Istoricul clujean Cristian Manolachi a publicat recent o carte incitantă – care trezește curiozitate și pentru că are un titlu provocator „Revolverul Arhanghelului. Mișcarea Legionară și mistica asasinatului politic” – la Editura Humanitas, fosta Editură Politică de dinainte de 1989, care a publicat cărțile tematice ale istoricilor regimului comunist Mihai Fătu și Ion Spălățelu. Editorii de la Humanitas promovează cu succes această carte scrisă cu entuziasm tineresc de Cristian Manolachi în librăriile din România și Rep. Moldova. Cartea se bucură de o prefață encomiastică semnată de profesorul și istoricul Teodor Nicoară de la UBB: „Investigația lui Cristian Manolachi aduce o contribuţie importantă la elucidarea mecanismelor violenței, restituind și analizând formele pe care aceasta le-a îmbrăcat în viața politică a României interbelice, dar și climatul mental în care s-au născut atitudinile violente care au condus la punerea în act a asasinatelor politice. O cercetare cu atât mai actuală azi, când fenomenul violenței își face din nou loc în societate, sub cele mai diverse aspecte și forme.“
Mai mult istoricul clujean Teodor Nicoară consideră cartea nu numai o incursiune istoriografică, ci și un avertisment pentru contemporani: „Dincolo de inventarul minuțios al crimelor Legiunii, care întrec în inventivitate macabră orice alt episod violent din istoria politică a României, cum a fost, de fapt, cu putință punerea în funcțiune a mecanismului crimelor? La aproape un secol de la înființarea Mișcării Legionare, ecourile acelei epoci sumbre sunt departe de a se fi stins. Mai mult decât o cercetare istorică, cartea lui Cristian Manolachi este o lecție și un avertisment.” Studiul se citește ca un roman polițist și este scris într-o manieră alertă și în stil detectivist. Autorul a preferat să înnoiască bibliografia exhaustivă despre mișcarea legionară ca un minuțios cronicar, dar și să folosească cu entuziasm epitete repetitive de „asasini” pentru membrii acestei mișcări politice interbelice, lucru care devine un laitmotiv al cărții și o reiterație. Subiectul este abordat din perspectivă contemporană, conform canoanelor istoriografice ale „duratei scurte”, fără să apeleze la modelul de abordare științifică al „duratei lungi”, specifice Școlii Analelor.
Desigur din punctul de vedere al imaginarului și mentalităților, istoria nu este așa cum o scriu istorici, ci o perspectivă modernă, o proiecție a prezentului subiectiv asupra trecutului. De asemenea există o subiectivitate firească a eului auctorial. Stilul cărții este ușor descifrabil și cititorul este ajutat de autor să nu gândească „soft”, ci doar critic, ca să poată prelua tezele documentate și achiesate proiectiv de viziunea recentului asupra trecutului. Istoricul aduce în actualitate istoria complicată și dificilă a perioadei interbelice, redusă comprehensiv cu acuratețe spre esențial și punctată sub semnul violenței și asasinatului politic. Cauzele ideologice ale mișcării politice sunt reducționiste și pliate cu strictețe pe cultul violenței și asasinatului politic în epoca interbelică, datorită sărăciei, influenței ideologice occidentale din Italia și Germania fascistă, dar și a stării de violență a satului românesc și a înapoierii economice sau culturale. Analiza economică a cauzelor violenței politice pare cea mai riguroasă și fidelă vremii la autor. Sărăcia extremă, discriminarea și polarizarea socială sunt printre cauzele apariției unei mișcări politice cu sute de mii de adepți și milioane de votanți spre sfârșitul anilor 30. România s-a unit la 1918, cu provincii în diverse stări economice, politice și culturale, precum și cu minorități puternice. Era prima generație de tineri țărani intelectuali români care intrau pe porțile universităților marilor orașe cosmopolite. Autorul nu identifică foarte clar un răspuns la accederea unor intelctuali de prestigiu din epocă la această mișcare creionată cu talent creativ, ca o „paradigmă a asasinilor„ la care unii membrii ai clerului BOR se aliniază, lucru care nu este expus explicit în studiu. „Cronica judiciară a crimelor politice din perioada interbelică nedovedește că tinerii asasini – achitați în repetate rânduri – au cucerit inimile juraților și ale românilor de rând” afirmă autorul. Din punct de vedere cronologic al discursului politic violent, cartea reprezintă o reală contribuție la istoriografia noastră, dar rădăcinile și cauzele succesului temperat al acestei mișcări din epocă nu sunt exhaustiv analizate în complexitatea lor. O mișcare politică care a cuprins categorii sociale și mase populare nu poate fi explicată doar ca un epifenomen. Poate și datorită faptului că studiul, care a fost la bază o lucrare de doctorat amplă, a trebuit să fie ciuntit de „patul lui Procust” al unei edituri interesate de succesul financiar și ideologic al cărții și nu neapărat de contribuția istoriografică la mersul scrisului istoric românesc.
Consider că apariția acestei cărți la o editură specializată pe lucrări istorice științifice ar fi lăsat o mai mare libertate de exprimare a ideilor muzei Clio și ar fi reprezentat cu adevărat o reală perspectivă originală la istoria violenței și politicii din perioada interbelică în România. Cauzele unei istorii a violenței nu poate fi redusă doar la mistica” revolverului, ci căutate la rădăcini, în izvoarele orale și documentare ale unei epoci extrem de complicate și comprehensive ieșită cu greu și cu traume psihologice după Marele Război. Cauzalitatea istoriografiei românești are valențe tematice reacție-contrareacție încă din vremea lui D. Cantemir. O cercetare sociologică a epocii s-ar impune pentru a înțelege. Sunt interesante și originale tezele descoperite de istoric ale originarității mișcării legionare în marile manifestații studențești de la Cluj din 1922 legate de sărăcie, izolaționism și numerus clausus”, manifestații sub conducerea studentului la Drept, Ionel Moța, fiul protopopului de Orăștie. Mai târziu, Ionel Moța s-a căsătorit cu sora lui Codreanu, iar în urma morții acestuia în războiul civil din Spania s-a edificat cultul morții și al jertfei pe care s-a construit mistica interbelică, lucru surprins în complementaritatea lui de către autor.
Istoricul Cristian Manolachi scrie cu îndemânare la o editură de top, în oglindă față de o hagiografie istoriografică de după 1990 ivită la edituri marginale, care nu au lămurit cauzele imaginarului violenței politice interbelice. Istoricul clujean realizează cu acribie o expertiză personală a acțiunilor și crimelor, documentată, cu mărturii inedite, și explică că acestea au fost făcute cu „lașitate”, pe la spatele victimelor. Autorul reușește să fie obiectiv privind tentativa de asasinat a rectorului Ștefănescu Goangă din 1938, punând-o ipotetic și pe seama unei răzbunări datorită unei afaceri amoroase între profesor și o studentă (logodnica tânărului). Pe de altă parte, o contribuție adusă de istoricul clujean este analiza serioasă adusă terorismului de stat și a ilegalităților criminale făcute de Regele Carol al II-lea în perioada prigoanei neconstituționale, din anii 1938 – 1940, care au dus la asasinarea a sute de studenți și tineri pe stradă sau în lagăre, fără niciun proces. (Deziluzia regimului carlist). La crimă s-a răspuns cu crimele aparatului de stat. Generalul Gavrilă Marinescu se lăuda în fața lui C. Argetoianu că într-o noapte a asasinat 350 de gardiști fără proces. Cartea se citește pe nerăsuflate și datorită stilului antrenant și descoperi cu surprindere o epocă doar de violență, în care antisemitismul era la ordinea de zi în mediile extremei drepte și în societatea României interbelice. Autorul are o viziune empatică față de victime. Avem o obliterare și radiografie întunecată asupra României interbelice în care prima crima, asasinatul, violența fizică și antisemitismul. În proiecția autorului nu există în perioada interbelică – in extremis – nicio parte luminoasă în politica românească. Celelalte cauze ale fenomenelor politice românești interbelice și violenței, nefiind cercetate încă suficient. Cartea lui Cristian Manolachi se integrează cu succes noului mers istoriografic post-decembrist, în care partea întunecată sau ocultată a istoriei românilor este recuperată vindicativ și critic, devenind exponențială, definitorie și un curent la modă bine integrat tematicilor recente și promovate. Demitizarea epocii interbelice și despărțirea de miturile istoriografice românești este contribuția istoricului de factură nouă, care demantelează mistica asasinatului politic printr-o cauzalitate legată de violența generalizată în rândurile „poporului mioritic” interbelic. E un paradox asumat despre despărțirea istoriografiei de mitul Mioriței? Cristian Manolachi se prezintă ca un istoric harnic și documentat, care și-a făcut temele într-o tenacitate subiectivă și este la modă, cu succesul aferent ce provine de aici. Istoricul este integrat perfect noilor categorii și curente ale mersului scrisului istoric de azi și a luat în serios rolul recunoscut de noua direcție a istoriografiei din România, promovată cu succes promoțional de Editura Humanitas. Cristian Manolachi a intrat în rândurile istoricilor acestei edituri experte pe problematici de demitizare, tautologie și deconstructivism istoriografic. Cartea devine un semnal de alarmă.
Lasă un răspuns