile? Doar șase zile despart un vot de celălalt. Cum, cînd? Noaptea ca hoții! Începînd cu 24 noiembrie urmează trei săptămîni de Oscar pentru regizorii serviciilor secrete, altele decît cele românești. Războiul e la graniță, noi avem candidați unul și unul, trei scrutine separate, cheltuieli cît cuprinde din mărunțișul poporului. Sîntem nişte jucării în mîna politrucilor şi nu-mi vine să cred că alte ciori vopsite în chip de papagal vorbitor vor ocupa cuiburile cu privilegii ale puterii. Aruncîndu-mi ochii prin punctele fierbinți, l-am văzut pe Iohannis, sluga perfectă a străinătății, marioneta care a stopat calea spre dezvoltare a României, a spoliat țara și a îndeplinit cu exces de zel ordinele stăpînilor săi. Ipochimenul și-a strîns bosumflat jucăriile de la NATO, sperînd, în micimea sa morală, să-l alinte cineva din bordelul European cu vreo acadea de funcție. Vise! Și europenii și americanii știu că valoarea lui Iohannis este zero barat, iar după ce va stinge lumina la Cotroceni, va mai zbura doar la dublă comandă cu mătura Carmencitei.

Odată cu 1 Decembrie redevine un simplu cetățean! Adio putere de a decide în numele nostru și de a da stăpînilor din afară ce i se cerea. Poate că a venit timpul să primească plata trădărilor sale și să dispară definitiv de pe scena politică, cu prezentare specială în fața Tribunalului Poporului Român pentru „Înaltă trădare”.

Mă încearcă un plîns amar de cînd am auzit că lui Iohannis, exportatorul de profituri românești și naţionalizatorul de pierderi pentru România, i-a picat greu la stomac treaba cu auto-retragerea auto-candidaturii de la șefia NATO, că după expirarea mandatului la orizont nu i se mai prefigurează niciun pas din trîmbițata sa comedie „Pas cu pas” și că niciodată nu se va trezi din somnul irațiunii. Drum bun! Adio şi n-am cuvinte! Iohannis a fost veriga toxică din lanţul slăbiciunilor și ghinioanelor interne, lăsînd în urma sa un dezastru colosal, zîzanie cu Rusia, iar relațiile cu SUA și Bruxelles cu profil de slugărnicie şi constrîngere.

Învățămîntul românesc pierde un mare fizician-meditator, părintele „României prost-educateˮ, în timp ce sistemul de pensii de stat s-a îngreunat cu un pensionar cu talon de nabab, în persoana lui Iohannis. Acesta a ieșit la pensie ca profesor de fizică, pentru limita de vîrstă. După cîtiva ani ca profesor și două mandate de leneveală, trădare, vînzare, ski, golf, rînjet disprețuitor, ură fața de popor, excursii de lux și cheltuială secretă din buzunarul cetățeanului, Iohannis încasează pensie de stat specială. Cel mai dezastruos președinte al României, care l-a ținut în funcția de „comandat al acțiuniiˮ pe Arafat ca să tortureze poporul pe timpul plademiei, omul sistemului Coldea, președintele, care ne-a adus la ușă un război care nu-i al nostru, s-a pensionat lăsînd în urma un stat disfuncțional, un stat eșuat și un alt stat paralel funcțional. A fost Iohannis profesor? Nu prea. A fost un președinte pentru România? Deloc. Totuși, ca Iohannis să nu moară de foame după pensionare, i se va asigura un avion de lux și, pe lîngă cele șase case dubios pricopsite din Hermannstadt, se va pricopsi și cu vila de pe Bd. Aviatorilor nr. 86 din București, ale cărei reparații au costat nouă milioane de euro.

Pensionarea lui Iohannis mi-a frînt inima! Cum se va descurca bietul meditator cu pensia de nabab, cu chiria de pe cele șase case, cumpărate nu cu bani din meditații, cum a declarat acesta cîndva, nu mai crede nimeni gogoșile lui!, ci cu bani din „intermedierea unor înfieri internaționale. Cum se va descurca cu vila de la Miami și cu cea din București, dacă nici moștenitori nu are? Bașca, dacă luăm în calcul economiile de la ciorap nedeclarate sau banii nedați statului român în urma procesului pierdut. Pînă unde duce lăcomia unui zburător și dorința lui de putere! Pînă unde ajung și la ce se pretează oamenii loviți de acest flagel. Două vile, șase case, conturi grase, două pensii. Ghinion! Tot ca un muritor de rînd va părăsi la soroc lumea aceasta! „Din viața asta nu scapă nimeni viu!”, spunea actorul Richard Gere.

Vremuri de restriște, nu-i așa?, noii politicieni cu votul la purtător se vor metamorfoza în marionete mînjite ale altor grupări mafiote, românul va trudi ca un sclav pe lefuri jalnice, doar ca să plătească taxe, biruri şi, din nimicul ce-i rămîne, să mănînce. De îmbrăcat… mai puţin, ca să nu-l incomodeze la jug. Tocmai ce mă dumirisem cum e cu ciorba reîncălzită a prezidențibilului, cum e cu looserul de profesie, care a luat bătaie la NATO, și cu ţuţărul pe care îl vrea pe tron, Ciucă plagiatorul, susținut de serviciile americane, cînd am observat că lanțul se strînge grav în jurul președintelui Iohannis, la fel ca în cazul turnătorului Petrov-Traian Băsescu. Jurnalistul de investigație Cornel Ivanciuc a afirmat într-un podcast că Iohannis a fost racolat de Securitate în anul 1986, cînd a beneficiat de o bursă de studii în Republica Federală Germană, însoțit de către un preot sas din țară, perioadă pe care Iohannis n-a consemnat-o în CV.

Este cunoscut faptul că, cel care, înainte 1989 beneficia de o bursă peste hotare, trebuia să semneze un angajament cu ofițerul de securitate care răspundea de instituția unde își desfășurai activitatea. Știrea potrivit căreia Iohannis a fost recrutat de Securitate apare la cîteva zile după ce Iohannis s-a auto-retras din cursa în care s-a auto-propus pentru funcția de Secretar General al NATO. Eșec total pentru Iohannis! De la Bruxelles i s-a pus în vedere că nu va primi nicio funcție de conducere la nivelul Uniunii Europene. Nici conducerea Comisiei Europene, nici șefia Consiliului European, nici funcția de șef al politicii externe europene. Ghinion!


Pentru cine bat clopotele? Pentru tine, Europa!

Bat clopotele bisericilor. În țările estice, rămase ortodoxe! Căci vestul nu mai are ce să bată! Clopotele lor au amuțit de mulți ani, pentru că nu au mai avut nevoie de biserici. Le-au transformat în cluburi de noapte și bordeluri. Le-au dat foc și le-au dărâmat crucile. Pentru că ei, fiind „corecți politic” s-au crezut dumnezei. Acum culeg roadele. Au exportat în toată lumea, cu forța, DemonCrația. Au uitat că „demos” înseamnă popor și abia după aceea vine „kratos” ce înseamnă putere. Au schimbat doar o literă: și astfel întunericul a asimilat puterea popoarelor din toată lumea! Vedem azi, cum diavolul se ascunde în detalii. Este tot mai evident, pentru cine are ochi sa vadă! Europa stă pe un butoi cu pulbere. Care mai are puțin și explodează. Este singurul drum care i-a mai rămas. Altul nu mai există! Dezastrul total în care a fost târâtă Europa în aplauzele și măștile progresiștilor devine un vulcan ce clocotește. Vine nota de plată pentru cei care au dus continentul în fundul iadului.

Știrile în Europa au devenit necrologuri! Accidente de mașini, decese! Specialiștii din dotare! Război, decese. Specialiștii din dotare! Plandemie, decese. Specialiștii din dotare!Încălzire globală, decese. Specialiștii din dotare! Criza combustibililor, decese. Specialiștii din dotare! Criza alimentară, foamete, decese. Specialiștii din dotare! Culmea este că acești „specialiști” știu tot despre toate. În ciuda oricăror evidențe, știu tot despre toate, ei, în proporție de 90 la sută, nefăcând în general mai nimic. Vorbesc în gol, vorbe aruncate în vânt fără vreo noimă. Probabil nimeni nu se mai obosește să le scrie subiectele. Știu despre ei că sunt „specialiști”! Care vorbesc doar despre moarte. Nu sunt ei specialiștii morții? Bineînțeles! Pe bani! Banii te fac „specialist” în tot ce doresc stăpânii! Doar nu o fi foc! Nu. E doar crimă!

Acești „specialiști” au târât Europa într-o groapă, împingând-o mai abitir în ea, decât oricare dintre borfașii care-și spun politicieni. Pentru că prădătorii numiți oameni politici, au nevoie de niște guri, nesătule, în general, care să vorbească continuu! De care ei, să se folosească și după care să-i arunce la groapa cu gunoi a istoriei. Eventual în niște saci negri. Și pentru că viața e rotundă și dreaptă, fără clopotele de jale! Pentru că nu trebuie sa ne întrebăm de ce nu se mai aud clopotele bisericilor! Pentru că în iadul numit Europa, clopotele bisericilor au fost aruncate primele! Nu mai au ce să bată și mai ales, cine să le bată! Când totuși, din țările rămase ortodoxe, se vor auzi cu adevărat clopotele, nu vă mai întrebați pentru cine bat clopotele! Doar pentru tine Europă! Aruncată în groapa resetării de niște demenți și „specialiști”, care știu că sunetul clopotelor poate trezi conștiințele. Și pentru că nu au nevoie de așa ceva, le-au făcut să tacă pentru multă vreme de aici înainte.


Cetatea seniorială Ardud (Castrum Ardud) ridicată în sec. XV și restaurată în sec. XXI

Cetatea seniorială Ardud este situată în orașul Ardud (jud.Satu Mare), la intersecția dintre Câmpia Someșului și zona colinară a Codrului, pe drumul european E81, la 18 kilometri de Satu Mare. Orașul Ardud este atestat documentar încă de la 1215, fiind menționat ca una din cele mai însemnate așezări din zona Sătmarului, cu cetate existentă încă dinaintea marii invazii tătaro-mongole, amintită fiind sub numele de „Castrum Ardud”. Profesorul Constantin Daicoviciu afirma că pe această locație a fost inițial o cetate dacică, precedată de cetatea din piatră. Cetatea putea adăposti circa 1500 de soldați pregătiți de asediu. Deși nu a mai rămas prea mult din vechea cetate seniorială de la Ardud, trebuie să știți că aceasta a fost una din cele mai importante din Transilvania, în vremuri medievale. În zilele noastre s-au mai păstrat doar ruinele și unul din turnurile cu creneluri, însă în perioada sa de maximă glorie avea patru turnuri de apărare și era o fortăreață importantă din punct de vedere militar. Una din primele atestări ale localității o amintesc ca fiind moșie a fraților Balc și Drag, comiți ai Maramureșului, care devin unici proprietari în 1392. Din această familie se naște neamul Dragofieștilor, care va stăpâni moșia Ardudului până la dispariția lor în 1555. Cetatea Ardud a fost construită pe la 1480, de Bartolomeu Dragfi, nepot de-al domnitorului Dragoș Vodă și domnitor al Transilvaniei timp de doar șase ani, între 1493 și 1499. Bartolomeu a ridicat cetatea din piatră, cu scop de apărare. Rând pe rând cetatea trece de la neamul Dragfi la Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, din anul 1565 până în anul 1629. Următorii proprietari ai fortificației sunt următorii: Rakoczy I, baronul Karoly, Zsegnei Berbala, Mihai Apafi și contele Karoly Sandor. Fortăreața seniorială s-a degradat de-a lungul timpului.

Abia pe la 1730, folosindu-se de pereții și fundația cetății lui Bartolomeu, care încă mai stăteau in picioare, contele Alexandru Karoly a ridicat o nouă cetate de piatra în stil baroc. În 1860 castelul-cetate suferă mari deteriorări. Groful Karoly Lajos ia acoperișul de pe castel pe motiv că în timpul provizoratului a trebuit să plătească impozit prea mare. Fără acoperiș intemperiile ruinează zidurile. În 1896 se fac unele renovări, unul dinte turnuri este refăcut în stil neo-gotic, dar după aceea intră din nou în paragină. Dacă din cetate nu s-a mai păstrat mare lucru, altarul capelei a fost mutat la Palatul Episcopal din Satu Mare, unde se păstrează în întreaga sa splendoare.

În vremurile noastre însă, cărămizile cetății au fost folosite de către localnici la construcția propriilor locuințe, așa că mare parte din ce se mai putea vedea acum era doar ruină, o palidă amintire a ceea ce a fost odată Cetatea Ardudului. În prezent, în cadrul programului „Circuitul Târgurilor Medievale din Transilvania de Nord” s-a efectuat consolidarea, restaurarea și refunctionalizarea turnului de sud-vest și a altor părți din cetate. În plus, ca un element inedit, demn de a vă incita imaginația, când vizitați Cetatea Ardud, nu uitați să întrebați localnicii de „Legenda fetei închise în pivniță”, care bântuie de secole și poate fi eliberată de un flăcău curajos dispus să îi sărute de trei ori fantoma și să nu se uite înapoi. Bătrânii povestesc că au existat multi bărbați care au încercat să o scape pe biata prințesă de blestem, dar niciunul nu a revenit în viață din pivnița cetății ca să relateze ce a văzut. Cu un „new look”, cetatea seniorială de la Ardud își cheamă turiștii și iubitorii de istorie spre a-i admira silueta turnului și zidurile fortificațiilor. Sperăm ca un nou proiect european să îi redea și celelalte turnuri și un muzeu care să completeze informațiile legate de această frumoasă zonă a României. (G.V.G.)


Pictorul „globe-trotter” Samuel Mutzer: toate tablourile sale au un parfum specific, după locația reprezentată…

Cu o moștenire artistică deosebită lăsată admiratorilor de artă și un stil pictural caracteristic, pictorul „globe-trotter” Samuel Mützner s-a născut la 13 decembrie 1884, în București într-o familie modestă, cu origini evreiești. A fost cunoscut drept Samys Mützner. În perioada 1899-1900 a studiat la Școala de Belle Arte din București cu profesorii Eugen Voinescu, Wladimir Hegel și George Demetrescu Mirea și apoi, timp de 3 ani, la Academia Regală Bavareză de Artă din München cu Karl Raupp, Anton Azbe și Simon Hollósy. În 1903, la vârsta de 19 ani, Samuel Mutzner a plecat la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian, pe care a absolvit-o în 1908, după ce studiase cu Paul Laurens, continuând apoi la Noua academie de pictură (Academie Nouvelle de Peinture) din Alger (1910).

Samuel Mützner și-a definit stilul în cei doi ani petrecuți la Giverny, alături de Claude Monet, unde între 1908 și 1910 a pictat peisaje în manieră pointilistă. „Cei doi ani petrecuţi în satul Giverny în preajma lui Claude Monet au fost pentru mine deschiderea drumului către lumină şi culoare” – va scrie S. Mützner în însemnările de la sfârşitul vieţii. În România a expus pentru prima dată în 1906, iar în 1912 a deschis o expoziție la Ateneul Român cu lucrări realizate în Franța și Algeria.

Marele succes financiar al expoziției din 1912 îi lasă în buzunar o sumă de 30.000 franci de aur, considerabilă pentru acele timpuri. Sensibilizat de povestirile colegului japonez Kanokogi şi mereu avid de peisagii noi sub o lumină mereu alta, la numai o săptămână după închiderea expoziției pleacă din Bucureşti, traversează Oceanul Atlantic şi, străbătând America, fără altă întrerupere decât la Honolulu, ajunge în Japonia (unde a stat trei ani, între 1912 și 1915). Aici el caută „locurile şi tipurile specifice, faimoasele temple budiste sau şintoiste, pagodele cu şapte etaje, casele de ceai cu sute de lanterne de hârtie, viața de pe străzi, casele cu gheişe…”

Oarecum decepționat de atmosfera pestriță americano-japoneză din Tokyo, se refugiază în vechea capitală Kyoto, poate „cel mai fericit loc” în ceea ce priveşte creaţia sa, după cum va mărturisi însuşi peste 35 de ani, dar şi la Nagasaki şi în localităţi mai retrase, unde timpul nu schimbase nimic din înfăţişarea vechii civilizaţii nipone. Peregrinările sale continuă în Asia și Oceania: China, Coreea, Filipine, Ceylon, din nou Japonia, apoi New York. Aici găseşte „atmosferă enervantă, prea multă lume grăbită, prea mult vuiet, prea multă civilizaţie”. Lucrează însă intens şi expune la „Ralston Galeries” („Broadway noaptea”, „Lacul din Central Parc”, „Biserica St. George”, „Prima comuniune”, „Ceaţă pe Hudson”, „Soare de Noiembrie”, „Zi cenuşie în New York”, „Hudson toamna” ş.a.). Din această perioadă s-a păstrat într-una din cele mai mari colecții particulare din Bucureşti lucrarea „Broadway noaptea”.

Se reîntoarce spre lumina violentă şi vegetația luxuriantă a tropicelor, care inițial îl copleşiseră în Ceylon şi pe care le regăseşte cu şi mai mare încântare în Marea Caraibilor, în Porto-Rico, în Venezuela, la Caracas şi în Insula Margarita (unde a stat între 1916 și 1918). În 1918, Samys Mutzner a deschis o expoziție la Caracas. Aici, la „Club Venezuela”, a expus o serie de pânze de format mic, relizate în luna august a anului 1918 pe insula Margarita, în tehnici și proceduri încă necunoscute în rândul artiștilor din Caracas. A părăsit Venezuela în 1919. În timpul șederii sale, a influențat artiști venezueleni reuniți în Cercul de Arte Frumoase (Círculo de Bellas Artes), ca Armando Reverón, Federico Brandt, Rafael Monasterios și Abdón Pinto. După întoarcerea în țară, în 1923, s-a căsătorit cu pictorița Rodica Maniu, sora poetului Adrian Maniu.

După 1923, Mützner s-a aplecat asupra tematicii țărănești, probabil sub influența soției sale, pictorița Rodica Maniu, preocupată în mod special de problematica vieții în satul românesc. Cei doi au lucrat împreună la Șopârlița, un sat din Oltenia unde se afla reședința familiei Maniu și care a furnizat numeroase motive peisagistice pentru cuplul de artiști. Uneori, același subiect este tratat de amândoi, cu numeroase similitudini, cei doi obișnuind să iasă împreună să picteze în natură. Ca majoritatea pictorilor români, Mützner a simţit o atracție irezistibilă pentru tot ceea ce a însemnat Balcicul, însorita localitate răsfirată la marginea Mării Negre, a cărei atmosferă specifică îi amintea de poezia inefabilă a Orientului, mediu ideal pentru explorările lui în domeniul luminii şi al culorii. Până după cel de al doilea război mondial, Mützner va realiza în acest loc mirific o amplă suită de pânze, care-l vor consacra ca pe un pictor al Balcicurilor.

Din 1937, Samuel Mützner a fost înlăturat treptat din viața publică, iar excluderea sa din Sindicatul Artelor Frumoase în toamna anului 1940, decisă de pictorul legionar Alexandru Bassarab, l-a adus în imposibilitatea de-a expune. După război, situația lui Samuel Mützner a devenit nesigură, deoarece noul regim, considerându-l „burghez”, a început să-i aplice sancțiunile de rigoare. Ca și moștenire cultural, cel mai vechi tablou din colecția Muzeului de artă Contemporană din Caracas (Museo de Arte Contemporáneo de Caracas) este realizat în 1918 de Samys Mutzner și poartă titlul Paisajes de Macuto (Peisaj din Macuto). În anii ’20, Casa Capșa obișnuia să-i încredințeze pictorului Samuel Mutzner realizarea grafică a meniurilor.

În 2010, la o licitație a fost scos la vânzare un album cu meniuri de la Casa Capșa pentru diverse banchete și reuniuni, cu ilustratii și gravuri semnate de Samuel Mutzner, Poitevin-Skeletti și Protopopescu. La Café de Paris de pe str. Mihail Vodă din București, deschisă de francezul Aimé Molard, conform unei frumoase invitații semnate de pictorul Samuel Mützner, se putea lua masa, se organizau supeuri după spectacolele de teatru, se programau serate dansante. În patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța se regăsesc cinci lucrări realizate de pictor: „Pe plajă” (1931), „Vedere din Balcic” (1936), „Peisaj”, „Plase la uscat” și „Portret de femeie”. În diverse colecții particulare se găsesc alte picturi ale lui Samuel, ca „Nud în peisaj” (1925), „Surorile” („Fete în grădină”, 1926), „Fata cu allele” (1927), „Scurteică vișinie” (1927), „Culesul viei” (1932), „Case în Sighișoara” (1925-1930), „Crâng” (1932), „Odaliscă” (1945), „Pe terasă la Balcic” (1941).

A plecat dintre noi pe 2 octombrie 1959, la București. În lumea comerțului de artă cu picturi a existat un scandal cauzat de faptului că, deoarece Samuel Mützner avea o cotă mai ridicată, a semnat și tablouri făcute de soția sa, pictorița Rodica Maniu, cu care se căsătorise în 1923. De asemenea, Samuel Mützner a avut înainte de război o școală particulară de pictură, unde era imitat de elevii săi. Astfel, s-a acumulat un stoc de tablouri realizate de acești imitatori, care au fost lăsate moștenire urmașilor, care le-au pus în circulație ca lucrări originale. Amintirea sa și a periplului său mondial din care a cules inspirație și tradiție, stil de viață și universalitate sunt cuprinse în albumul de artă scris de Rodica Marian. Pictorul a fost onorat și cu o expoziție deosebită la Art Safari București în 2021, intitulată: „Samuel Mutzer. Pe urmele lui Claude Monet”. Oricum, universul prezentat în lucrările sale are un parfum specific, fie oriental, fie occidental, fie african sau sudamerican… Asta când nu reprezintă satul românesc și atmosfera „de poveste” a acestuia…