De aceea, „livrarea” pe agenda discuțiilor de la București dintre „premierul” nostru și omologul ucrainean, pe lângă interesul strict al Kievului (unul clar, precis și bine rotunjit economic), și a problemelor drepturilor minorității noastre din Ucraina, a fost mult mai aproape de un amestec de tărâțe greu mestecat și repede scuipat printre dinți de premierul nostru decât de o abordare de politică externă. Pentru că drepturile românilor nu se pot măsura în banițe de cereale. Nu pot fi valorizate într-o ofertare economică pe număr de vapoare tranzitând șenalele și porturile noastre contra, eventual, câteva coperți de manuale inscripționate drept „Limba română” peste cele „în moldovenească”.
În fapt, o asemenea asociere nici nu ar fi trebuit să existe… Pentru că nu noi avem nevoie de exportul de cereale și alte mărfuri, ori de importurile pe aceleași șenale încă liber navigabile, de produse, utilaje și unități, poate chiar militarizate, pe care nu le vom afla niciodată ca nume, loturi, destinații, ci Kievul!… Iar soluțiile pentru rezolvarea problemelor minorității noastre trebuiau să fie deja primite de guvernanții de la București pe antecanalele agendei unui interes economic esențial pentru Ucraina: exportul de cereale… Nu să fie puse pe post de balansare a cererilor părții ucrainiene… Pentru că sunt planuri și discuții total diferite, iar eventuala rezolvare a unor cerințe din nevoile românilor din Ucraina, probabil a unor chestiuni nonesențiale în raport cu atitudinea vădit antiromânească, istoriografic deja, a Kievului, nu va compensa răul economic făcut țării noastre de proprii guvernanți. Pentru că, deja, traficul de produse ucrainiene ce tranzitează șenale și porturile noastre a trecut de limita de securitate a propriilor industrii și piețe de desfacere… Și sunt deja susceptibil a face parte dintr-un plan, nu doar de subminare a economiei românești la nivel cvasisectorial, ci și de punere sub interes străin a rutelor, depozitelor, depozitarilor și piețelor noastre (cândva externe, dar astăzi străine interesului nostru financiar de echilibrare a propriilor balanțe de încasării).
Astfel, „discuția” de la București a premierului nostru cu cel al Ucrainei ar fi trebui să se axeze strict pe chestiunile economice, în cazul nostru de supraviețuire a unor ramuri periclitate de afluxurile de cereale și vari produse ucrainiene, din singura perspectivă care trebuia să intereseze un moment cheie pentru interesele Kievului. Aceea financiară, inclusiv din perspectiva compensării pierderilor noastre, atât a firmelor care vor începe să se dizolve, dar și a fermierilor care vor da faliment, dar compensări din surse care să nu intersecteze tot bugetele țării. Iar întrebările lui Ciolacu pentru omologul ucrainean ar fi trebuit să fie clare: Cât ar avea România de câștigat?… Câți bani i-ar reveni de drept din creșterea exporturilor pe care le-ar face Ucraina doar datorită nouă?…
Pentru că singurul lucru la nivel de criterii economice de interes pentru noi este acela al valorii unor eventuale compensării în raport cu esența de calcul a economiei de piață: costul șanselor sacrificate, pierdute!… Adică valoarea încasărilor care ne-ar reveni dacă am utiliza șenalele, porturile, depozitele și piețele strict pentru interesul nostru… În fond, mai bine să fim priviți drept negustori, decât să ajungem să ne îngropăm propria economie, nu?!… Pentru că, la câte grâne tranzitează porturile noastre, am putea reînființa nu doar Bursa cerealelor de la Brăila, ci și unele în alte porturi, cu marje firești de profit.
Lasă un răspuns