În stepa întinsă din vecinătatea granițelor noastre (la margine) se ridică încă movilele funerare ale unui neam antic măreț. Simbolul acestor movile era acela că, la un moment dat cel îngropat aici se va ridica la trecerea de pragul timpului trecut. De aceea erau îngropați cu bijuterii, arme și un minim necesar în viața ce va veni, precum faraonii egipteni (Vechea Religie Valaho – Egipteană). Printre bijuteriile descoperite sunt unele diademe prețioase care uimesc ca tehnică de realizare, dar și ca simboluri reprezentate. Astfel, această primă diademă getică pusă sub lupa cercetării noastre este datată între secolele al VII-lea și al III-lea î.Hr., atunci când geții din estul Carpaților, numiți și scyți, se deplasau înainte și înapoi în spațiul vast al stepei din nordul Mării Negre (teritoriul de azi al Ucrainei și Rusiei) ca războinici și nomazi cunoscuți pentru teama care o imprimau dușmanilor. Ea a fost descoperită într-un tumul funerar, oferită ca ofrandă funerară. Geții scyți nu se așezau într-un loc pentru că acest teritoriu avea o istorie nefastă. Inundațiile din timpul marelui potop acoperiseră suprafețe întinse de uscat și atunci, în afara faptului că anumite cătune (sate) se așezau pe coline (înălțimi) naturale sau își construiau „telluri” (coline artificiale), restul trăiau în căruțe și pe cai, în continuă mișcare, spre a se putea retrage din fața valurilor, la timpul unui eventual dezastru, când marea își va fi ieșit din maluri.
Siturile arheologice descoperite în urma acestui popor amestecat au dat la iveală o adevărată artă mitică, cu simbolistica în stil animalier, creată în metale albe și galbene (prețioase). Este adevărat că influențe elenistice puternice se regăsesc în artefactele descoperite în toată regiunea Mării Negre între secolele VII și II î.Hr. (sau copierea a avut loc în sens invers, sau au avut aceeași „sursă” de inspirație). Pe măsură ce conducătorii imperiilor antice se străduiau să obțină puterea supremă asupra pământurilor și a oamenilor, au început să-și definească statutul de monarhie divină purtând diademe. Aceste accesorii speciale au fost construite în mod obișnuit din aur și au fost uneori împodobite cu pietre prețioase. O diademă a fost inițial un fel de bandă cu bijuterii, care a fost confecționată dintr-o bandă brodată de mătase, care se termina cu un nod și atârna peste umeri (nodul lui Hercule, al lui Isis, simbol al Lumii înnodate, care trece peste Pragurile Timpului; periodic timpul se termină și va începe un timp nou, care se va înnoda de cel vechi – șoc pentru întreaga planetă).
La început diademele erau purtate doar de cei aflați în pozițiile cele mai înalte ale unui imperiu, deoarece reprezenta suveranitatea absolută (stăpân al tainei timpului, cel ce știe adevărul și care conduce poporul pe calea cea bună). Ca accesoriu care simboliza supremația în regulă, diadema este de fapt derivată din două origini. Prima se pare că a fost în Imperiul Achemenid, unde numai regilor li s-a permis să-și poarte turbanele, sau tiarele cu forme înălțate sau ascuțite. La noi tezaurul de la Hinova din secolul al XII-lea î.Hr. cuprinde o astfel de diademă „solară”. A doua origine se referă la coroanele de lauri (importanța regnului vegetal pentru supraviețuirea omului; coroana verde, coroana de frunze – omul frunză aflat în Pomul Vieții). Împrumutînd din același concept de victorie și onoare, diademele cu înfrumusețări de lauri s-au tradus și în reprezentări ale unor figuri religioase de înaltă calitate precum Dionis și Hercule (eroi, semizei, care aspiră la nemurire).
De când impresia unor astfel de diademe de lauri devine sinonimă cu reprezentarea supremației divine, iată că și conducătorii monarhiei semi-divine, precum Alexandru Macedon, au început să poarte o diademă după ce l-a învins pe adversarul său, Darius al III-lea Codomann în 330 î.Hr. O adăugare interesantă pe care getul sud-dunărean Alexandru Macedon a făcut-o ulterior diadamei sale a fost coarnele care l-au asociat cu divinitatea sa egipteană Ammon (care era de obicei văzut cu coarne de berbec ieșind din cap; Vechea Religie Valaho – Egipteană). La fel ca utilizarea coroanei de lauri pentru a comemora nobilii în viața victorioasă, diadema este, de asemenea, găsită în mormintele defunctului. Îndreptându-și stăpânirea supremă în viață, regii macedoneni au fost îngropați purtând diademe de aur în mormintele regale de la Vergina, care în cele mai vechi timpuri se numea Aegae. Odată cu trecerea timpului, femeile înstărite și bogate au ajuns să poarte diademele, ca bijuterii.
Deși diadema a câștigat multă popularitate ca accesoriu de putere în multe imperii antice, nu toți au adoptat tendința. Roma, de exemplu, nu a acceptat niciodată diadema ca simbol al guvernării politice. Când Iulius Cezar a încercat să-și asume diadema, publicul roman a răspuns cu multă dezaprobare. Pentru a-și salva imaginea, Cezar a promis că diadema va fi dedicată zeului Jupiter și că supremația romană va folosi coroana de lauri cu ocazia religioasă. Mai târziu, când Marc Antoniu a preluat puterea, a instaurat diadema după ce s-a căsătorit cu Cleopatra VII. Acest lucru, în mod surprinzător, a revoltat populația romană din cauza respingerii legilor somptuare pe care le-au pus în aplicare pentru a asigura simplitatea și modestia tuturor cetățenilor. Dar pe măsură ce timpul a trecut și mai multe articole de lux au fost canalizate în societate datorită cuceririlor romane, accesorii precum diadema au apărut și în alte sfere sociale. Disponibilitatea unui astfel de accesoriu somptuos a fost adoptată de femeile de rang înalt care doreau să-și arate statutul de bogat. Această înclinație în creștere rapidă de a se înconjura de lux neexperimentat înainte a început să se preocupe de declinul moral. Cu toate acestea, cei cu mijloacele de a se împodobi cu un astfel de accesoriu au făcut acest lucru de dragul câtorva intenții: ca o declarație externă a averii soțului sau a familiei lor, ca rezervă monetară și, de asemenea, pentru a distinge prezența lor feminină într-un moment în care erau dominate de bărbați. Diadema getică prezentată i-a fost dedicată zeiței Hera, cea care în mitologia elenă era zeița protectoare a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor. Hera împărtășește multe atribute cu o zeitate feminină dominantă al cărui cult apare răspândit în multe forme în tot continentul European. Cultul aceleia s-a diversificat în perioada neolitică, fiind probabil la rădăcina multor zeități din diverse panteonuri, inclusiv al geților (Marea Mamă). Hera, alături de restul zeităților feminine antice, prin poziția lor în orașele lor, cultul lor, atributele lor și epitetele lor reprezintă funcții similare ca divinități protectoare și dominante asupra sacrificiilor și ale animalelor. Se știe că a fost o zeitate importantă și în Grecia antică, posibil o variantă a acelei zeități materne supreme a lumii Egeene. O altă teorie susține că miturile și cultul Herei își au rădăcina într-o civilizație matriarhală, așadar Hera are un sistem de valori mai vechi bazat pe loialitate între femei, de aceea prigonește consoartele lui Zeus. Burkert consideră teoria ingenioasă, dar fantezistă, și dezminte această teorie, afirmând că un matriarhat n-ar fi fost posibil nici în societățile de vânători-culegători din Paleoliticul târziu, nici în civilizațiile neolitice de fermieri. Mai degrabă, acea „Mare Zeiță” este întruchiparea datoriei și necesității vânătorului de a ucide pentru femeile pentru care e responsabil. Cum însă vastul spațiu de la la nordul Mării Negre numit în antichitate Scythia se suprapune în mod fericit cu vechea civilizație Cucuteni, de aceea cultul Herei, nu surprinde prin îngemănarea sa de atribute cu ale Marilor Zeițe Cucuteniene.
O altă diademă sarmatică, declarată a fi din secolele II-I î.Hr., creată din aur, nefrit, agat, carnelian, sticlă, granat și fabricată prin ciocănire, lipire, măcinare, cioplire, confirmă o credință și perpetuarea unui simbol important. Hera sau Marea Mamă – creată dintr-un alt material decât restul diademei, ca simbol al unei alte lumi, al unui alt tărâm – privește din această diademă peste lume din centrul celor două spirale ale timpului, aflată în zona pragului temporal distrugător, având deasupra capului Copăcelul Vieții – șansa reluării ciclurilor nesfârșite ale vieții fără de moarte. Mai avem diadema sarmatică găsită în movila funerară de la Khoklach, care a fost săpată în apropierea orașului modern Novocherkassk (regiunea Rostov, Rusia). Coroana este o comoară principală a Muzeului Ermitaj – din care nu lipsesc marile comori – dar unele dintre detaliile provenienței sale moderne au fost aparent încurcate de răsturnările istoriei moderne a Rusiei. Diadema aurie prezintă doi cerbi magnifici ce însoțesc un Copac a Vieții (ca semn al trecerii unui prag al timpului, cu selecția ce se va face în regnurile planetare (judecata) și viața care va începe „dincolo” de aceasta) și un ibex (coarnele răsucite, ca spirala timpului curgător). Un cap cu aspect elenic sculptat din piatră semiprețioasă a fost încorporat ca piesă centrală (zeitatea „bagă capul în poză”; este prezentă, sau este simțită prezența sa). Piesa este împânzită cu perle și caboșoane de chihlimbar și granat. Frunze aurii ornate atârnă de el ca pandantive (frunza ca semn al unei vieți, oamenii ca frunze trecătoare în Pomul Vieții, care cad periodic pe pământ, dar care vor renaște în mugure). Diadema este rafinată, dar la prima vedere pare să existe în afara culturii umane – ca și cum ar proveni dintr-un tărâm ciudat al fanteziei. Numai studiind cu atenție componentele sale individuale capătă dintr-o dată o identitate istorică coerentă proprie. Pentru a „sărbători” anotimpul înfricoșător ce va veni, neamului de monștri descendenți din Echidna își vor face apariția. Făcând acest lucru, un aspect al poveștii a devenit evident: mai mult de jumătate din familia de monștri a fost învinsă de eroul Hercule. Cerber, Ladon, Orthrus, Leul Nemean, Hidra, marele vultur caucazian… Semizeul i-a învins pe toți în timp. Totuși există o poveste despre întâlnirea lui Hercule și Echidna și se pare că mama monștrilor a dorit o modalitate foarte diferită de răzbunare . „Eu port în pântecele meu trei fii ai tăi. Spune-mi, deci, când fiii tăi vor crește, ce trebuie să fac cu ei? Ai vrea să-i așez aici, în țara aceasta, de care sunt stăpână, sau să-i trimit la tine?” (pasaj din Cartea a IV-a din „Istoriile lui Herodot” tradus de George Rawlinson). Hercule ar fi răspuns „Da!”, asigurând astfel continuitatea cosmică a acestor procese complexe. Poate, prin această înțelegere a simbolurilor lor, se justifică și violența acestui popor, cunoscut pentru ferocitatea sa. Existența epocilor și perioadele „de judecată” ce le despart pe acestea (traseu ondulatoriu) au fost și au rămas simboluri primordiale „scrise” în metale prețioase și lucrări artistice complexe, spre știința celor ce vor veni, pentru că epocile transced mai multe vieți umane, iar biologia noastră limitată ne va face să uităm că avem o datorie spre a putea trece de prag, spre noul Pom al Vieții…
Lasă un răspuns