În Dealul Pustiei din Miercurea Sibiului, arheologii au descoperit cea mai veche așezare neolitică de la nord de Dunăre. Singurul spațiu cu o cultură asemănătoare se dezvolta doar în Sumeria dinainte de Potop. Doar la Schela Cladovei exista un nucleu uman închegat cu mult mai devreme. Echipa studenților de la istorie coordonată de către prof. univ. dr. Sabin Luca, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, au scos la iveală sute de fragmente caramice, obiecte de cult, unelte de lucru și arme de vânătoare, dar și difeite podoabe. „Pentru un neavizat, șantierul de la Miercurea Sibiului poate să pară doar o groapă săpată îngrijit, însă pentru noi este împlinirea unui vis”, ne transmitea marele istoric. Spre exemplu, unul dintre vasele descoperite, o oală, nu este realizată prin prin ardere, ci prin uscare la soare și șlefuire. Poate fi unul dintre primele vase din istoria omenirii, susținând primele semne de agricultură organizată. „Ceramica folosită în acea perioadă, vorbim de anii 5000 – 3000 î.Hr., demonstrează că avem în față cel mai timpuriu orizont agricol de neolitizare din sud-estul Europei. Este evident pentru noi că șansa ne-a pus în față ansamblșul unei gospodării de acum aproape 8000 de ani”, spune prof. univ. dr. Sabin Luca. Unele dintre piesele descoperite (bucăți de silex și obiecte ceramice specific unor teritorii) de către echipa profesorului Luca provin din zona Mării Egee și din nordul Thesaliei, ceea ce înseamnă că circulația materialelor depășea granița a 1000 de kilometri. Așa că populațiile umane se aflau într-o perpetuă circulație, doar în puține cazuri putem vorbi de așezări sedentare ale agricultorilor atașați de culturile anuale perene. Toate piesele descoperite la Miercurea au fost catalogate și introduce într-o bază de date electronic, pentru a putea fi comparate cu alte descopepriri de acest gen din Europa. O bună parte urmează să fie tratate cu Carbon 14, pentru a se stabili cu exactitate vechimea lor și pentru a putea fi intoduse în cataloagele internaționale.
Miercurea Sibiului este un oraș în județul Sibiu, Transilvania, România, format din localitatea componentă Miercurea Sibiului (reședința), și din satele Apoldu de Sus și Dobârca. În anul 2004 a devenit oraș. Localitatea Miercurea Sibiului este situată pe valea râului Secaș, în partea vestică a județului Sibiu la limita cu județul Alba, în Podișul Secașelor, pe DN1 Sibiu – Sebeș. Săpăturile arheologice făcute de-a lungul timpului pe teritoriul acestei localități au scos la suprafață dovezi materiale ale unor locuiri încă din cele mai vechi timpuri, astfel în locul numit „Pietriș” s-a descoperit o așezare aparținând culturilor Starcevo-Criș (neolitic), Petrești-eneolitic și materiale din epoca bronzului și dacice. Pe malul stâng al văii Secașului se află o așezare „villa rustica”, unde s-a găsit o fibulă, o monedă deteriorată și un denar de la Septimius Sever.
În anul 1858, pe teritoriul acestei așezări, s-a descoperit un mormânt de înhumație ce conținea materiale din primele decenii ale secolului al III-lea. Săpăturile făcute în anii 1979 și 1983 în punctul numit „Albele”, au descoperit un complex termal și rutier format din terme, un bazin, un apeduct, un stabulum, un loc de popas și adăpost pentru călători și atelaje și un turn în formă hexagonală. Printre materialele descoperite aici se află și o monedă de la împăratul Valens. Acest complex îndeplinea rolul unui mutatio pe drumul imperial spre Apulum, iar întregul ansamblu descoperit la Miercurea Sibiului poate fi identificat cu Sucidava (Acidava) din TabPeut, VIII, 1 și GeogrRav (Sacidaba). Aşezarea Miercurea Sibiului a fost fondată într-a doua jumătate a secolului XII de către colonişti saşi. Prima menţiune documentară a localităţii datează din anul 1290, când apare cu numele de Ruhcmark.
În secolul al XIII-lea se construiește biserica veche, ca bazilică romanică trivanată, cu turn și tribună pe latura vestică. În secolul al XV-lea, navele laterale au fost supraînălțate și se montează acadramentul gotic al portalului și se repară turnul cu ajutorul donației făcute de principele Gabriel Bethlen. În secolul al XIII-lea se refac sacristia și corul distruse în urma atacurilor tucești din anul 1658 îndreptate împotriva principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, a atacurilor turcești conduse de Kuczuk Pașa din anul 1663 și a trupelor sârbești ale armatei imperiale din anul 1704.
Arheologii au mai descoperit pe traseul autostrăzii Sibiu – Nădlac, în localitatea Turdaş, urmele unui oraş (așezări) construit în anul 4200 î.Hr, mai vechi decât piramidele egiptene, care a început să își ridice construcțiile prin anul 2630 î.Hr. În sit a a fost găsită şi o piatră cu inscripţii similare celor de la Tărtăria (mai vechi cu 2000 de ani decât alfabetul Sumerian), lucru care a întărit ipoteza că aceste tăbliţe sunt autentice. Obiectul este o bucată dintr-un vas ceramic inscripţionat și a fost realizat în anul 6.200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani. A fost găsit la cinci metri sub pământ, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice. Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivând că ea nu poate reprezenta o scriere, în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. universitar dr. Sabin Luca. Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche. Situl arheologic are 5 m adâncime. „Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Când va apărea în lumea internaţională va stârni o furtună”, a afirmat directorul Muzeului Naţional Brukenthal, istoricul Sabin Luca. Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană. Dată fiind vechimea acestui obiect, se poate spune că alfabetul de pe el reprezintă în acest moment „părintele” tuturor alfabetelor europene, lucru uşor de sesizat urmărind evoluţia semnelor grafice în timp.
De la Miercurea Sibiului, la Tărtăria și Lepinski Vir (sau Cuina Turcului), iar apoi la Vadul Rău, sau Hândrelești și Lozna (Botoșani) toate aceste descoperiri făcute au fost puțin mediatizate, chiar dacă expunerea lor numai, ar ocupa zeci de volume, se întind pe un spațiu imens. Acest spațiu care acoperă o mare parte a României, se întinde și peste Europa de Est, pe actualele teritorii ale României, Republicii Moldova, Ungariei, Ucrainei, Cehiei și Slovaciei, Serbiei și Bulgariei, Greciei și Turciei. Zona studiată a oferit teren propice dezvoltării sociale și o climă favorabilă. Dar cine au fost oare cei care au construit aceste fortificații gigantice, care au început să își contruiască case mari și etajate, să închege comunități mari (au realizat că în unire stă puterea), au început să prelucreze metalele, au început să se împodobească cu obiecte din aur și argint, si mai ales au început să–și organizeze traiul după structuri administrative, economice, militare și religioase, bine definite? O astfel de civilizație în plin proces de dezvoltare economică și culturală avea însă nevoie și de un instrument absolut necesar contabilizării și ținerii evidenței cantităților de cereale recoltate și a turmelor de animale în raport cu numărul de populație, a însemnării duratei de evoluție a anotimpurilor (a ține un calendar), a calculării cantităților de materiale necesare realizării unor mari fortificații, dar și de a comunica între ei, și chiar cu zeii la care se închinau. Ei cereau, în mod natural, ceea ce doreau zeităților (celor invizibili, din alt Tărâm). Când aceștia nu îi ascultau, trăgeau cu săgeți în cer sau ridicau pumnii către cer, nemulțumiți.
Din aceste dorințe și necesități neacoperite, au inventat scrisul. Întâi au fost ornamentele, apoi simbolurile și mai apoi alfabetele. Printre ele și cele de la Miercurea Sibiului. Unele din altele, ne-au condus pe cărările istoriei și uneori am reușit să le interpretăm cum trebuie, sau să le „citim”. Cercetătorul Radivo Pesic (1931 – 1993) a avut ideea întocmirii unui tabel cronologic al apariței scrisului sub forma lui pictografică, și liniară, completată și de alți cercetători, în baza altor descoperiri arheologice ulterioare. Aceast ar cuprinde: inscripțiile geometrice de la Cuina Turcului (cca. 11.000 î.Hr.); proto-scrierea de la Lepenski Vir – Schela Cladovei (cca. 8.000 î.Hr.); proto-scrierea de la Turdaș – Vinca (cca. 7.000 î.Hr.); inscripțiile de la Miercurea Sibiului (cca. 6.200 î.Hr.); scrierea de Tărtăria (cca. 5.500 î.Hr.); scrierea din Sumer (cca. 3.100 î.Hr.); scrierea proto-elamită (cca. 3 000 – 2 000 î.Hr.); scrierea egipteană cuneiformă (3 000 î.Hr.); scrierea proto-indiană (cca. 2.200 î.Hr.); scrierea cretană (cca. 2.000 î.Hr.); scrierea hitită (cca. 1.600 î.Hr.) și scrierea chineză (cca. 1.300 î.Hr.).
Diversificarea acestor limbaje venea și din dorința de a „secretiza” mesajul transmis. Așa cum în prezent Statele Unite ale Americii păstrează un sistem metric diferit de Europa și Asia, așa cum ecartamentul căilor ferate este diferit, așa cum limbile sunt diferite și alfabetele sunt diferite. Mai există o seamă de coduri prin care sunt transmise mesaje, fie ele prin viu grai, scrise, transmise pe calea aerului sau pe alte căi. Mult timp numai o mică parte din populație avea acces la acest mod de comunicare și de stocare a informațiilor. Și s-a dorit acest lucru. De aceea au căzut sub flăcările focului neiertător zeci și sute de biblioteci, de-a lungul timpului. (G.V.G.)
Lasă un răspuns