Poate numai cine nu a fost îndrăgostit nu a fredonat cu bucurie melodiile: „Iubesc femeia”, „Adio, doamnă”, „De ce mi-ai spus că mă iubești”, „Cruce albă de mesteacăn”, „La umbra nucului bătrân”, „Scrisoare de dor”, „Minciuna” („Pe boltă când apare luna”), „Romanța celei care minte”, „Scrisoare de amor” și multe alte cântece de muzică ușoară sau romanțe. Iar toate acestea (peste 400 de melodii) au fost compuse de Ionel Fernic, „prinț” al aerului, „zburător” împătimit cu pletele-n vânt… Ionel Fernic a fost un compozitor român de muzică ușoară, dar și aviator (pilot civil) și chiar unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale, pe lângă zboruri și salturi cu parașuta, au intrat scrisul (cu proze de mici dimensiuni, dar și textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar. S-a născut pe 29 mai, în anul 1901, la Târgoviște, ca fiu al inginerului mecanic Teodor Fernic. Vărul său, inginerul George Fernic, a fost aviator și constructor de avioane, decedând într-un accident de avion la o paradă aviatică din cadrul „Expoziției aviatice de la Chicago” din octombrie 1930. La câteva luni după naștere, din cauza sarcinilor de serviciu ale tatălui său la șantierele navale din Galați, familia Fernic s-a mutat în acest oraș.
La vârsta de doi ani, Fernic și-a pierdut mama, aceasta pierzându-și viața la nașterea fratelui său, Grigore. După ce a învățat, conform dorinței răposatei sale mame, la o școală primară luterană din București, s-a întors la Galați, unde a teminat studiile liceale la Liceul „Vasile Alecsandri” din localitate. Primele lecții de ghitară și pian le-a primit de la profesorul său de muzică de la liceu, compozitorul Theodor Fuchs. Pasionat de muzică, dar și de aparatele de zbor, Ionel Fernic a fost îndrumat de părinți să-și continue studiile într-o facultate tehnică. Totuși, acesta a optat pentru Conservatorul din București, unde a intrat la secția de artă dramatică (actorie) cu cea mai mare medie. Deși remarcat de profesorii săi, tânărul nu s-a impus pe specializarea oferită de școală, dar a avut ocazia să joace alături de marii actori ai scenei românești, precum Aristide Demetriade, Ion Manolescu, Mișu Fotino, ș.a. O dată încheiate studiile (în anul 1924), Fernic și-a satisfăcut stagiul militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești. Apoi a rămas în acest oraș pentru câțiva ani, tot aici compunând o parte importantă a repertoriului său.
Dacă semnalul talentului său a apărut sub îndrumarea profesorului Fuchs, Fernic a compus atunci, în ultimul an de liceu, balada „Cruce albă de mesteacăn (1919), ca prima sa piesă de muzică ușoară. După ce s-a stabilit la Ploiești, simțind nevoia de a compune muzică de succes, dar și totodată pentru a-și verifica posibilitățile, a scris cu vervă numeroase romanțe și tangouri. Primul său tango, compus în 1931, s-a intitulat „Minciuna” (mai cunoscut cu titlul de „Pe boltă când apare luna”, reprezentând primul vers din refren); în fapt, melodia este o adaptare a unei piese franțuzești, propusă de Nicolae Kirițescu. Versurile în limba franceză au fost înlocuite cu unele noi, scrise de Aurel Felea. „Într-o zi stăteam acasă și exersam la pian. Simțeam oarecare inspirație în acel moment și am luat hârtia și condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus „Minciuna”, primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cât e de ieftin, dar trebuia să trăiesc și m-am pus cu nădejde pe lucru, luptând din răsputeri să escaladez, cât era cu putință, zidurile banalității.”—ne spune chiar compozitorul Ionel Fernic. În doar câțiva ani, Ionel Fernic a devenit autorul a peste patru sute de șlagăre. Multe dintre compozițiile sale s-au bucurat de faimă în epocă și continuă să fie apreciate până în ziua de astăzi. În prezent, se editează anual sau la distanță de câțiva ani, noi compilații de muzică ușoară care includ piese semnate de Fernic. Din anul 1927, Fernic și-a încercat pentru scurt timp talentul scriitoricesc, publicând un volum de schițe, „Misterele din Mizil” (pe modelul seriilor publicate în foileton, de mare succes în Europa în acea vreme; de exemplu, „Misterele Parisului”). În 1928 a publicat un volum de poezii („Prăștii”) și câteva cărți pentru copii. Tot el a fondat revista satirică „Să nu te superi că te-njur”. La începutul anilor treizeci, Fernic se mută definitiv în București (cunoscut ca și Micul Paris).
A absolvit Școala de pilotaj de la Băneasa în primăvara anului 1935, primind brevetul de zburător (pilot). De atunci figurează în evidențele piloților români de turism și sport și tot atunci se arată interesat de parașutism. Fernic execută primul salt cu parașuta în cadrul unui miting aviatic la aeroportul Băneasa. Dar, curând, va trebui să renunțe la parașutism din pricina unui accident la aterizare, în cadrul mitingului aviatic organizat la Ismail, ocazie cu care își fracturează piciorul drept. Este numit directorul Școlii de pilotaj din Cernăuți; va fi medaliat de însuși regele Carol al II-lea cu o distincție importantă, „Virtutea Aeronautică”. „L-am cunoscut într-o zi a anului 1937 pe un aerodrom din București, unde a aterizat cu avionul său pentru o mică revizie. În carlinga din față avea legată în chingi o chitară. Când l-am întrebat ce-i cu chitara acolo, mi-a răspuns că «nu-i chitară, ci este iubita lui, care îl însoțește pretutindeni.» Socotindu-i zisele o mică și nevinovată nebunie, am râs și i-am acceptat ca bun răspunsul, deoarece noi, aviatorii acelor vremuri, aveam fiecare nebuniile noastre. Altfel n-am fi putut zbura cu aripile legate cu sârmă și proptite cu bandaje și atele din scânduri de gard atunci când o întâmplare nefericită făcea să ne ciobim la câte o aterizare forțată de vreun teren necunoscut.”își amintește Ioan Crăciun, pilot-aviator în rezervă. Despre senzația provocată de săritura cu parașuta, Ionel Fernic mărturisea: „Nu simt niciun fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Nici un zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului.” De altfel, nu o dată, Fernic descrie în poemele sale condiţia precară a artistului, aşa cum o face și în „Balada milionului“, citată în lucrarea „Pluviografii“: „Milion cu şase nule şi c-un băţ în fruntea lor! Numai cât gândesc la tine, fără voie mă-nfior / Cugetând umplut de scârbă şi scuipând ca un birjar / Câte hârci neputincioase nu te au în buzunar (…) / Câţi poeţi cu plete negre nu suspină, milion / Cerşind dragostea iubitei, cu chitara, sub balcon / Milion, stăpân al lumii şi rival cu Dumnezeu / Te urăsc cu-neverşunare, fiindcă… nu te am şi eu!“.
Îndrăgostit de muzică și zbor, Ionel Fernic și-a pierdut viața într-un accident aviatic pe data de 22 iulie 1938, la vârsta de 37 de ani. Fiind pasager al unui zbor pe ruta Varșovia-București-Salonic (compania poloneză LOT), Fernic și-a pierdut viața alături de toți ceilalți pasageri, din cauze necunoscute, avionul prăbușindu-se în pădurea de la Negrileasa, în apropiere de satul Stulpicani, județul Suceava. Venea în Bucureşti pentru a participa la înmormânarea Reginei Maria. Rămășițele lui Ionel Fernic au fost incinerate la Crematoriul bucureștean. La eveniment au participat prieteni și colaboratori din lumea muzicii și aviatori care, fie i-au cântat piesele mai îndrăgite, fie l-au omagiat printr-o demonstrație de zbor deasupra Bucureștiului. „O personalitate care a întrunit prin valențele talentului său multilateral, inspirația poetului, harul cântărețului-interpret al propriilor romanțe și tangouri, curajul și pasiunea zburătorului îndrăzneț, afirmându-se ca pilot și parașutist sportiv, acesta a fost, în câteva cuvinte, Ionel Fernic.” Astfel ne spune Soverth în a sa carte „Parașutiștii în luptă”.
Ca un fapt divers, vizitatorii pot admira la Muzeul „Casa Cuza Vodă”, secţie a muzeului de istorie „Paul Păltănea”, exponatul cunoscut ca „Manuscris al compozitorului Ionel Fernic” conţinând traduceri originale din poetul persan Omar Khayyam. Manuscrisul, datând din anul 1929, reprezintă un cadou pe care cunoscutul compozitor interbelic Ionel Fernic, îl face unui prieten de-al său, Petrică Stegărescu. Într-un carnet cartonat, cu filă groasă şi rotunjită la colţuri, cu un scris caligrafic, îngrijit, compozitorul traduce 70 de catrene aparţinând poetului persan omar khayyam (sec.XI). Personalitate polivalentă a persiei medievale, Omar Khayyam s-a remarcat atât prin importante descoperiri ştiinţifice, mai ales în matematică şi astronomie, cât şi printr-o gândire filosofic-religioasă atipică, greu de încadrat în vreunul din curentele epocii. Catrenele sale (rubaiyat) expun o viziune agnostică asupra lumii, atât în plan teologic-metafizic, cât şi în plan moral. „Autorul refuză să mai aţintească înţelegerea, se dezice de religie şi de filosofie, în favoarea trăirii depline a concretului. Hedonismul său este cvasi-religios, imersiunea în clipa şi oportunitatea prezentă dobândind nuanţe mistice şi aproximând împlinirea soteriologică.” (asistent cercetare dr. Ovidiu Nedu). Manuscrisul expus la muzeul „Casa Cuza Vodă” reprezintă un demers de pionierat în domeniul orientalisticii româneşti și merită menționat printre celelalte realizări ale lui Ionel Fernic. Cu chitara („iubita” sa) în carlinga avionului și cu gândul la un viitor șlagăr de muzică ușoară, a plecat către cer „zburătorul” Fernic… „Trubadurul zărilor albastre”… De acolo poate inspiră și pe alți compozitori din zilele noastre…
Lasă un răspuns