Scriitorul și bunul meu prieten Alexandru Petria, scrie într-un articol ceva care m-a invitat la reflexie: „Am fost și eu fraier, orbit de discursurile liberalismului fără limite după 1989. Mi-e rușine de anumite articole, în care pledam pentru privatizările în avânt, dar rușinea mea nu are cum să întoarcă răul la care am fost complice. Că mi s-au luat vălurile de pe ochi, e o bucurie care nu-mi șterge vina. Sigur, am circumstanțe atenuante, la ieșirea din comunism aveam douăzeci și ceva de ani, eram idealist, credeam că organizarea capitalistă e cea mai fericită, o culme a democrației, a moralei, fagure al fericirii. Ce prost! Pornind de la exemplul personal, cu amară luciditate, nu mă feresc să zic că intelectualii cu vizibilitate publică sunt cele mai periculoase lighioane în corpul unei națiuni. Găsesc justificare pentru orice aberație, care pulsează valențele monstruozității în logica omului de rând.”
Clar că și eu am crezut același lucru, credeam că mergem spre progres și cultură, credeam în viitorul nostru. Apoi au apărut aceste ,,mici lighioane în corpul națiunii” care ne-au sucit mințile. Multe ziare din lume au reluat povestea lui Francois Bonivard. El a fost un călugăr și istoric elvețian din secolul al XVI-lea. El este cunoscut în special pentru rolul său în istoria Genevei și pentru că a fost închis în Castelul Chillon de pe malul Lacului Geneva. Bonivard a fost un susținător al Reformei Protestante și s-a implicat în mișcarea de eliberare a Genevei de sub dominația Ducelui de Savoia. În anul 1530, el a fost capturat de trupele ducelui și închis în Castelul Chillon timp de șase ani. Destul de curând, Bonivard a devenit un simbol al luptei pentru libertate și a stârnit interesul multor scriitori și poeți. Poemul „Prizonierul de la Chillon” al poetului englez Lord Byron a fost inspirat de povestea lui Bonivard.
În volumul Cronicile de la Geneva, Bonivard spune: „Când ciuma bubonică a lovit Geneva în 1530, totul era pregătit. Au deschis chiar și un spital întreg pentru victimele ciumei. Cu doctori, paramedici și asistente. Comercianții au contribuit, magistratul dădea granturi în fiecare lună. Pacienții dădeau mereu bani, iar dacă unul dintre ei murea singur, toate bunurile mergeau la spital. Dar apoi s-a produs un dezastru: ciuma se stinge, în timp ce subvențiile depindeau de numărul pacienților. Nu se pune problema de bine și rău pentru personalul spitalului din Geneva în 1530. Dacă ciuma produce bani, atunci ciuma e bună. Apoi doctorii s-au organizat. La început, doar otrăveau pacienții pentru a ridica statisticile mortalității, dar și-au dat seama repede că statisticile nu trebuie să fie doar despre mortalitate, ci despre mortalitate de ciumă. Așa că au început să taie bubele de pe corpurile morților, să le usuce, să le macine într-un mortar și să le dea altor pacienți ca medicament. Apoi au început să ștergă praful de haine, batiste și jartiere. Dar cumva ciuma a continuat să se diminueze. Aparent, buboii uscați nu au funcționat bine. Doctorii au mers în oraș și au împrăștiat praf bubonică pe mânerele ușilor noaptea, selectând acele case unde ar putea apoi profita. Așa cum a scris un martor ocular despre aceste evenimente, „acesta a rămas ascuns ceva timp, dar diavolul este mai preocupat de creșterea numărului de păcate decât de ascunderea lor”.
Pe scurt, unul dintre doctori a devenit atât de obraznic și leneș încât a decis să nu cutreiere orașul noaptea, ci pur și simplu a aruncat un ghem de praf în mulțime în timpul zilei. Duhoarea s-a ridicat la cer și una dintre fete, care din întâmplare ieșise recent din acel spital, a descoperit ce era acel miros. Doctorul a fost legat și pus pe mâinile bune ale unor „meșteșugari competenți”. Au încercat să obțină cât mai multe informații de la el.
Cu toate acestea, execuția a durat câteva zile. Hipocrații ingenioși erau legați de stâlpi în căruțe și cărați prin oraș. La fiecare intersecție călăii foloseau clești roșii încinși pentru a rupe bucăți de carne. Ei au fost apoi duși în piața publică, decapitați și tăiați, iar piesele au fost duse în toate districtele din Geneva. Singura excepție a fost fiul directorului spitalului, care nu a luat parte la proces dar a ieșit la iveală că știe să facă poțiuni și cum să prepare pulberea fără teamă de contaminare. El a fost pur și simplu decapitat „pentru a preveni răspândirea răului” (François Bonivard, Cronicile de la Geneva, volumul al doilea, paginile 395 – 402).
Istoria se repetă, doar noi am rămas repetenți!
Lasă un răspuns