Un adevărat și impresionant patriot: Mareșalul Prezan

A fost unul dintre legendarii apărători ai Moldovei în fața invaziei germano-austriaco-maghiare, din Primul Război Mondial. Înfrângerea hoardelor ungare ale lui Bela Kun și ocuparea Budapestei, în 1919 (august-septembrie) s-au săvârșit sub planurile sale și ale remarcabilului său ofițer de stat major, Ion Antonescu. Contribuția generalului Constantin Prezan la înfăptuirea României Mari, idealul istoric al neamului nostru, a fost de maximă însemnătate. Generalul francez Henri Berthelot l-a prețuit, pentru anvergura-i militară, mai mult decât pe viitorul mareșal Al. Averescu, Prezan onorându-și ținuta-i impecabilă până la capăt, neamestecându-se în mocirla politică. Sfârșitul pământean al Mareșalului Constantin Prezan a survenit în ziua de 27 august 1943, după mai bine de 20 de ani pe care i-a trăit la moșia sa din satul Schinetea-Dumești (județul Vaslui), localitate aparținătoare, pe atunci, de fostul județ Roman. Pe drumul fără întoarcere a fost condus de un impresionant cortegiu funerar. Locul de odihnă – unde se găsește și astăzi, lăsat de izbeliște – se află în capul dealului din spatele conacului său, unde, cu circa 70 de zile mai devreme, fusese așezată spre cele veșnice și Olga, soția sa.

Ultimul drum al Mareșalului Constantin Prezan, din ziua de 30 august 1943, a fost onorat de prezența Regelui Mihai, a mareșalului Ion Antonescu (Conducătorul statului), a altor importante somități. Ceremonia înmormântării a decurs sub o apăsată îngrijorare: teama ca avioanele de război sovietice să nu întreprindă vreun atac asupra mulțimii îndoliate. Ca și azi, și atunci – dincolo de fanfaronadele pravoslavnice – rușii și malorușii (ucrainenii) n-aveau nici un Dumnezeu. În consecință, fuseseră luate o sumedenie de măsuri în buna lor respectare implicându-se, se pare, însuși Cel de Sus…

Poate părea un mister: de ce Mareșalul Prezan – trecut în rezervă în martie 1920, după terminarea Marelui Război de Întregire a Neamului – a ales să-și trăiască restul vieții la această modestă moșie dintr-o zonă destul de izolată? Este suficient ca, ajunși la însinguratele morminte din vârful unui pripor ce oferă o minunată cuprindere, dintr-o privire, a devălmășiei unor coclauri încântători, ca să-ți schimbi părerea într-o clipă. Între altele, pe acest loc, Mareșalul intenționase să ridice și o biserică. N-a fost să fie. Pe de altă parte, în 1901, când își stabilise reședința aici – între timp, divorțase de Clementina (Bantaș), prima soție, cu care avusese o fiică, pe Constanța – începuse să fie tot mai legat, profesional, de orașele din zonă: Roman, Bârlad, Vaslui, Iași. Și, bănuiesc, îl încolțise nu în ultimul rând gândul tainic să o rupă pe Olga, cu care se căsătorise prin 1892, pe când ea avea doar 15 ani, de ispitele lumii dezlănțuite… (Voi reveni asupra acestui aspect, deși nu mă atrag deloc asemenea sujeturi…)

Peste tot și peste toate, Mareșalul Prezan, un impresionant patriot, a întrezărit, încă de pe când făcea ordine la Nistru și la hotarul de nord din Bucovina împotriva hoardele rusești și ucrainene, că imensul pericol al românilor vine de la Răsărit. Mareșalul, poate mai mult decât oricine la vremea lui, a fost un neclintit antibolșevic, antirus. Cunoscuse pe deplin sălbăticia și lipsa de onoare a ciolovecilor de dincolo de Nistru în mod direct, de pe frontul de luptă din Primul Război Mondial, când, vezi Doamne, ne-au fost „aliați”. Iar mormântul lui, azi uitat de lume, avea puterea magică să însemne nu doar un loc de veci, ci o adevărată temelie de țară. Exista încă o puternică mentalitate boierească, venită din vechime, ca stăpânii de moșii să-și întărească drepturile cu oasele lor, mormintele fiind, metaforic vorbind, precum pecețile pe hrisoavele domnești.

Așa îi regăsim, ca să dau alte două exemple ilustre din zonă, pe P.P. Carp la Țibănești, care se zărește la o aruncătură de băț de Schinetea lui Constantin Prezan, sau pe Doamna Elena Cuza, la Solești. În rest, și la comemorarea a 80 de ani de la plecarea în oastea sfinților și a îngerilor a lui Constantin Prezan, locul de veci și domeniul de la Schinetea te umplu de amărăciune și de revoltă.

Dacă în Transilvania orice cocină care a aparținut vreunui grof ori „margraf” de ocazie este renovată și împopoționată, în Moldova – în special în ținutul Vasluiului – câteva dintre zidirile, veritabile monumente pentru istoria neamului sunt abandonate distrugerilor cu o nesimțire greu de imaginat. Așa se întâmplă când celor din fruntea țării, ca și din fruntea multor localități, le lipsește obrazul. Sau au pur și simplu obraz gros, ca de porc. Constantin Prezan nu era moldovean. Se născuse în ziua de 27 ianuarie 1861 pe lângă Butimanu (Dâmbovița), dar a lăsat prin testament să fie înmormântat în acest cătun din nordul actualului județ Vaslui, unde își cumpărase un conac și o oarecare moșie. Astfel a lăsat la Schinetea, de fapt, o admirabilă moștenire, azi neștiută și nerespectată, și de aceea, probabil, batjocorită păgânește: pe lângă un conac destul de modest, pentru renumele lui, cumpărat de la un avocat ieșean, domeniul mai cuprindea diverse construcții care în anii comunismului au fost preschimbate în școală, grădiniță, în spital pentru pacienți cu maladii speciale, mă rog, în orice folosință care să ducă la distrugerea acestui domeniu. În loc de un cuvenit respect pentru onoarea cu care i-a acoperit Prezan pe cei din Schinetea-Dumești, „autoritățile” locale și județene nu știu cum să îngroape mai repede această comoară simbolică. M-am înspăimântat ce putea să-mi declare, nu demult, un fost primar pesedist, un barbar, nu altceva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*