Pe ăsta nici nu ar trebui să-l mai caute cineva prin „titlurile” obținute (nu doar cândva, ci, mai ales, cumva!)… Nu ar trebui nicidecum să ne pierdem vremea să-i citim „lucrarea” de doctorat, să o analizăm, să-i „pescuim” secțiunile, eventual compilate, plagiate… Pentru că acestui personaj, „profesor universitar-doctor”, nu doar funcția de ministru de Finanțe i-ar trebui retrasă (pagubă în guvernul-micoză!), ci și gradele profesorale și catedrele. Căci el nu face de râs doar partidul (oricum, la ce poame sunt prin formațiunile noastre, nici nu se mai observă, nu nespecialiștii, ci de-a dreptul analfabeții funcționali), nici ministerul, ca instituție reprezentată de un personaj cu un analfabetism economic avansat, ci mediul universitar… Iar Marcel Boloș nu ar trebui scuzat pentru faptul că toate acele aberații pe care vrea să le impună mediului de afaceri privat sunt măsuri avansate ca ministru, ca politician, ca parte a unei clici de „gheboși” în ale guvernării… Pentru că, poate mai dezastruos decât poziția vremelnică de ministru, cu tot ce incumbă acest lucru, inclusiv ca măsuri aplicate unui mediu oropsit de prea mulți habarniști și răuvoitori în ultimele trei decenii, mai grav este dară faptul că acest personaj le „descifrează” și studenților tainele economiei… Iar dacă ar fi doar un alt comunist „moștenit”, îndoctrinat și înrăit, care ar pedala în gol pe noțiunile de economie centralizat-planificată, ar fi una… Dar însăși noțiunile economice bălmăjite de acesta sunt blufate, încălecate, maltratate, fiind în sine o eroare universitară în funcție, care nu doar viciază pregătirea economiștilor și finanțiștilor de mâine, dar lovește violent în însăși osatura economiei de astăzi…
Și nu mediul de afaceri privat ar trebui să stea să analizeze aberațiile avansate pe post de măsuri economice de acest ministru… Ci breasla, colegii de catedră, actualii și foștii profesori universitari, doctorii în economie, care asistă cu mult prea multă nepăsare la călcarea în picioare a tot ceea ce au predat cândva… Căci suntem în fața unui ministru al Finanțelor cu o evidentă aplecare retrogradă asupra economiei centralizat-planificate, a uneia citite „pe dos” din paginile rupte din contabilitatea unui C.A.P. socialist…
Acest ins vine cu măsuri aberante inclusiv la nivelul bunului simț economic… Pentru că, după mai bine de trei decenii, oricine simte diferența dintre călcâiul crăpat al economiei socialiste, uniformizând și centralizând, nu doar nevoile, nu doar așteptările, nu doar ideile de dezvoltare, ci însăși existența umană, și mersul, fie și târșâit, al economiei de piață. Un mers adesea împleticit, dar nu din cauza celor ce au ținut în viață mediul privat, iar prin acesta bugetele de îndestulare, nu doar ale tăietorilor de frunze de prin ministere, ci ale unei întregi țări, împleticit tocmai din cauza acelora care au dictat măsuri economice pentru o zonă pe care nu au putut să o înțeleagă din cauza însăși viciului lor de existență de dinainte, și, din păcate, de după ’90: propria mentalitate. Pentru că sunt acele personaje pe care sistemul le-a rostogolit într-un absolutism al analfabetismului funcțional și care, a priori, ar fi trebuit „lustrate” și verificate la nivelul, nu al posibilităților lor de absorbție a informației, pentru că uneori putința este ea însăși trecătoare, ci a dorinței reale de a accepta o altfel de structură economică.
Or, să ajungem la mai bine de trei decenii de la economia centralizată să avem în fața noastră un ministru care nu înțelege mecanismele de piață liberă depășește limita de acceptare publică. Să ai un ministru care promovează măsuri precum diferențierea pe vârstă a capitalului social necesar înființării unei firme este deja fractura de la piciorul pe care nu l-am amputat la timp, când alți „specialiști” au impus cote de sănătate pe dividente, pe conturi, pe însăși respirația unei economii și, în speță a unei națiuni… Iar ceea ce se întâmplă acum este atât de discriminatoriu și anticonstituțional încât manuale de economie își smulg singure paginile neatinse de mâinile unor astfel de „doctori” în economie și profesori universitari…
Și nu doar existența unei asemenea noi discriminări prin lege, care a ajuns un soi de măsură de guvernare suis-generis în statul român, pe criteriile de vârstă, prin impunerea de praguri ale capitalului social la înființarea unei firme diferențiate pe vârste, mai mici în cazul tinerilor, aberant de mari în cazul celor mai în vârstă, șochează în măsurile financiare și, în final, anti-bugetare (pe termen mediu și lung, când firmele vor emigra ca sedii sociale și impuneri în alte state), ci și alte „principii”, precum impunerea unei supraimpozitări în cazul firmelor „prea active economic” (!), măsurate cu un soi de polonic al… rentabilității, dar și generalizarea unui capital social de dovedire a neintenției evazioniste, stabilit la un nivel care, chipurile, i-ar diferenția pe „cei ce înființează firme pentru a face evaziune” (dixit același Boloș!), și multe alte, nu încălcări de principii economice, de respect social și profesional din partea statului, căci ar mai exista măcar un ceva de raportare la o „normalitate”, ci aberații cu mult dincolo de simpla discriminare (pretins pozitivă) generalizată de guvernanți în toate acțiunile lor împotriva țării.
Lasă un răspuns