Multă, multă lume nu-și poate închipui o altă formulă de răcorire – mai șic, mai soft, mai cu drag – decât bălăcăreala în apa de Mare. Chestie de gust și ofertă. Sunt însă fără ieșire la adevăr: nu știu cum românii au putut supraviețui verilor năprasnice până în iulie 1878, fiindcă accesul pe Litoralul nostru pontic era, știți bine, restricționat. Abia după Conferința de la Berlin, 13 iunie – 13 iulie 1878 (călău – Otto von Bismarck; fiară – Rusia) România a intrat în posesia definitivă a Dobrogei de Nord. Când este vorba despre repere esențiale ale existenței noastre – ca neam și țară -, istoricii de astăzi, botezați în cristelnița „democrației” zilelor noastre, se afundă într-o mahmurită adormire (sau, invers, adormită mahmureală). Acum, ca să rămânem corecți, este obligatoriu să spunem să nici în urmă cu 145 de ani, când am recuperat Dobrogea, mulți dintre înaintașii „cronicarilor” de astăzi n-au fost mai breji. Nu mai vorbim de liota politicienilor; peste măsură de numeroase lichele și idioți au populat agresiv și păgubos istoria României moderne. Pare, poate de necrezut, dar s-au revoltat că ni se recunoștea dreptul asupra Dobrogei, făcându-se aprige îndemnuri în a refuza hotărârea Conferinței de la Berlin. Marota o reprezenta, vezi Doamne, reocuparea sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail, Bolgrad) de către Rusia – imperiu lipsit de onoare ca orice imperiu -, în pofida înțelegerilor anterioare. Și că pământul dobrogean ne-a parvenit ca o compensație. Cine erau „înverșunații”? Tot felul de slavi, în frunte cu numeroși bulgari, socialiști (care tocmai urcau pe val), evrei, alți aventurieri ajunși în România cu traista în băț și care aveau să devină precursorii ticăloșilor din perioada interbelică, mult mai vehemenți, care propovăduiau dezmembrarea „României imperialiste”.
Cei de azi, care distrug România, în aceste cimotii își au rădăcinile și idealurile. Românii, în general, n-au privit Dobrogea ca pe un schimb teritorial, ca pe un praf în ochi. Zbârlirea lor viza, cum era și normal, comportamentul sălbatic al rușilor, dedulciți la pământurile românești de mai bine de 65 de ani. Au fost, desigur, și români cu picioarele pe pământ și capul pe umeri. În frunte cu I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu (probabil cel mai important om politic al românilor din veacul al XIX-lea). Oricum, astăzi istoria ne-o scriu alogenii – evrei, bulgari, ruși, sârbi, ca să nu mai amintim de tot soiul de austrieci, de-a dreptul deraiați. Ungurii alcătuiesc altă turbată categorie…
Cert este că marelui savant Grigore Antipa (1867-1944), cunoscător (și) al Mării Negre ca nimeni alt român, cercetând apele și posibilele beneficii ale „urmașei vechii Mări Sarmatice”, nici prin gând nu-i trecea că va apărea o altă industrie mai importantă la Pontul Euxin decât cea a pescuitului. Scria marele patriot botoșănean: „Acum poporul nostru se află din nou în fața unei noi probleme pe care i-o dictează teritoriul țării sale. Este nevoie de a pune stăpânire efectivă și de a-și afirma drepturile sale străvechi la Marea Neagră. În adevăr, în urma războaielor de la 1878 și 1914 România și-a reluat întreaga coastă a Mării Negre pe care o stăpâniseră Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân. Și posedă acum considerabila lungime de 460 km de coastă. Această stăpânire îi dă dreptul de a deveni o importantă putere maritimă și constituie totodată și îndatorirea de a cunoaște și aci, în toate privințele, problemele acestei noi părți a teritoriului ei, spre a putea astfel trage toate foloasele ce i se cuvin și în a-și îndeplini rolul mondial în colaborarea popoarelor pentru civilizația omenirii.
Nu am nevoie să arăt aci ce imense avantagii reprezintă pentru viața unui stat faptul de a avea o coastă maritimă. Dar trebuie să ne dăm bine seama că, în afară de putința dezvoltării unei mari activități comerciale și navigatorii, Marea mai reprezintă pentru noi și un câmp nou de activitate pentru exploatarea bogățiilor ei, între care pescăria stă în primul loc”. Cum ar fi putut oare ca admirabilul savant să-și închipuie că de la scrierea acestor năzuinței – anul 1931 – vremurile aveau să sucească lucrurile neînchipuit de straniu? Nu morunii, nisetrii, păstruga ori cega aveau să facă jocurile în apele și pe plajele Pontului Euxin. De mai multă vreme, altfel de pești și peștoaice, aparținând unei „culturi speciale”, saltă și coboară valurile și în Mare, și pe țărm de se „sparie gândul”… Despre zăcăminte de gaz, petrol, ruși, ucraineni ori alte sălbăticiuni, vom povesti cu alt prilej.
Așadar, în perioada interbelică, România deținea 460 km de coastă maritimă. De la limanul Nistrului și până dincolo de Balcic, la Ecrene. Astăzi, litoralul românesc măsoară doar 245 km. Mult mai puțin de jumătate. Pentru această calamitate teritorială, pe care am suferit-o, destui hăbăuci le mulțumesc și astăzi, în fel și chip, rușilor, ucrainenilor, bulgarilor, altor sălbăticiuni. Vom reveni. Până atunci să ne bucurăm de câteva imagini de pe vremurile litoralului românesc, asemenea unui pescăruș, avea ambele aripi. Adică, era întreg.
Lasă un răspuns