Castelul Banloc (jud. Timiș) – model și inspirație pentru Palatul Elisabeta din București

Palatul Elisabeta, amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”, este reședința regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff, care servește Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale. Palatul a fost construit între anii 1935 – 1937 pentru Regina Elisabeta a Greciei, născută Principesă a României, prima fiică a Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria a României, soră a Regelui Carol al II-lea al României. El nu a fost destinat să găzduiască activități oficiale, ci să servească ca locuință Principesei reîntoarse în țară. Palatul nu a fost locuit prea mult de către fosta regină a Greciei, deoarece aceasta s-a retras la reședința ei de la țară, Castelul Banloc (jud. Timiș). După bombardarea Palatului Regal de pe Calea Victoriei, a doua zi după evenimentele de la 23 august 1944, Regele Mihai I a cerut permisiunea mătușii sale de a-și muta curtea, temporar, în Palatul Elisabeta. Într-unul dintre saloanele aflate la etaj, Regele Mihai a fost forțat să semneze un act nelegal de abdicare, la 30 decembrie 1947 (v. „Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947”).Palatul s-a aflat în proprietatea Principesei Elisabeta până la naționalizarea lui în 1948. În prezent, palatul se află în proprietatea statului și este administrat de Regia Autonomă a Protocolului de Stat (RAAPPS). După revenirea definitivă în țară a Familiei Regale a României, petrecută în 1997 (la exact 50 de ani de la plecarea în exilul forțat), Palatul este folosit ca singura reședință oficială și locuință a Familiei Regale din București.

Palatul Elisabeta a fost proiectat în anul 1936 de către arhitectul Corneliu Marcu, într-o combinație de stil maur și brâncovenesc. Decorarea Palatului Elisabeta a avut ca sursă de inspirație și Castelul Banloc (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) monument istoric – cod LMI TM-II-a-A-06177 – din județul Timiș. Aflat la 50 km de Timișoara și la numai 7,5 km de Deta, într-un parc cu specii valoroase de copaci, castelul Banloc așteaptă, precum Frumoasa din Pădurea Adormită să se trezească la viață. Acesta a avut parte de o existență dramatică, trecând de la un pro¬prietar la altul, prin momente de glo¬rie, dar și de abandon.

Pe proprietatea castelului se află ridicat și un monument tip „gloriétă” (mic pavilion de odihnă amenajat într-un parc), ca simbol al „gloriei” (ca onoare, mărire, slavă adusă unei persoane, unui eveniment etc.; faimă, renume obținut de cineva sau de ceva pentru fapte ori pentru însușiri excepționale; ca sinonime: faimă, mărire, onoare, renume, slavă, persoană de mare valoare, sau „aureolă luminoasă” în formă de fascicul radial (în pictură, sculptură, decorație), simbolizând sfințenia. Glorieta este asemănătoare cu tetrapilonul din antichitate, element de arhitectură roman ce avea forma cubică (4 porți – 4 zări) și era ridicat la intersecția marilor drumuri (ca o troiță). Simboliza stâlpii cerului ce ține ridicată bolta. Un tetrapylon (în limba greacă: τετράπυλον, înseamnă „patru porți”), sau „tetrapyla” la plural, este cunoscut în latină ca o „quadrifrons” (literal „patru fronturi”, sau „patru fețe”). Acesta a fost un tip de monument arhitectural comun al antichității clasice. Calitatea definitorie a acestei forme este conceptul de patru porți, cu patru stâlpi sau alte structuri de sprijin amplasate la marcarea diviziunile dintre cele patru colțuri. Un tetrapylon ar putea lua forma unei singure clădiri sau a mai multor structuri multiple, separate. Ele au fost construite ca repere la răscruce de drumuri semnificative sau „puncte focale” geografice, ca un „sub-tip” al arcului de triumf roman, sau pur și simplu ca arhitectură decorativă și estetică ornamentală (așa spun istoricii, el având de fapt un rol bine definit). Așa cum este explicată existența unui arc triumfal (Cel de susține cerul; Cele două coloane ale cerului și arcul bolții cerești; dublul unui Pilon Gjed – Get), un tetrapylon a fost efectiv o „dublare” a formei originale de Arc de Triumf (după fixarea Cerului, a urmat fixarea Pământului); cu un total de patru deschideri arcuite majore, una pe fiecare parte a structurii (o pereche de deschideri opuse una față de cealaltă de-a lungul unei axe, iar o a doua pereche de deschideri de importanță egală sau mai mică, perpendiculară pe prima pereche, deci o structură cu două pasaje boltite, aflate sub formă de cruce). Poate că cea mai izbitoare construcție se află la Palmyra din Siria, unde un Tetrapylon marcheaza al doilea pivot în traseul străzii cu colonade. Acesta constă dintr-o platformă pătrată care poartă la fiecare colț, o grupare strânsă de patru coloane (picioarele elefantului). Fiecare dintre cele patru grupe de stâlpi sprijină 150,000 kg de cornișă solidă. Un tetrakionion (τετρακιόνιον; tetrakionia la plural) este un tip de tetrapylon în care traversarea centrală nu este acoperită, iar cele patru colțuri-markeri există ca patru structuri separate (deasupra capului, adică fără legătură). Exemple de „tetrapyla” notabilă avem „Al Cáparra” în Spania, la Palmyra din Siria și chiar o poartă monumentală de la Aphrodisias din Turcia este considerată un tetrapylon. Mai sunt cunoscute următoare: „Milion” (un marcator de mile în Constantinopolul antic), Arcul lui Janus din Roma, cel din Anjar (în Valea Bekaa; la intersecția străzilor Cardo Maximus și Decumanus), două în Jerash (Iordania), aflate la North Decumanus și la South Decumanus. Arcul de Triumf este un tip distinct de monument arhitectural, declarat ca oarecum confuz de către arhitecți și istorici. Acest tip special de arc este strâns legată de existența unei clădiri fără o funcție adecvată, cu excepția satisfacerii vanității constructorul ei (spun istoricii).

Modelul de bază este un cadru de patru piloni (patru picioare). Acesta poate fi integrat într-un perete fie cu unul – la fel ca la Arcul de Triumf al lui Titus pe Velia, ridicat în 81 d.Hr. – sau trei pasaje – din care Arcul de Septimus Severus (203 d.Hr.), aflat pe partea de nord-laterală a Forumului de la Roma, este cel mai caracteristic. Stilul reflectă modul de a gândi al împăraților, care și-au dorit aceste extravaganțe. Scene de luptă au fost subiectul preferat de pe reliefurile amplasate pe pereții interiori și exteriori ai arcului. Ca atare, ele sunt monumente ce motivează puterea și orientată spre conflicte ale modului de gândire. Împăratul Septimius Severus a mai construit un arc cu patru colțuri (sau tetrapylon), ridicat în Leptis Magna (în Libia). Cele patru basoreliefuri ale acestui monument, aflate pe interiorul arcadelor, au fost transferate la muzeul de la Tripoli. Un mare Tetrapilon din Constatinopol a fost și Calhoun Tetrapylon, un mare arc cu patru laturi cu un acoperiș piramidal abrupt, care se afla pe partea de nord a străzii principale. între forurile lui Constantin și al Theodosios. Acesta a fost acoperit cu reliefuri de bronz și au avut o vreme deasupra ei o roză a vânturilor în formă de Zeiță Victoria cu aripi. Din această cauză a fost numită mai târziu Anemodoulion, sau „servitorul vânturilor”. Potrivit surselor a fost ridicat în vremea lui Teodosie I (379-395), și a fost distrus de cruciați în anul 1204. Numele dat unui asemenea monument în antica Persie („Idol House”, numită și „Casa Statuii”) susține ipoteza în care în interior era expusă o statuie a zeului. Tetrapilonul este un simbol al fixării totale a planetei noastre pe orbita sa cosmică, după ce, anterior, Pământul s-a rostogolit pe cer, bulversându-și și structurile geologice interioare. Zeul sau Împăratul a cărui statuie își găsea locul în acest tetrapilon dădea astfel asigurarea că va face tot ce depinde de el pentru a nu se mai repeta cataclismul cosmic care a distrus o omenire întreagă. Tetrapilonul era monumentul siguranței celor patru zări, ca o continuare a simbolului Arcului de Triumf (acesta asigura faptul că nu va mai cădea Cerul pe Pământ, ca altădată) și al ridicării și fixării Pilonului Get, din Veche Biserică Valaho-Egipteană. Tetrapilonul este chiar CASA planetei noastre, a vieții noastre, a civilizației noastre. După ce planeta noastră s-a zguduit într-un mod îngrozitor, dându-se peste cap efectiv și provocând valuri de sute și mii de metrii înălțime, ridicând munți noi și scufundându-i pe cei vechi, simbolul ridicării și fixării Pilonului Get oferea o siguranță de continuare a vieții. După Pilon (sau Coloană, Columnă, Stâlp) a urmat Piramida (Cortul Domnului cu cele patru colțuri), apoi Arcul de Triumf. La câteva mii de ani distanță de la rezidirea lumii trecută prin cataclism, apărând în sufletul uman simțământul că planeta s-a fixat pe noile coordonate spațiale, simbolul s-a schimbat prin apariția tetrapylonului. Acum 4 erau coloanele fixe ce susțineau bolta cerească și mențineau cele patru zări pe același locații bine știute. Cerul nu mai cădea pe Pământ. Acesta este simbolul și masajul acestui monument. Dacă Pilonului Get îi corespundea la noi simpla troiță ridicată la răscruce de drumuri, de data acesta, tetrapylonului îi răspunde troița acoperită. Acoperișul este Bolta Cerească fixată. În bisericile creștine bolta reprezintă Cerul – coloanele îl susțin (Stâlpii Pământului) – , iar Pantocratorul reprezintă „Casa Zeului” ce va veni. Și astăzi se mai construiesc Tetrapiloni, dar fără să l-i se mai cunoască adevărata semnificație. Omul este o ființă religioasă pentru că a trecut în istora sa prin experiențe care i-au dovedit adevărata putere a Cerului și a Pământului. De aceea a simțit nevoia de a fixa în piatră cele știute și cele neștiute despre acestea toate, spre cunoașterea celor care vor veni.

Un monument asemănător „glorietei” din Timiș sau tetrapilonului este cel cunoscut ca „Mausoleul din Parcul Carol I” din capitală. Mausoleul a fost gândit ca o necropolă, lucru care reiese și din construirea sa dintr-o bază circulară cu un volum foarte mare, acoperită cu granit negru pe care sunt așezate cinci arcade zvelte placate cu granit roșu (numărul 5 reprezintă perfecțiunea umană, întrucât un om cu brațele și picioarele întinse oblic, înspre exterior, formează, împreună cu capul său un pentagon, capul dominand cele patru membre așa cum spiritul guvernează cuaternarul elementelor existenței. Potrivit Cabalei, este numărul omului perfect, ce și-a înlăturat latura animală. Se spune, totodată, că 5 simbolizează limitele omului și ale controlului lui asupra universului. Este corelat cu omul, în general, (2+3=5), având caracterul instabil al dualității (2), în pofida divinității sale (3).) Această rocă roșie este originară din Suedia. De asemenea, mozaicul care împodobește bolta interioară este acoperit cu foiță de aur, adus din Italia. Rotonda îngloba criptele a trei reprezentați de seamă ai comunismului din România: doctor Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, doctor Constantin Ion Parhon.

În fața Mausoleului se află un tun, iar în semicercul din jurul monumentului sunt cripte cu relicvelele mai multor militanți pentru cauza muncitorilor și pentru socialism, cum ar fi: Ștefan Gheorghiu, Ion C. Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroș, Lucrețiu Pătrășcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu-Gherea ș.a.. În trecut, în momentul inaugurării monumentului, pe terasa sa superioară, într-o amforă de granit era o flacară ce ardea în permanență, păstrând vie amintirea celor care au slujit cauza clasei muncitoare. În alveolele regăsite aici, 14 la număr, sunt amplasate ecrane pe care pot fi urmărite filme documentare privitoare la modul cinstirii eroilor neamului atât în țara noastră, cât şi în alte ţări. Iar pe pereții de fundal ai acestora sunt instalate panouri albe pe care sunt proiectate hărți, fotografii, filme, puneri în scenă, discursuri și explicări de strategie, ce ilustrează trei momente importante ale istoriei naționale: Războiul de Independență din 1877-1878, Primul Război Mondial (1914-1919) și Al Doilea Război Mondial (1941-1944). De asemenea, în mijlocul sălii, după ce a fost făcută o reamenajare de către Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, în locul în care înainte a fost plasat sicriul fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej acum este instalat un grup statuar „Pe aici nu se trece”, care îi prezintă pe Regele Ferdinand I al României și zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă. Această operă a fost creată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu. În zilele noastre, Mausoleul, ce ar fi trebuit să reprezinte un monument pentru slăvirea eroilor neamului, este de cele mai multe ori tratat ca un loc pentru făcut fotografii sau admirat ca o simplă construcție frumoasă, de cele mai multe ori oamenii neștiind nici măcar semnificația acestuia. Există doar o placă micuță ce amintește de rolul Mausoleului, dar insuficientă pentru a evidenția așa cum ar trebui un monument. Simbolistica monumentului este cuprinsă de o ceață a nepăsării și nereconsiderării acestuia ca un punct de reper pentru istoria noastră.

Revenind, deși o seamă de mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul pașei de la Timișoara, despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către contele Lázár Karátsonyi. Atât clădirea cât și parcul au fost decorate pe întreg parcursul secolului XIX și până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial ocupația sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul și parcul, Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex, castelul cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie.

În articolul intitulat „Banlocul. Povestea unui grof – Castelul istoric – Stăpâna de azi, A.S.R. Principesa Elisabeta”, apărut în ziarul „Dacia” din 7 august 1939, părintele Ioan B. Mureșianu face câteva considerații de natură estetică și istorică: „Frumusețea Banlocului o dă parcul ce ia o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârșindu-și zidurile înconjurătoare – ca de cetate – spre centru. La răscrucea aleilor veghează statui și inscripții lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetuza, după cât mă lămurește un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri și cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acați, aduși din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul își ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuțită, în fața parcului. A fost zidit pe temelii bătrâne, în 1783. […] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichități, tablouri rococo, prețioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni și o frumoasă colecție de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecția de caricaturi, mumia adusă din Egipt și un arc de care se leagă o întreagă poveste…” Elemente din decorațiunile castelului Banloc au devenit pentru Prințesă sursă de inspirație pentru decorarea Palatului Elisabeta din București. Grifonul înaripat, întâlnit atât pe blazonul familiei Karátsonyi cât și la piesele de mobilier în stil Empire din castel, poate fi văzut și în decorațiunile palatului din București în diferite ipostaze (grifonul apare și în orfevrăria geto-daco-tracă). După piesele de mobilier de renaștere spaniolă (o parte păstrate la Muzeul de Artă din Timișoara) au fost realizate cópii ce există și în prezent în palatul de la Șoseaua Kisseleff. După anul 1948 începe pentru castelul Baloc pustiirea. Imediat după plecarea reginei și alungarea angajaților, statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva și biblioteca – arse. Clădirea castelului a fost, pe rând apoi, atribuită Gospo¬dăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Sil¬vic (1956-1958), apoi a devenit Casă de bă¬trâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfe¬linat (1966-1983) și, prin schimb între Inspecto¬ratul școlar și Leagănul de copii, școală cu cla¬sele I-X (1983-1991). O parte a parcului a fost atribuită fermei agricole.

Construit pe un plan în formă de „U”, castelul din Banloc este o clădire masivă, cu ziduri groase (cca. 1,25 m) din cărămidă arsă, cu fațada principală orientată spre sud, iar spre nord cu două aripi formând o curte terasată (curtea de onoare). Realizat în stil Renaissance, pe fațada de sud ca unic ornament, castelul avea un atic prevăzut cu blazonul din piatră al familiei Karátsonyi. Acest însemn heraldic a fost păstrat și după ce castelul a devenit propietatea Casei Regale a României, fiind dat jos după anul 1948. Același însemn heraldic exista și pe un mozaic aflat în curtea de onoare a castelului. Comparativ cu simplitatea fațadei de sud, fațada de nord a castelului (dinspre parc) – în special cele două aripi care închid curtea de onoare – prezintă mai multe elemente de decorațiuni: ferestrele podului de formă barocă, altoreliefurile cu tematică bine definită (motive heraldice și cu tematică inspirată din mitologia greco-romană) încastrate în zidărie. Pe lângă acestea importante sunt feroneria de secol XVIII ce închidea curtea de onoare precum și lampadarele din fier forjat – câte unul pe fiecare colț al curții – și care în structura lor decorativă aveau specificat anul 1793. Interesante din punct de vedere arhitectonic sunt intrările la demisolul clădirii. Realizate în rezalit acestea creează o ruptură în planul fațadei și sunt alcătuite dintr-o arhitravă ce se sprijină pe imitații de coloane dorice. Porțile din lemn sunt prevăzute cu feronerie de secol XVIII, iar deasupra lor, în zid, există câte un altorelief cu tematică diferită pentru fiecare intrare, în funcție de utilitatea pe care pivnița o primea. Intrarea în pivnița de vin este sugerată de prezența ciorchinelui de strugure pe care un „putto” (amoraș) îl dăruie unui personaj feminin redat în poziție așezată, în timp ce la intrarea în pivnița de lemne se află reprezentarea zeului Pan cântând la syrinx (nai). Deși nu există mărturii în acest sens, se pare că desele reprezentări ale zeului Pan (în parc au existat cel puțin două statui ale căror fragmente se găsesc în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara) sunt strâns legate de numele localității: Panloch – Panloc – Banloc nume care s-ar traduce prin „Locul stăpânului” (Locul lui Pan)”.Castelul are pivniță, parter, etaj și pod. Sistemul de organizare spațială atât la parter cât și la etaj, este identic și se compune – în centrul tractului principal (sud) – dintr-o sală dominantă, perpendiculară cu fațada, care trece prin întregul corp al clădirii. La parter această sală s-a format prin zidirea unei mai vechi intrări boltite, fapt observat în zidăria clădirii. În stânga și în dreapta acestei săli principale, sunt câte 2 odăi – în total 5 încăperi – iar în aripile de est și de vest ale clădirii, alte 3 încăperi deservite de câte un coridor în fiecare aripă. În colțurile moarte sunt scările, iar la capetele nordice ale coridoarelor sunt băile. O caracteristică aparte a castelului era dată, pe partea de nord, de cele două ferestre de la pod de inspirație barocă, dar care au fost drastic modificate în perioada 1948-1989 prin transformarea lor în două deschideri pătrate și lipsite de stil. Cândva, în secolul XIX, după călătoria făcută în Egipt de către nepotul lui Lázár, Jenő Karátsonyi (1861-1933), fațada castelului este încadrată de două por¬ți masive, ce prezintă din punct de vedere stilistic o interesantă combinație de elemente inspirate de antichitatea egipteană și neogoticul englezesc. În parcul din jurul castelului a existat, până la cutremurul din anul 1991, o clădire construită în același stil neogotic și denumită în vremea contelui maghiar „Camera egipteană”, aici fiind adusă, printre multe alte obiecte de artă și mumia amintită de părintele Mureșianu. În afara porților amintite mai sus, alte două porți permiteau accesul în parcul castelului. Din acestea doar una mai există în prezent, cealaltă fiind demolată în perioada 1948-1989.

Venind de la Deta spre Banloc, la capătul unei impresionante alei de aproape 500 de metri, străjuită de pini – din specia Pinus Nigra – se afla Poarta Andrássy sau Poarta leilor. Denumirea din urmă se datora celor doi grifoni care decorau pilonii principali. Numele porții și al aleii este inspirat de cel al Carolinei Andrássy, soția contelui Karátsonyi Jenő (Eugen) și a fost adaptat de locuitorii comunei sub denumirea de „Drumul Andrașului”. În prezent poarta mai există doar în fotografii și vederi de epocă. A fost demolată prin anii ’70 ai secolului trecut și odată cu ea au dispărut și grifonii. O parte din aleea de pini a supraviețiuit până în anul 1997, oferind o priveliște unică prin înălțimea de peste 20 de metri a arborilor. Datorită brizei care adie aproape permanent dinspre dealurile Vârșețului, o simplă plimbare pe alee devine o experiență greu de redat în cuvinte. Pitită printre pini, o ciupercă (chioșc) din lemn prevăzută cu băncuțe, oferea – cândva – adăpost în caz de vreme nefavorabilă. Aflată în exteriorul parcului propriu-zis, această alee completa întregul ansamblu peisagistic al castelului din Banloc. Astăzi doar pâlcuri de 2-3 arbori, răsfirate pe o distanță de aproximativ 100 de metri, mai amintesc de fostul „Drum al Andrașului”. Situată pe latura de nord a parcului, o poartă ce există și azi, asigura accesul spre și dinspre gara aflată la aproape doi km spre nord.

„Inventarul general” realizat la data de 27 ianuarie 1948 de „Comisia de inventariere a Administrației Domeniului Banloc” descrie acest obiectiv ca fiind o „construcție masivă de cărămidă arsă; tencuită; ornamentată în stil neogotic englezesc […]”, atribuindu-i (în anul 1948) o vechime de 60 de ani. Proiectul original al porții, aflat la Arhivele Statului Timișoara, pare a demonstra însă, altceva. Deasupra cheii de boltă, într-un plan patrulater, proiectul amintit mai sus prevedea, în basorelief, anul 1903. Atât cât permite calitatea imaginii precum și din relatările localnicilor, se pare că în realitate s-a optat pentru un însemn heraldic, fie blazonul conților Karátsonyi, fie elemente disparate din blazon, cel mai uzual după grifon fiind cel al sirenei ce ține în mână o cruce dublă (de menționat că ansamblul castelului mai purta și numele de „Sirena”). După 1947 poarta a rămas în picioare, dar basorelieful a fost nivelat așa încât, toate detaliile desenului au dispărut. Poarta exista încă în anul 1997, zidul lateral dreapta fiind aproape demolat. De asemenea, în această imagine se poate observa care era structura zidurilor ce înconjurau parcul pe latura de nord, fotografia fiind realizată în jurul anului 1914.

În Banatul primei jumătăți a secolului al XIX-lea spiritul socio-artistic predominant este cel neoclasic. Castelele împreună cu parcurile ce le înconjoară sunt produsele tiparului clasicist și demonstrează, prin dimensiuni și calitate, greutatea economică a zonei precum și capacitatea de adaptare a acesteia la marile curente artistice ale Europei centrale. Spre deosebire însă de fastuoasele parcuri ce aveau rolul de a satisface doar apetențe estetice, parcurile bănățene sunt substituite funcționalului, comanditarii renunțând la orice ostentație de modelaj, prefererând o creativitate adaptată locului respectiv. Se naște astfel ceea ce în limbajul uzual al secolului al XIX-lea sunt denumite, deși impropriu, grădinile sau parcurile englezești.

Castelul estre construit pe baza unui plan neoclasic chiar dacă se fac anumite concesii romantismului prin prezența unui turn crenelat sau a unui pinion în trepte. În zona Banatului această schemă compozițională este ilustrată de castelele Csekonics din Jimbolia (în prezent demolat), Nako din Sânnicolau Mare, și poate cel mai important ca suprafață și amenajare, castelul familiei Karátsonyi din Banloc. Acesta din urmă se detașează oarecum de celelalte castele datorită unui anumit complex de împrejurări prin care a trecut de-a lungul timpului. În primul rând datorită istoriei lui ca reședință a familiei Karátsonyi timp de 142 de ani, mai apoi ca domeniu regal a fost mereu în atenția contemporanilor, din aprecierea acestora nelipsind elogii precum parc de toată frumusețea, amenajat după toate regulile unui parc romantic. În al doilea rând pentru faptul că până acum – cu excepția unor reconstituiri – nu a fost întocmită o evidență foarte riguroasă, bazată pe documente care să ateste soarta valoroaselor bunuri adunate în acest castel de-a lungul deceniilor. În anul 2008 castelul Banloc este cedat de către Primăria din Banloc, în concesiune, Mitropoliei Banatului. Cu toate acestea, castelul se află părăsit în continuare, Mitopolia Banatului fiind oficial trecută ca proprietar în acte. O reconstruire a castelului ar aduce numai beneficii localității unde se află și istoriei sale adevărate. Palatul Elisabeta din București, renovat și cu toate elementele arhitecturale puse în valoare – unele inspirate de castelul Banloc din Timiș – este acum gazda minunată a întregii Familii Regale a României, ai apropiaților și ai invitaților acestora. Astfel se transmit pe mai departe semne și însemne, bunuri de valoare și simboluri nepieritoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*