Cu puțin înainte de Sfintele Paști, câțiva intelectuali români au lansat o petiție pe internet în vederea strângerii de semnături, prin care se cerea, nici mai mult, nici mai puțin, Bisericii Ortodoxe Române, să ia hotărârea ca-n viitorii ani să sărbătorească Sfintele Paști în aceeași zi cu catolicii și protestanții. Petiția a circulat în mediul on-line și a strâns un număr oarecare de adeziuni. Mai multe publicații s-au grăbit să dea amploare acestei acțiuni, punând la zid Biserica Ortodoxă Română, că nu este receptivă la dorințele credincioșilor ei. Au răspuns câțiva teologi, s-au scos din teacă „săbiile” logicii, ale științei și ale neștiinței și dă-i și dă-i! S-a creat astfel o falsă problemă, o adevărată furtună într-un pahar cu apă. Parcă nu am fi avut destule altele, care să ne capteze atenția!
Credincioșii mai puțin inițiați într-ale teologiei au fost tulburați, fără îndoială, de un astfel de „scandal” public, fiindcă n-au înțeles cine are și cine n-are dreptate și cum e mai bine să se rezolve „problema”. Pentru credincioșii și cititorii noștri socotim că e necesar să facem câteva precizări menite să limpezească oarecum lucrurile. Tot așa, cu câțiva ani în urmă, răspundeam altor „intelectuali”, care acuzau Biserica Ortodoxă Română că nu este capabilă să aducă inovații în cult, ci săvârșește mereu și mereu aceleași slujbe, după aceleași rânduieli. Cred că distinșii „cunoscători” de atunci ar fi fost mulțumiți, dacă ar fi văzut că în biserici se introduc în slujbe cântece de lume, dansuri, scălâmbăieli și altele asemănătoare etc.
În legătură cu data serbării Sfintelor Paști, facem precizarea că de-a lungul timpului au fost multe dispute și neînțelegeri. Acestea au început încă din primele veacuri creștine. Comunitatea creștină se răspândise din India și Orientul Apropiat până în Spania și din nordul Africii până în nordul Europei. Fiecare zonă, fiecare țară, fiecare popor își avea calendarul lui, tradițiile lui, chiar fusul său orar și de aici o serie de neconcordanțe. Cei mai mulți se orientau după data sărbătoririi Paștelui iudaic de la 14 Nisan, adică 14 Aprilie. Unii sărbătoreau Paștele în aceeași zi cu cel iudaic, alții în duminica următoare. Erau unii care sărbătoreau Paștele chiar de două ori, o dată Paștele Crucii în 14 Aprilie și a doua oară Paștele Învierii în Duminica următoare zilei de 14 Aprilie.
Abia în secolul al IV-lea împăratul Constantin cel Mare a convocat Sinodul I de la Niceea din anul 325 și acolo, pe lângă combaterea ereziei lui Arie și rezolvarea altor probleme, a fost luată în discuție și data sărbătoririi Sfintelor Paști. Se urmărea să se propună o formulă unică de calcul în toată creștinătatea, pentru ca și data sărbătorii Învierii Domnului să fie aceeași pentru toți creștinii. După lungi dezbateri, s-a stabilit următoarea regulă: Învierea Domnului va fi sărbătorită în fiecare an de toată creștinătatea în prima duminică după lună plină din echinocțiul de primăvară. În situația în care în acea duminică se va sărbători Paștele iudaic, cel creștin se va amâna cu o săptămână.Data Paștelui poate varia, așadar, între 22 martie și 25 aprilie.
Se părea că s-a dat soluția salvatoare, dar n-a fost așa. S-a constatat curând că în Răsărit se socotea că echinocțiul de primăvară începe la 21 martie, iar în Apus la 21 Aprilie. Mai mult, răsăritenii socoteau „vârsta” lunii, adică ciclul lunii de 18 ani, în timp ce apusenii de 16 ani. De aici neconcordanța între răsăriteni și apuseni. Această diferență de vederi și de practici a fost stimulată și de gândirea politică a vremii, care a dus la ruperea Imperiului Roman în două părți: Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma și Imperiul Roman de Răsărit, devenit Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol. În ultimă instanță așa se explică, dincolo de deosebirile dogmatice, și ruperea Bisericii în două la 16 iulie 1054, în Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.
Se ajunsese ca până în 525 sărbătorirea Sf. Paști în Răsărit și Apus să fie la o distanță de până la cinci săptămâni! Rezolvarea a venit – n-o să vă vină să credeți! – din partea unui… român. E vorba de un călugăr din Dobrogea, Dionisie Exiguul(cel Mic), care a ajuns mare profesor universitar în Apus, care a alcătuit calendarul ce se folosește și azi în toată lumea, care a pus bazele Dreptului Canonic în Biserica Apuseană. Datorită calendarului lui Dionisie, din vremea lui Carol cel Mare (768-814) și până pe timpul papei Grigorie al XIII-lea (1572-1585), deci timp de opt secole, creștinii din Apus au serbat Paștele în aceeași duminică cu creștinii din Răsărit, ceea ce a fost o adevărată performanță. În urma unor calcule astronomice amănunțite, s-a stabilit în vremea papei Grigorie al XIII-lea, că vechiul calendar iulian, perfecționat de Dionisie Exiguul, ar avea o eroare de zece zile. Drept urmare, acest calendar a fost îndreptat, acceptat în lumea apuseană, dar Sfintele Paști n-au mai coincis după acest calendar cu data la care era sărbătorit în Răsărit. Abia în 1923 calendarul a fost din nou actualizat. Diferența dintre cel vechi și cel nou a fost de aproape două săptămâni. Nu toate Bisericile Ortodoxe l-au acceptat. Unele au păstrat tot vechiul calendar, fiind numiți „creștini pe stil vechi”, alții au adoptat noul calendar, fiind numiți „creștini pe stil nou”. Românii au adoptat noul calendar încă din 1923. Indiferent că au adoptat „stilul vechi” sau „stilul nou”, aceasta privea sărbătorile cu dată fixă din calendar, convenindu-se ca Sfintele Paști să se sărbătorească la aceeași dată în toată lumea ortodoxă, conform regulii stabilite de Sinodul I ecumenic.
Problema sărbătorii Sfintelor Paști în aceeași zi în întreaga creștinătate a preocupat mereu forurile bisericești superioare, mai ales începând din secolul trecut. Aceasta va fi una din temele ce vor fi dezbătute la viitorul Sinod Panortodox, a cărui dată încă nu a fost stabilită. Numai o Biserică Ortodoxă nu poate lua o hotărâre în acest sens. Fiecare Biserică Ortodoxă trebuie să păstreze unitatea dogmatică, liturgică și canonică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe. Așadar, petiția de care am făcut vorbire nu poate fi luată în considerare decât ca o dorință sinceră de unitate a întregii creștinătăți, dar fără fundament canonic și dogmatic.
O poziție foarte corectă și demnă a exprimat Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului, dând ca reper cel mai potrivit indiciu pe care ni-l dă Cerul. Dintotdeauna, în Sâmbăta Mare, adică în ajunul Paștelui Ortodox, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim apare Sfânta Lumină. Orice dispută omenească amuțește în fața acestei evidențe. „Intelectualii” cu petiția propun ca ortodocșii să prăznuiască Învierea Domnului în duminica în care o prăznuiesc catolicii și protestanții. Dar la Paștele acelora n-a apărut niciodată Sfânta Lumină. De ce n-ar prăznui ei împreună cu noi în Duminica stabilită după rânduielile Sinodului I Ecumenic, adică în Duminica imediat următoare apariției Sfintei Lumini? Nu ar fi așa normal? Ce-ar însemna să apară lumina în sâmbăta a III-a, a IV-a sau a V-a din Postul Mare, iar noi să prăznuim Învierea după două-trei săptămâni? N-ar fi o batjocură la adresa lui Dumnezeu? Categoric da!
Lasă un răspuns