Arhiva zilnică: 1 iulie 2023

Nu doar producție ucraineană de armament „pentru război” (războiul lor), ci deja „de război” (al altora); și cu ungurul la pândă…

Data: 13 martie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Adevărul că, la cum îi știm pe acești ipochimeni, farisei, aroganți, obtuzi, bolnavi de putere, ce ne conduc, mai degrabă s-ar fi rugat ei de „partenerul strategic” să întoarcă avioanele pe Kogălniceanu, de data asta cu muniție „grea”, decât să fi întins „unchiul Sam” șapca milogirii spre noi… Pentru că o dronă, măcar una să fie trimisă de inamic cu adresă „gps” pentru noi (pentru implicarea în războiul celor mari)… Una! Le-ar ajunge negreșit guvernanților noștri pentru reinstaurarea stărilor de urgență, de alertă, de necesitate, de orice altceva le-ar potcovi caii lor mari pe cenzură, control, bani, finanțe, averi, bunuri… Pe gâtul românului, în final… Că ar expune țara?!… Asta ar fi doar un detaliu… Iar acum le-ar fi de folos războiul din Iran; și „partenerul strategic” pe Kogălniceanu și Câmpia Turzii… Așa cum nu le-a fost războiul lui Putin… Pentru că, dacă o singură dronă din placaj și lipici „la rece” ar fi venit în toți acești ani de război cu dedicație spre noi, ăștia nici nu mai răsfoiau articolele NATO… Ne și închideau în case!… De mai ieșeau pe stradă doar livratorii… Și nici ăia toți… Căci, fiți… „pe pace”, la următoarea stare impusă de comandantul șef în așteptarea finalului epopeic al neieșirii, nu încă, nu vă rog!, la pensie a „comandantului operațiunii”, nu o să mai meargă cetățeanul român nici măcar cu declarația în mână, nici având masca sub bărbie și țigara în colțul gurii… Ci poate, că nu degeaba a mobilizat trotinetistul impostor generația artrozelor în poligoane, doar „Drept, aliniat!” pe coridoarele de deplasare ale civililor trasate de „comandantul operațiunii”. A operațiunii noastre de aici, nu a ăleia de sub umbrela franțuzească…

Și da. războaiele altora pot fi pentru cei isteți ocazii excepționale pentru recapitalizarea unor sectoare economice… Dar nu și pentru noi, nu sub acești trădători și bolnavi de putere, de oportunism, de stricat orice nu mai trebuie să existe… Iar din războiul din Ucraina nu ne-am ales decât cu foarte multe cheltuieli. Și pierderi uriașe, poate ireparabile, o vom afla când va veni momentul să măsurăm dimensiunea reală a donațiilor umanitare, sprijinului, contribuțiilor, obligațiilor benevole apoi a obligațiilor impuse… Când vom constata că nu vom mai avea nici o piață de desfacere a noastră, controlată de noi, că, nu doar că nu vom mai dispune de gestionarea propriilor resurse, dar nu vom mai avea voie nici să ne uităm la ele, că fabricile noastre de ulei vor fi devenit sisteme de ambalare a sorturilor din Ucraina, aidoma și cele de zahăr, că Delta Dunării va fi fost afectată din cauza lucrărilor de la Bîstroe, de care nu ne-a mai păsat, că nici măcar mămăliga nu va mai fi a noastră… Că dacă mălaiul numai e al nostru, cum să se mai umfle?…

Așa va fi și cu „oportunitatea” războiului din Orient; nici măcar cât de o scânteie la bujiile motoarelor gripate ale economiei, producției, industriei, la reconturarea, măcar pe planșe, a industriei de armament… Că noi nici măcar nu ne-am suflecat mânecile (indolenței, nepăsării), iar ucrainienii exportă oficial armament în țările arabe… Muniție, armament, nu doar contingentul de „military intelligence” al roiului lor de experți, de peste noaptea lungă a războiului, în „know how” -ul dronelor, al zecilor de „specialiști” roiți cu laptopurile să apere țările arabe… Armament! Nu pe inițiale, nici măcar cu literă mică! În Dubai, în Qatar, Arabia Saudită… Pentru că nu au dezvoltat doar o producție de armament pentru război (războiul lor), ci au trecut și la cea de război (al altora)… Și, deloc bizar, până și principalii vizați ai sancțiunilor Europei se simt mai bine!… O duc mai bine (economic)… Exportă masiv… Și cereale, spre Iran (!), printr-o linie de navigație poate mai puțin ofertantă, ca tonaj, decât cele de până acum, prin limitarea pescajului navelor fluvial-maritime din Marea Baltică, dar au piețe de export… Și trimit și mai abitir gaze lichefiate spre Asia… Cât despre gazele ale noastre… Le-ar exporta UE, dar la cât de performant este Bruxelles -ul în gestiunea piețelor, chiar o să ajungem să le ardem la marginea țărmului…

Dar avem o țintă pe spatele nostru… Noi! Nu Turcia, că nu a vrut, nu Italia, că a refuzat… Noi!… Și nu, nu este strâmbă ori de neluat în seamă doar pentru că suntem noi (cetățenii) cocoșați de impozite, aduși de umeri din cauza greutății (nefaste) a guvernanților apăsând pe șira întregii țări. Ținta este acolo… Și da, pericolul este mai mare ca oricând… Dar poate nu atât dinspre liniile incendiate de „unchiul Sam”… Dar de acolo vor veni motivațiile necesare impunerii adevăratelor restricții, piedici, greutăți, pericole, dinspre ai noștri… Și dinspre Ungaria… Care nu întâmplător agită iară autonomia secuimii… Căci stă la pândă… Iar în prima clipă în care guvernanți ne vor introduce sub o stare de alertă, de necesitate, de urgență, va invoca poate rezoluțiile pitrocite de ani buni în parlamentul european „pentru protejarea minorității” lor. Și justificarea autonomizării în Transilvania…

Valiza cu bani…

Data: 13 martie 2026 by Petru Jipa

Ni se spune ferm, în mod repetat, chiar solemn că există legi. Că regulile sunt scrise, semnate, sigilate și sfințite. Că trecerea unei frontiere cu o valiză plină cu bani declanșează alarme, lumini roșii și eticheta rece, clinică: „spălare de bani”. Totuși, atunci când o națiune mută nu mii, ci „milioane” de euro pe teritoriul altei națiuni, nu prin bănci, nu prin registre contabile, nu printr-un audit, prin alte trucuri: porturi, șosele și acorduri bilaterale opace, dintr-o dată, liniște. Nicio sirenă. Nicio acuzație. Doar zumzetul liniștit al diplomației și foșnetul tratatelor neexaminate. Aceasta nu este ipocrizie îmbrăcată în haine legale, este ierarhie deghizată în lege. Legile nu plutesc în aer neutru; ele se așază, ca sedimentul, acolo unde puterea a ales să se odihnească. Individul care transportă 10.000 de euro în numerar este examinat, interogat, reținut, intențiile sale sunt presupuse suspecte, demnitatea sa este condiționată de respectarea legii. Însă atunci când un stat redirecționează 200 de milioane de euro în plăți pentru energie prin entități fantomă din jurisdicții terțe, ocolind băncile centrale, evitând mecanismele de transparență și evitând directivele anti-spălare a banilor, nicio lege nu pare să se miște. Se pare că legea nu guvernează „circulația” ea guvernează „cine se mișcă”, „cât de vizibil” și „cât de vulnerabil”. Luați în considerare paradoxul în forma sa cea mai brută: numerarul unui cetățean este tratat drept contrabandă, cu excepția cazului în care este declarat; capitalul unui suveran curge precum apa printre pietre nemarcate, imposibil de urmărit, necontestat, fără a fi tras la răspundere. Unul este supus „literei” legii; celălalt operează în „lacunele” suveranității, zonele gri unde tratatele se estompează, definițiile se îndoaie, iar responsabilitatea se dizolvă în acronime: FMI, BCE, OCDE, fiecare o fortăreață a expertizei, dar niciuna un tribunal al echității.

Legea nu dă greș aici; ea „funcționează”, exact așa cum a fost concepută: pentru a proteja sistemele, nu oamenii; pentru a stabiliza structurile, nu pentru a examina sursele; să reglementeze lucrurile mici, acordând în același timp celor mari imunitate suverană pe care nicio constituție nu a intenționat-o vreodată. Și astfel ajungem la adevărul liniștit și tulburător: legalitatea nu este același lucru cu legitimitatea. O tranzacție poate fi „permisă” prin tratat, dar poate otrăvi solul fiscal al unei națiuni gazdă. Poate fi „nedepistabilă” intenționat, dar poate eroda supravegherea democratică, poate umfla inflația și poate distorsiona piețele locale, fără a purta nicio pată juridică. Atunci când legea protejează puterea în loc să o echilibreze, când statutele servesc drept frânghii de catifea, nu de balustrade, încetează să mai fie justiție și devine teatru jurisdicțional: numai scenă, fără substanță. Apoi, întreabă-te nu ca cetățean, ci ca conștiință: Dacă același act, săvârșit de mâini diferite, produce verdicte juridice opuse, ce se spală de fapt? Nu bani. Nu monedă. Ci sensul în sine, claritatea, corectitudinea, însăși ideea că, în fața legii, nu suntem categorii, „indivizi”, „state”, „corporații” ci egali. Până când egalitatea nu va fi scrisă nu doar pe pergament, ci în practică, fiecare graniță trecută fără control nu va fi un triumf al diplomației, ci o mărturisire discretă: unele legi sunt scrise cu cerneală, iar altele, precum cele care îi guvernează pe cei puternici, sunt scrise în fum.

Privesc la îmbuibații lumii, bani, bani și iar bani, ca și cum aurul ar fi o mănușă invizibilă care strânge în jurul gâtului fiecare dorință, fiecare respirație, fiecare vis. Este un ritm obsedant, o bătaie de inimă falsă: „clink-clink-clink”, ca monedele care cad una peste alta într-un coș fără fund. Și mă întreb: de ce? Nu ca un copil curios, ci ca un călător care a ajuns la marginea unui deșert fără hărți, unde fiecare dună pare identică, dar niciuna nu duce acasă. Pentru că banii nu mai sunt doar mijlocul; au devenit scopul, apoi stăpânul, apoi zeul tăcut care stă în colțul camerei, cu ochii făcuți din cifre și gura din grafice de creștere. Ne-am învățat să măsurăm timpul în ore facturate, iubirea în cheltuieli comune, succesul în metri pătrați de spațiu privat, ca și cum viața ar fi un balanțier pe care îl înclinăm mereu spre partea unde strălucește aurul, chiar dacă cealaltă parte conține respirația unui copil adormit, tăcerea unei prietenii vechi de douăzeci de ani, sau lumina tremurătoare a unui felinar aprins în fața unei amintiri. Banii nu cumpără timpul, ei doar îl închid în clepsidre de sticlă și ne spun că e scump, fără să ne arate că e, de fapt, singurul lucru pe care nu-l putem stoca. Și atunci ne întoarcem la Alexandru cel Mare, nu ca la un erou de legendă, ci ca la un om care, în pragul morții, a văzut cu ochii sufletului ce nu se poate împăca cu mormântul: nici o coroană, nici un imperiu, nici măcar o mână să închidă în pumn. A cerut să fie îngropat cu mâna afară din sicriu, nu ca o ultimă poruncă, ci ca un gest de sinceritate cosmică. O mână goală, întinsă spre cer, spre pământ, spre nimic, o mână care spune: „Am avut totul. Și totuși, plec fără nimic”. Nu este o lecție de modestie, ci o constatare brutală: moartea nu negociază. Nu acceptă monede, nu semnează contracte, nu verifică soldul contului tău bancar. Ea vine cu aceeași liniște în palatul unui rege și în colțul unei colibe și pleacă cu același lucru: cu tine, dar fără nimic din ceea ce ai adunat.

Să fie pace!

Despre săracofobie, flămândofobie și poate ultimul război mondial…

Data: 13 martie 2026 by Gheorghe Piperea

Atât ONU, cât și UE, au stabilit mărețe planuri de reducere la zero a privării de apă potabilă, a sărăciei și a foametei până în 2030. Și mai ambițios, cele două organizații falimentare și-au stabilit ca țintă neutralitatea climatică până în 2040. Peste 150 de orașe ale lumii și-au stabilit o cursă către zero și aleargă până acolo până în 2040. Între timp…Liderii actuali ai lumii aflate din ce în ce mai la apus sunt din ce în ce mai războinici, în promisiuni și fapte. În 2024, cheltuielile militare globale au atins un record de 2.718 miliarde USD, cu o creștere reală de 9,4 la sută față de 2023 – cea mai abruptă din ultimii peste 30 de ani. Este a zecea creștere consecutivă, cu salturi majore în Europa și Orientul Mijlociu. Top 5 (SUA, China, Rusia, Germania, India) reprezintă 60 la sută din total. Nu uităm că suntem în 2026, iar războiul din Iran a utilizat, numai de partea SUA, de două ori mai multe arme decât totalul armelor utilizate în războiul din Irak de acum 23 de ani. Așadar, cifra este mult mai mare în 2025 și 2026. Statele lumii, în special cele din UE, se împrumută ca să se înarmeze. Nu se cheltuie bani pentru ca liderii lumii să spună: iată, am redus substanțial sărăcia și foametea, oamenii și animalele nu mai suferă de sete, toată lumea are energie ieftină și internet ieftin la dispoziție, copiii au acces gratuit la educație, tinerii au șanse reale să obțină venituri din ocupații decente. Se cheltuie bani împrumutați pentru ca liderii lumii să se laude că au cea mai distrugătoare navă de luptă, cel mai letal tip de avioane hiper-sonice, cel mai al dracu’ submarin, cea mai șmecheră rachetă balistică… Zici că toți sunt din filmul Dictatorul de Charlie Chaplin.

Între timp: o sută de milioane de europeni, cetățeni ai UE, cândva cei mai bogați oameni din lume și istorie, sunt acum săraci. În lumea largă, peste 2,3 miliarde de oameni sunt lipsiți de surse curente de apă. Dacă cineva are ideea măreață de a ataca instalațiile de desalinizare a apei oceanice amplasate pe coastă în toate țările din Golf, zeci de milioane de oameni rămân fără apă. Orașul Riad, de exemplu, cu 10 milioane de oameni, dispare în zece zile fără asemenea instalații. Sărăcia extremă în 2024 afecta peste 839 de milioane de oameni în 2024, adică 11 la sută din populația globului. Plandemia a cauzat de una singură 125 de milioane de săraci situați la extremă. Educația este în cădere liberă, dar nu pentru că ne-am digitalizat și am lăsat IA să ne facă temele: astea sunt bașca. Nu mai investește lumea în educație. Probabil că excepția este China, dar este ca și când ai lăsa lumea să se sprijine doar pe un picior.

Cei care încă se află pe linia de plutire vor sărăci. Energia devine din ce în ce mai scumpă. Inflația, recesiunea și șomajul cresc simțitor (=stagflație) au aruncat lumea noastră într-un cerc vicios din care nu se va ieși prin cheltuieli militare făcute pe credit și nici prin ratașarea dopului de plastic la pet – ul de apă și pepsi/coke. În mod aberant, au apărut deștepți care cer „tokenizarea” apei, aerului, pădurilor, resurselor energetice sau minerale etc., în așa fel încât omul să existe și să fie liber doar pe bază de licență. În fine… Aberația maximă: Oamenii de „elită”, oamenii care țipă tare pe social media, pe bani publici, votanții progresiști și-au dezvoltat două fobii foarte interesante: săracofobia și flămândofobia. Ura față de pleava societății. Disprețul față de știrbi, medievali, pupători de moaște. Exact asta s-a întâmplat și acum 90 de ani. Atunci, totul s-a resetat cu al doilea război mondial. Al treilea ar putea fi și ultimul.

Enigma unui tablou românesc: „Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henţia

Data: 12 martie 2026 by George V. Grigore

Sava Henţia (1848-1904) este un mare pictor român, poate mai puţin promovat la noi în ţară, dar care, cu siguranţă că ar merita să stea alături de celebrii Grigorescu, Aman şi Pallady. Pe pagina sa de wikipedia sunt prezentate mai multe capodopere ale domniei sale, însă nicăieri nu se vorbeşte despre un tablou minunat intitulat „Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetusa”, capodoperă realizată în anul 1880 şi pe care o puteţi vedea în imaginea alăturată. De ce spun asta? Pentru că am citit într-o revistă „Magazin istoric” din 1969 despre acest tablou care se credea la un moment dat pierdut şi despre care se trăgea un semnal de alarmă. Îmi permit să citez din acel articol: „Este o piesă rară, la care ţinem foarte mult. A trecut prin multe… P-aici a fost cutremur… Cutremurul cel mare din ’40 l-a năruit, împreună cu un perete pe care era fixat, şi atunci s-a prăpădit rău de tot. Dar noi l-am scos de sub dărîmături şi a rămas…” Şi rănile sunt multe… Pânza, sfâşiată pe alocuri, vopseaua scorojită, cârpăcelile primitive dau tabloului o înfăţişare dezolantă. Este vorba, citind inscripţia pe care tabloul o poartă în dreapta, jos, de o pânză cu subiect istoric a lui Sava Henţia. Tabloul poartă data 1880; a fost executat deci la numai doi ani după războiul pentru cucerirea independenţei de stat, la care autorul participase, împreună cu Grigorescu, ca pictor de campanie, dar tema sa este dintr-o epocă mult anterioară, oglindind un moment important legat de naşterea poporului nostru. Multă vreme, tabloul „Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetusa” a fost socotit pierdut. Aşa era menţionat chiar în lucrările de specialitate consacrate lui Sava Henţia. În ultimii ani s-a constatat că tabloul nu dispăruse, ci exista la Căldăruşani. Nu este cazul aici să facem o discuţie amplă privind calităţile artistice ale acestei lucrări. Este o problemă a specialiştilor în istoria artei româneşti. Faptul însă că o asemenea lucrare, purtând semnătura unui mare artist, se află într-o stare jalnică, ne-a îndemnat să aşternem aceste rânduri, fiind convinşi că cei în drept vor interveni. Şi acest lucru e foarte necesar, căci pictura românească cu subiect istoric nu este atît de bogată încât să fie îngăduită risipa”.

Cum arată pictura „Intrarea lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henția? Opera ilustrează în prim plan pe Împăratul Traian călare pe un cal alb și cu capul întors spre stânga. Împăratul poartă o toga roșie pe umeri și pe cap o cunună de lauri. În planul secund este prezent un cavaler cu coif pe cap. În planul secund mai îndepărtat sunt descrise corpuri de armată formate din soldați daci și romani. Opera picturală a participat la mai multe expoziții: 1881 – A patra expoziție a artiștilor în viață; 1904 – Sava Henția expoziție retrospectivă; 1974 – Sava Henția expoziție retrospectivă organizată la Muzeul de Artă din Cluj.

Au trecut 57 de ani de când Magazinul Istoric din1969 semnala o posibilă pierdere a celebrului tablou… Mănăstirea Căldăruşani – acolo unde a fost semnalat la un moment dat – se află aproape de Bucureşti, în județul Ilfov, iar aceasta are o pinacotecă valoroasă. Pictorul Sava Henția mai are picturi valoroase la Mănăstirea Cernica din Ilfov. Dar cum arăta oare pictura de șevalet „Intrarea lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henția? Opera ilustrează în prim plan pe Împăratul Traian călare pe un cal alb și cu capul întors spre stânga. Împăratul poartă o toga roșie pe umeri și pe cap o cunună de lauri. În planul secund este descris un cavaler cu coif pe cap. În planul secund mai sunt descrise armate formate din soldați daci și romani. Opera a participat la expozițiile: 1881 – A patra expoziție a artiștilor în viață; 1904 – Sava Henția expoziție retrospectivă; 1974 – Sava Henția expoziție retrospectivă organizată la Muzeul de Artă din Cluj. Unde să fie acum tabloul? Baza de date întreţinută şi administrată de Institutul Național al Patrimoniului, cu data ultimei actualizări la 28.07.2025, ne semnalează prezența acestuia la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” – București (domeniul Artă plastică, datare 1870; Material/Technique -ulei pe pânză; dimensions 39cm/60,5cm; Record made by Adela Mara; Record verified by Constantin-Murariu Marian; Accession number 38082; Listing order 3389/20.09.2023 – Fond (National Value Category); Position 44 Download PDF). Sperăm ca iubitorii de pictură și de istorie să poată regăsi pictura „Intrarea lui Traian în Sarmizegetusa” de Sava Henția restaurată și așezată la loc de cinste în colecția Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” – București.

Cuvânt şi imagine – un al fel de vernisaj

Data: 12 martie 2026 by Redacția

Pe 8 martie a.c., în prezența unui numeros public Galeria Brăteanu a găzduit vernisajul expoziției colective „AXIS OF BLOOM’’.  Costin Brăteanu, curatorul expoziției împreună cu Ileana Ciobanu Ioanovici, au propus participanților la vernisaj, un experiment ludic  prin care să transforme expoziția într-un organism viu, în continuă expansiune. Am plăsmuit acest joc având ca premisă ideea că lucrările artistice sunt opere deschise interpretărilor. Ele prind viață în dialogul cu privitorul, inocent sau inițiat, pentru că însăși structura operei permite o multitudine de perspective, fără ca vreuna să o anuleze pe cealaltă. Participanții la acest vernisaj sunt invitați să propună un titlul uneia dintre lucrările expuse, asadar să traducă limbajul vizual într-unul textual. Interpretul nu mai este un simplu privitor, ci un  co-creator al lucrării expuse. Titlurile, pe măsură ce sunt create, vor fi expuse  lângă lucrare. Asfel, vizitatorii vor vedea nu doar obiectul de artă, ci și straturile de semnificație adăugate prin ekphrasis-urile scrise sau alese de dumneavoastră, în baza codului cultural personal. În sprijinul demersului nostru care se întemeiază pe relaţia dintre cuvânt şi imagine, vă propunem să aruncăm o privire asupra titlurilor tablourilor lui  Paul Klee, un „reper absolut al plasticii moderne”.

De un real folos ne este lectura unui capitol al cății fiului său Felix, dedicat prezentării temelor creaţiei ilustrului tată: Teatrul şi muzica, Animalul, Umor şi filozofie, Peisajul, Fizionomie, Arhitectură, Războiul şi dezastrul. Autorul operează o mică selecție  din care spicuim câteva titluri pentru a ilustra diversele modalități prin care Paul Klee pune în acord  tematică tablourilor  cu titlurile cu acestora.

Dintre cele peste cinci sute de titluri care aveau ca temă teatrul, măştile şi muzica ne atrag atenția: Violonist bătrân, Pianistul în mizerie, Pianul literar, Doi acrobaţi pe scara inimii, Danseză, monstrule, după cântecul meu blând, Bim, tunet de clopot etc.

Dintre cele şapte sute de titluri catalogate care se referă la animale alegem: Un câine insultă nişte oameni săraci, Peştii se răscoală împotriva pescarilor, Motanul cu ouă, Animalul fără ruşine, O vulpe tânără ar dori să zboare, Câinedrac cu şase picioare, Piei din faţa mea, melcule!, Om şi animl, sfârşind împreună, Ajutor! Şarpele este aici! Nu pot!, Acum iei ciomege, câine!, Un motan în chip de taur, Şarpele biblic puţin după blestem etc.

Despre umor şi concepţia de viaţă şapte sute cinzeci de tiltluri de tablouri: Doi bărbaţi, presupunând unul despre celălalt că se află într-un post mai mare, se întâlnesc, Spiritualizare prin primitivism, Un spirit matern urmăreşte cu grijă prima ieşire a unui spirit filial, Nenăscutul este integrat viitorului său, Lumea aceasta şi aceea unite, Un ochi care vede, celălalt care simte, Un copil de negru nu înţelege zăpada, Un lacăt merge noaptea să se plimbe, Iubea din suflet un bandit, Simplex îl vizitează pe complex etc.

Alte tablouri sunt dedicate peisajului, fizionomiei, arhitecturii, războiului şi dezastrelor: Întindere verde, Peisajul la început, Grădină botanică, secţia de plante filiforme etc.; Cristalizare fizionomică, Fizionomia unui vis, Îl roade, Simte că e urmărit, Şi ce daca vine pe urmă?, Pe vremea aceea aveam şanse, Dispărut, dar nu fără urme, Ce văd ăia la mine?, Gras şi princiar, Comic şi totuşi maiestuos, Un caracter devine dur, Indisponibilă pentru asta! etc.; Mişcarea sălilor gotice, Clădiri laice cu legături sus, Arhitectură transparent-structurală, Arhitectură galben violet de cuburi în trepte, Oraş pe două coline,., Oraş portuar întărit, Ceva fără compoziţie în spaţiu etc.; Teren lovit, Teama vapoarelor, Om şi animal sfârşind împreună, Şters de pe listă, Locul unui incendiu, Moartea pe câmpul de luptă, Port militar etc.

Observăm din enumerarea titlurilor de mai sus câteva caracteristici ale structurii lor lingvistice. Klee, în majoritatea cazurilor preferă folosirea sintagmelor, Violonist bătrân, Pianul literar, Cristalizare fizionomică etc., exprimării printr-un singur cuvânt, cazuri izolate precum  Proiect, Regie, Giuvaeruri, Rotaţie. Unele titluri au caracter descriptiv, recurgând adesea la elipsă – procedeu specific limbajului poetic, exprimării ambigue: Întindere verde,  Arhitectură galben violet de cuburi în trepte, Simte că e urmărit etc.), Altele sunt narative:  Un lacăt merge noaptea să se plimbe, Iubea din suflet un bandit etc. Klee recurge la figuri de stili,  metafora, Doi acrobaţi pe scara inimii, sau personificarea, Teama vapoarelor, la ironie, Gras şi princiar și la asurd, Motanul cu ouă etc. Nu lipsesc construcţiile imperative şi interogative, situaţii de comunicare în care emiţătorul este situat în afara taboului şi receptorul în structura acestuia (Piei din faţa mea, melcule!) sau emiţătorul din spaţiul tabloului se adresează privitorului-receptor din spaţiul exterior ( Ce văd ăia la mine? )

Klee, Pictorul-Poet, în căutarea sa constantă şi asiduă de a reuni pe pânză pictura, poezia, muzica şi arhitectura „s-a străduit cu pasiune să comunice incomprehensibilul. El a încercat să ducă privitorul dincolo de conceptul lexical, dincolo de ideea că lumea reală este ceea ce vedem şi să atragă atenţia celor care priveau lucrările lui că viaţa e plină de mistere. Realul pentru artist îl constituia universul autoexprimării în artă, iar semnele şi simbolurile pictate de el erau o palidă imagine a ceea ce  simţea că ar fi natura adevărată dar tainică a lumii. Misiunea sa, pe care veşnic o propovăduia, a fost aceea de a face vizibil ceea ce este invizibil pentru cei mai mulţi dintre noi (…)”. Cu ocazia vernisării expoziției „Axis of Bloom” iubitorii artelor vizuale au fost invitați să participe la un experiment în care artiștii să devină ei înșiși receptori împreună cu publicul.

A consemnat Ileana Ciobanu Ioanovici

„Anul Constantin Brâncuşi”: Granițele materiei, forme de spirit…

Data: 12 martie 2026 by Redacția

Anul 2026 a fost instituit prin lege ca „Anul Constantin Brâncuşi”, pentru aniversarea a 150 de ani de la naşterea artistului Constantin Brâncuşi. Conform legii, pe tot parcursul anului 2026 Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi instituţiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot organiza sau sprijini logistic/ material manifestări culturale, artistice sau educaţionale dedicate celebrării vieţii şi operei lui Constantin Brâncuşi. În pragul anului decretat „Anul Brâncuși”, ultima expoziție dedicată multiplului artist de la Hobița s-a bucurat de succes la Cracovia. Intitulată „Brâncuși. Sculptând cu lumina”, expoziția a făcut parte din sezonul cultural România-Polonia 2024-2025, cel mai amplu program de diplomație culturală derulat de statul român în Polonia, în perioada iunie 2024 – decembrie 2025, care a inclus peste 300 de evenimente derulate în 13 orașe poloneze, la care au participat direct peste 150.000 de persoane. Expoziția „Brâncuși. Sculptând cu lumina” a fost însoțită de un catalog în care Doina Lemny explică evoluția artei fotografice în contextul întregii creații brâncușiene și în care sunt reproduse fotografiile originale expuse, precum și imagini semnate de fotograful Ion Miclea cu ansamblul monumental de la Târgu-Jiu. Scopul acestui eseu e să reliefăm indicii că Brâncuși a sculptat în mod științific cu lumina, ascunzând ecuații optice și luminice în opera sa de căpătâi, cea de la Târgu-Jiu. Încă din 2017, Ion Popescu Brădiceni scria despre Brâncuși, în Gorjeanul: „Având şi darul naraţiunii, marele sculptor a intuit cu jumătate de secol mai devreme fizica cuantică” . Mă alătur, fără rezerve, acestei ipoteze.

Potrivit mai multor surse exclusiv românești, sculptura europeană a fost marcată de trei mari figuri: Phidias în antichitate, Michelangelo în perioada Renașterii și Brâncuși în secolul XX. Se spunea despre Fidias: „Când a sculptat zei, a integrat raportul de aur; când a sculptat muritori, nu a făcut-o”. Mai multe studii sugerează că Michelangelo a ascuns cunoștințe științifice în Capela Sixtină. Aceeași întrebare o pune și Doru Strîmbulescu despre Brâncuși: „Marele sculptor a îngropat în piatra Mesei Tăcerii și a Porții Sărutului, sau în formele romboidale ale Coloanei fără sfârșit, un sens, un adevăr, o semnificație, un cod pe care nu îl putem descifra?”… Răspunsul lui Constantin Noica la întrebarea dacă Brâncuși a avut astfel de intenții este afirmativ. Ideea că ansamblul a fost „proiectat ca o devenire” ar putea fi dovedită printr-o simplă măsurare. Cu toate acestea, Noica s-a abținut să facă acea măsurătoare, declarând: „Ne-am temut că realitatea s-ar putea să nu se potrivească cu legenda, făcând-o să se prăbușească. Sau, dimpotrivă, că s-ar putea să se potrivească exact, iar legenda și-ar pierde din exactitate”. Capela Sixtină a pierdut ceva pentru că Michelangelo a adăugat o dimensiune științifică, sau zeii sculptați de Fidias dacă au fost și măsurați cu raportul de aur? Cu siguranță nu. În mod similar, dacă Brâncuși a integrat fizica cuantică în ansamblul său monumental, el nu a pierdut precizia, căci fizica cuantică deschide ușa magiei pure. Nimic exact nu o poate înțelege pe deplin. O îmblânzim doar statistic, sub imperiul probabilităților. „Voi nu știți ce vă las eu aici”… Acestea sunt enigmaticele cuvinte ale creatorului trilogiei monumentale din Târgu Jiu. „Coloana Infinitului. Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă… Să arzi ca o flacără… Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul” (Brâncuși).

Aplecarea lui Brâncuși față de profunzimile materiei, luminii și de esențe în general făcea parte din structura lăuntrică a artistului…„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, explica Brâncuși efortul său de a atinge granițele materiei cu care plăsmuia forme de spirit. (G.V.G.)

Diversiunea numită „Epstein”…

Data: 11 martie 2026 by Diana Maria Brăgaru

Revin la Epstein, deoarece bag seamă ca încă sunt oameni preocupați de subiect. Epstein, care e foarte mort. Extrem de mort, de peste șase ani. Epstein care provenea din sectorul bancar. Condus majoritar de cine? V-am mai povestit. Și despre ei, și despre apucăturile lor curcubeu Ați uitat? Eu nu înțeleg cum încă nu v-ați dat seama ca Epstein a fost, este și va fi o diversiune? Nu știau oare oamenii ca există rețele de furnizare de prostituate, escorte șamd pentru potențați? Încă nu ați înțeles ca tot ce implica sexul e praf în ochi, că ia ochii prostimii avide de senzații? Cum a ieșit Epstein din schemă prin sinucidere în pușcărie nu va ridica niciun semn de întrebare? Peste 20 de ani, nicio sinucidere în pușcăria aia. Epstein are o tentativa cu o luna înainte. Iese totuși de sub supravegherea care l-ar fi păstrat în viața. Iar în noaptea „sinuciderii”, toti gardienii dormeau și nu funcționau camerele de luat vederi. Hellooo! Ce e mai important pentru omenire în ziua de azi, serviciile sexuale furnizate de rețeaua Epstein sau pâinea de zi cu zi? E mai important ce făceau degeneraii decât prețul vieții omului obișnuit? Răspundeți-va vouă, iubiții mei, nu mie. Pentru ca da, scandalul Epstein e una dintre fumigenele despre secretul lui Polichinelle.

Și, repet, fiți cu mare băgare de seamă la toate știrile care va fac sa va cutremurați de indignare. În special cele legate de sex.

Apropos, va aduceți aminte de filmul lui Gibson despre traficul de copii? Ce coincidență, filmările au început în 2018, când Miami Herald scria despre „ocupația” lui Epstein. La peste zece ani de la aflarea faptului ca ii plăceau anumite chestii ilegale și imorale. Și s-au terminat filmările în 2019, în același an cu moartea lui Epstein, declanșarea scandalului sexual și creșterea amplorii lui. Da, scandalul care a mai băgat niște bani (deloc putini) în buzunarele marilor trusturi de presa (oare cine le deține) și ai producătorilor și difuzorilor de filme și documentare (oare cine deține casele de producție și cine are drepturi de difuzare?)… Și a apărut în public de-abia în 2024, când Trump se lupta cu nu mai puțin de patru dosare penale… Apropos, unor victime de-ale lui Epstein le-au fost plătite despăgubiri de 290 milioane de JP Morgan și de 75 milioane de la Deutsche Bank. Sa ne amintim iar despre acțiunile deținute de Vanguard, Blackrock și State Street la ele…

De reținut: 1. Luați mereu în considerare cronologiile; 2. Fiți atenți la detalii care nu par importante; 3. Nu mai credeți în coincidențe.

Și încă ceva!

De ce nu a fost arestat /condamnat absolut niciun nume mare dintre clienții lui Epstein? Ariane de Rothschild este legata de Epstein, i-a fost apropiata, aveau afaceri împreună, a scăpat-o de a! plăti o amenda de 35 milioane USD în SUA. Epstein era apropiat de cercul lui Sarcozy. Sarcozy care l-a promovat pe Macron, pana cand Macron a intrat sub umbrela lui Merkel, fiind apoi lăsat moștenire Ursulei. Apropierea lui Epstein de Obama, Clinton, nici ei nu mai știu de cine. Coincidențe? Aiurea! Cu cât mai multe nume sonore, cu atât mai multe fumigene… Fiți cuminți, nimeni important cu adevărat nu va fi niciodată găsit vinovat și condamnat. Iar aceasta e dovada supremă a faptului ca totul e o mascaradă.

Statul Român și represiunea Elitelor Culturale

Data: 11 martie 2026 by Alexandru Florin Țene 
Condamnare juridică, marginalizare simbolică,
memorie amputată (1945–1965)

Articolul de față analizează mecanismele prin care statul român, în special în perioada comunistă, a exercitat represiune sistematică asupra marilor personalități culturale și intelectuale, utilizând instrumente juridice, administrative și simbolice. Cazurile Vasile Militaru, Radu Gyr, Lucian Blaga și ale altor figuri canonice sunt abordate comparativ, pentru a evidenția tipologiile represiunii și consecințele acestora asupra memoriei culturale românești. Regimurile totalitare se definesc nu doar prin controlul economic și politic, ci și prin gestionarea violentă a capitalului simbolic. În România postbelică, statul comunist a privit elitele culturale nu ca pe un patrimoniu național, ci și ca pe un potențial focar de rezistență ideologică. Represiunea nu a fost uniformă: ea a variat de la condamnare penală la interdicție editorială, de la detenție la moarte civilă. Analiza se bazează pe teoria justiției politice (Arendt, Judt), conceptele de memorie traumatică și amnistie simbolică ,studii de istorie a represiunii comuniste din România.

Metodologic, studiul utilizează: analiza documentelor judiciare, interpretarea critică a discursului ideologic, comparația între cazuri individuale.

Vasile Militaru (1886–1959) reprezintă cazul tipic al represiunii motivate exclusiv ideologic. Poezia sa, cu caracter religios și etic, a fost etichetată drept „mistică” și „retrogradă”, intrând în contradicție frontală cu realismul socialist. Arestat în 1959, Militaru este condamnat într-un proces lipsit de transparență, sub acuzația de „activitate legionară”, fără probe solide. Moartea sa în detenție confirmă utilizarea sistemului penal ca instrument de epurare culturală, nu de justiție.

Radu Gyr – poezia condamnată penal… „Ridică-te, Gheorghe…” – text literar sau act politic? Condamnarea lui Radu Gyr (1905–1975) la moarte pentru o poezie constituie un caz-limită în istoria represiunii culturale europene. Textul incriminat nu cheamă explicit la revoltă armată, ci exprimă o solidaritate socială și națională. Anii de închisoare (Aiud, Pitești, Jilava) demonstrează intenția statului de a neutraliza forța simbolică a poetului, nu doar persoana fizică. Comutarea pedepsei nu anulează caracterul exemplar-represiv al sentinței.

Lucian Blaga (1895–1961) nu a fost condamnat penal, ci eliminat sistemic: exclus din Academie, interzis editorial, redus la un post marginal. Această formă de represiune „soft” este, paradoxal, una dintre cele mai eficiente. Gândirea metafizică a lui Blaga contravenea materialismului dialectic, iar statul a ales tăcerea forțată, nu confruntarea ideologică deschisă.

Mircea Vulcănescu: Condamnat ca „criminal de război”, moare la Aiud (1952). Cazul său evidențiază confuzia deliberată dintre responsabilitate politică și valoare intelectuală. Nichifor Crainic și Constantin Noica: Deși tratați diferit juridic, ambii sunt supuși epurării academice, demonstrând că statul urmărea controlul sensului, nu doar al persoanelor.

Represiunea elitelor culturale în România comunistă nu a fost accidentală, ci: sistematică, diferențiată strategic, orientată spre mutilarea memoriei culturale. Statul nu s-a limitat la a pedepsi; a rescris canonul, a falsificat ierarhii și a produs discontinuități culturale cu efecte pe termen lung. Poporul român este subiectul istoriei. Statul român este un instrument al organizării politice. Când statul servește poporul → legitimitate. Când statul se separă de popor apare criză morală și politică.

Numărul 767

Data: 11 martie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Dilema Sustenabilității Sistemului de Pensii în Epoca Inteligenței Artificiale

Data: 11 martie 2026 by Redacția

Articolul analizează provocările fundamentale aduse sistemului de pensii de către binomul „Omul Ageless” și „Robotul Amortal”. Autorul demonstrează că modelul tradițional de tip pay-as-you-go, bazat pe solidaritatea dintre generații prin contribuții salariale, devine anacronic într-o lume în care tehnologia extinde longevitatea biologică, iar automatizarea substituie munca umană. Lucrarea propune o reformă fiscală și socială radicală, fundamentată pe impozitarea algoritmilor, crearea unui „Dividend Digital” și a unui „Fond Național de Longevitate”. Aceste măsuri vizează asigurarea echității sociale și tranziția istorică de la „timpul muncii” la „timpul trăirii”, transformând productivitatea mașinii în garantul bunăstării umane. Nu mai avem luxul timpului; suntem în fața unui colaps demografic și economic care nu poate fi evitat prin metode clasice. Datele sunt necruțătoare: în februarie 2026, raportul este deja alarmant: 83 de pensionari la 100 de salariați. Fără o schimbare radicală, ne îndreptăm spre un dezastru programat.

Până în 2040, ne confruntăm cu o prăpastie între două destine naționale: 1. Scenariul Dezastrului: „Sclavia Modernă”: Refuzul adoptării Inteligenței Artificiale (IA) va condamna țara la statutul de colonie modernă. Cu doar 2,5 milioane de salariați striviți sub povara a 7,5 milioane de pensionari, sistemul de pensii se va prăbuși inevitabil, antrenând falimentul statului; 2. Scenariul Salvării: Revoluția IA: Înlocuirea forței de muncă umane cu roboți capabili să producă 24/7, adică șapte zile pe săptămână, douăzeci și patru de ore pe zi, fără întrerupere, fără pauze de masă, fără concedii medicale, fără stres, fără erori, cu o productivitate exponențială și cu o precizie absolută. Această substituție este singura cale pentru a finanța pensiile din productivitatea mașinilor, a reduce săptămâna de muncă la 15-20 de ore și a preveni haosul social. Suntem la ultima barieră înainte de colaps.

Mai putem salva pensiile generațiilor actuale și viitoare sau ne resemnăm cu falimentul național?

Sfârșitul Contractului Social Tradițional

Timp de secole, stabilitatea economică a lumii moderne a fost garantată de un „contract social” implicit, construit pe un fundament care astăzi stă să se prăbușească: ideea că omul îmbătrânește biologic și trebuie să muncească până la epuizare pentru a-și merita odihna.

Acest model tradițional a fost divizat în trei etape clare: 1. Munca, desfășurată după terminarea pregătirii profesionale și până la împlinirea vârstei legale de pensionare; 2. Acumularea, prin plata contribuțiilor sociale, alimentând un fond de pensii bazat pe solidaritatea dintre generații; 3. Asigurarea consumului prin pensie, etapă în care, după ieșirea la pensie, se accentua degradarea biologică a omului și a capacității de a mai munci. Acest ciclu natural asigura un echilibru între efort și recompensă. În viitor, însă, asistăm la nașterea unei dualități care spulberă acest model: Omul Ageless (căruia îi crește vitalitatea și longevitatea prin tehnologie până spre 100 și chiar 120 de ani) și Robotul Amortal (entitatea algoritmică ce produce fără încetare, înlocuind forța de muncă umană).

Întrebarea fundamentală a secolului XXI devine: Cine va mai plăti pensia „Omului cu o vitalitate și cu o longevitate până spre 100 și chiar 120 de ani”? În contextul în care robotul amortal ia locul angajatului, iar omul ageless trăiește mult peste media actuală, sistemul de pensii necesită o viziune radicală. Nu ne lipsește bogăția, ci ne lipsește echitatea distribuției ei. Trebuie să înțelegem că, dacă un algoritm înlocuiește 10 oameni cu o productivitate mult superioară acestora, angajatorul acestuia (al algoritmului) trebuie să „plătească” contribuțiile acelor oameni (10, în acest exemplu), fie și numai la un nivel de 50 la sută. Salvarea contractului social de pensii depinde de capacitatea statului de a acționa ca arbitru, transformând productivitatea mașinilor în „Dividend Digital”, permițând astfel umanității trecerea istorică de la „timpul muncii” la „timpul trăirii”.

Pensiile într-o lume „Ageless”

Dacă progresul biotehnologic îi va permite omului să își păstreze capacitatea de muncă la 80 sau la 100 de ani, conceptul actual de vârstă de pensionare se schimbă radical. Statul nu va mai putea susține pensia unui fost salariat exclusiv din fondul de pensii constituit numai prin contribuțiile sale directe, în condițiile în care perioada de pensionar tinde să se apropie de durata stagiului de cotizare. Datele curente arată că sistemul public de pensii din România (Pilonul I) se bazează pe solidaritatea dintre generații, tocmai pentru că sumele depuse de un asigurat nu sunt păstrate într-un cont individual de acumulare, ci sunt redistribuite imediat pentru plata pensiilor aflate în plată. În acest context, o longevitate de încă o jumătate de secol după pensionare ar necesita un randament al investițiilor sau o rată a contribuțiilor care depășește cu mult posibilitățile economice actuale. Soluția? Constituirea fondului de pensii prin taxarea robotului amortal pentru a subvenționa timpul liber al omului.

Antiteza dintre Productivitatea Robotului și Nevoia Omului

Robotul „amortal” produce în regim 24/7 (șapte zile pe săptămână, douăzeci și patru de ore pe zi, fără întrerupere), fără pauze de masă, concedii medicale sau stres. Această eficiență generează o bogăție imensă, dar robotul nu este un agent de consum. Rezultă un paradox: o producție abundentă, dar o masă de consumatori în scădere, lăsând sistemul de pensii fără baza sa clasică de contribuție. Impozitarea muncii vii (a omului salariat) va trebui înlocuită cu impozitarea algoritmilor. Problema centrală este cum extragi valoare dintr-o entitate fără nevoi umane — algoritmii — pentru a întreține masa de pensionari care, deși tinde să devină atemporală (ageless) prin medicină, nu mai este productivă din cauza vârstei și a factorului degenerativ inevitabil. Pentru a preveni colapsul sistemelor de protecție socială și a evita o criză de inegalitate fără precedent, se impune adoptarea următoarelor măsuri legislative structurale: Legea „Unității de Substituție Tehnologică”: Companiile care înlocuiesc posturile ocupate de salariați cu sisteme de Inteligență Artificială sau robotică vor fi obligate la plata unei „Contribuții de Reechilibrare Socială”. Aceasta este propusă la un nivel de 50 la sută din valoarea contribuțiilor sociale aferente posturilor eliminate, asigurând astfel alimentarea continuă a fondului de pensii, în ciuda contracției masei de contributori umani; Fondul Național de Longevitate: Constituirea unui fond suveran alimentat prin taxarea profiturilor rezultate din automatizarea masivă. Scopul acestuia este finanțarea unui venit de bază garantat pentru „cetățenii ageless”, a căror existență post-productivă este extinsă de progresele medicinii, dar a căror subzistență nu mai poate fi susținută prin mecanismele clasice de solidaritate dintre generații (pay-as-you-go = plătești pe măsură ce consumi), devenite anacronice în raport cu noua realitate demografică; Dividendul Digital: Reglementarea reducerii progresive a săptămânii de muncă, cu un obiectiv de 15 – 20 de ore, fără diminuarea veniturilor salariale. Această măsură vizează redistribuirea echitabilă a câștigurilor de productivitate către factorul uman, prevenind șomajul tehnologic și menținând puterea de cumpărare necesară funcționării economiei de piață; Voucherul de „Recalificare Existențială”: Într-o eră în care munca tradițională încetează să mai fie majoritară, acest voucher susține trecerea de la „omul productiv” la „omul creativ”. Finanțarea va fi direcționată către educație continuă, activități comunitare, artă și îngrijire, oferind un nou sens existențial în etapa de longevitate extinsă.

Etica Timpului: De la „Timpul Muncii” la „Timpul Trăirii”

Robotul amortal va deține „timpul muncii”, în timp ce Omul ageless va reînvăța „timpul trăirii”. Fără o reformă profundă a sistemului de pensii și a celui fiscal, riscăm o prăpastie socială între o elită tehnologică și o masă de oameni fără rol productiv. Într-un sistem unde valoarea nu mai este generată majoritar prin efort uman salarizat, ci prin algoritmi, stabilitatea monetară devine o provocare de ordin structural. Trecerea de la masa salarială la „Dividendul Digital” și la „Contribuția de Reechilibrare Socială” necesită o supraveghere strictă a echilibrului dintre masa monetară aflată în circulație și abundența de bunuri produse de „Robotul Amortal”. Deoarece roboții pot produce volume imense de bunuri și servicii la costuri marginale tot mai mici, există riscul unei deflații tehnologice care ar putea destabiliza investițiile. Deși eficiența algoritmică reduce componenta de manoperă, costurile cu resursele, energia și mentenanța rămân constante de bază. Statul, prin mecanismul de taxare a algoritmului, trebuie să asigure un flux monetar constant către cetățenii „ageless”, transformând această eficiență a mașinii în putere de cumpărare umană. Fără acest transfer, supraproducția robotică s-ar lovi de incapacitatea de consum a populației (rămasă fără venituri salariale tradiționale), generând un blocaj economic sistemic prin lipsa cererii solvabile. Masa Monetară și Productivitatea Algoritmică: În noul model, emisiunea monetară nu mai poate fi corelată exclusiv cu indicii tradiționali ai muncii. Se impune ca stabilitatea monedei să fie ancorată în „Unitatea de Productivitate Tehnologică”. Practic, valoarea banilor va fi susținută de capacitatea de producție și a sistemelor automate, asigurându-se că venitul de bază distribuit pensionarilor și cetățenilor activi are o acoperire reală în bunuri și servicii disponibile pe piață. Controlul Inflației prin Redistribuire: Spre deosebire de emisiunea monetară fără acoperire, „Dividendul Digital” este extras direct din plusvaloarea generată de automatizare. Astfel, finanțarea longevității nu devine o sursă de inflație, ci un mecanism de echilibrare: extragem profitul excedentar și de la entitățile non-umane (algoritmi) și îl reintroducem în circuitul economic prin consumul uman, menținând astfel vitalitatea pieței.

Rolul Sindicatelor în Reconfigurarea Contractului Social

În epoca „Robotului Amortal”, misiunea tradițională a sindicatelor trebuie să treacă printr-o metamorfoză profundă. Dacă până acum sindicatul lupta prioritar pentru mărirea salariilor muncii vii, în noul context, acesta devine garantul echității în distribuția productivității automate. Principalele direcții de acțiune sindicală pentru orizontul 2030-2050 vor fi: Negocierea „Câștigului de Timp”: Sindicatele vor milita pentru reducerea drastică a normei de lucru (către săptămâna de 15-20 de ore), susținând că beneficiul automatizării trebuie să se materializeze în extinderea „timpului trăirii” pentru om, nu doar în acumularea profitului corporatist; Monitorizarea Substituției Tehnologice: Sindicatul devine un auditor social care verifică respectarea Legii „Unității de Substituție Tehnologică”. Acesta se va asigura că pentru fiecare flux de lucru automatizat, angajatorul virează către Fondul de Pensii o cotă de 50 la sută din contribuțiile aferente posturilor umane eliminate. Sindicatul va veghea ca robotizarea să nu devină un mecanism de evaziune socială; Garantarea „Dividendului Digital”: Într-o lume în care ponderea muncii umane scade continuu, sindicatele vor reprezenta interesele „cetățeanului ageless” în fața statului-arbitru. Misiunea lor va fi să asigure că profiturile generate de algoritmi alimentează venitul social minim (sau venitul de bază) și nu se concentrează exclusiv în mâinile elitelor tehnologice.

Astfel, sindicatul viitorului nu mai este doar un negociator al efortului fizic, ci un arhitect al noului contract social, protejând dreptul omului de a beneficia de „darul longevității” fără spectrul sărăciei.

Practic, sustenabilitatea sistemului de pensii în era Inteligenței Artificiale nu va fi determinată de o lipsă de resurse financiare, ci de curajul și capacitatea noastră de viziune etică. Adevărata provocare a acestui secol este tranziția istorică de la un model fiscal care impozitează exclusiv efortul uman, la unul care recunoaște și fiscalizează și randamentul exponențial al mașinii. Prin implementarea „Dividendului Digital” și a mecanismelor de taxare a algoritmilor, avem șansa unică de a transforma longevitatea dintr-o amenințare bugetară într-o victorie a civilizației: libertatea de a trăi dincolo de necesitatea muncii de subzistență. În acest nou contract social, „Robotul Amortal” nu mai este un competitor al muncii vii, ci devine garantul tehnologic al bunăstării și demnității „Omului Ageless”. Este, în esență, trecerea de la supraviețuirea prin efort la existența prin cunoaștere și creativitate.

Un articol de N. Grigorie Lăcrița