Arhiva zilnică: 10 martie 2023

Când urmarea va fi fost, de fapt, un scop în sine: pecetea antihristului…

Deocamdată doar o pecingine, dar vai de noi când va fi devenit pecete… Când, de pe mâinile falșilor creștini, ce fac astăzi jocuri atât de dubioase, va fi fost transformată în matrițe de negare, înfierare, prigonire și alungare… Când va deveni lance împunsă în fiecare dintre noi… Și nu doar pentru a ne face să ne pierdem dreapta credință, încercând să ne împingă pe drumul dintâi al pierzaniei, rătăcirea, ci pentru a ne anihila în războiul de dincolo de conflictele generate, extinse, supraevaluate și redimensionate, geostrategic, de acum, în războiul lumilor… Pentru că acesta va fi cel adevărat: cel pornit în numele prigonirii creștinilor… La început al ortodocșilor… Apoi, într-o lume în care și spinii Mântuitorului sunt smulși de mâinile trădătoare, de „pilații” și toți acei „iuda” ce s-au ascuns printre noi, împotriva creștinismului… Iar „problema” cu decizia Estoniei, legată de declararea Patriarhiei Moscovei drept organizație teroristă, nu este aceea că vizează doar singularitatea unei poziții (nu numai necreștine, ci anticreștine până la exfolierea și implantarea altor seminții), ci faptul că nu poate rămâne singulară. Pentru că poziția unui stat membru UE, mai ales la o asemenea dimensiune de provocare, nu poate fi doar a lui. Nu într-o uniune cu repere, indicații, decizii, „recomandări” comune… Și mai ales când este evident că nu este vorba strict despre consecințe, ci de scopul în sine al unei asemenea decizii (ce va ajunge un motiv generator)… De aceea, această poziție anti-ortodoxă, înainte de a fi anti-putinistă, trebuie atacată, respinsă, anulată, altminteri, să nu ne mire posibila ei adoptare la nivelul întregii uniuni, sub pretextul obligativității transpunerii ca legislație comună…

Și este cât să poate de îndreptățit ca poziția Estoniei să fie văzută tocmai ca un atac la adresa valorilor, reperelor, artefactelor, inclusiv religioase. Pentru că spre asta duc toate acțiunile psihopaților care au pus mâna pe Uniunea Europeană, transformând-o într-un bici în mâinile atâtor „pilați” devniți, din decidenți, și executanți întru’ lapidarea valorilor fundamentale… În „biciuirea” nu a slabelor moravuri, nu a dezaxaților, nu a anormalului anormal prin însăși felul de a se extinde peste tot cea a mai rămas firesc și de bun simț, ci a drept credincioșilor. Și nu, nu Estonia este „capul de capi” al acestei ofensive anti-ortodoxe… Ea este doar un mijloc pus la îndemâna antihriștilor… Folosită pentru a fi inserate decizii peste fundațiile clădite de cei ce au pus umărul la constituirea unei frumoase Agore a unei Europei de cândva, azi, nu doar o ruină în pragul războiului, ci ziduri de bolovani desprinzându-se și prăbușindu-se peste propriul sine…

Și poate că Estonia face jocul slugarnic impus dinspre UE… Și este doar o aparentă piatră ridicată ce va sfârși drept cârpă de aruncat după ce-și va fi împlinit menirea antihristică a azvârlirii acestei prime pietre… O pietricică încă dar care va deveni un greu bolovan atârnând de destinul religios al Europei… Pentru că, declararea Patriarhiei Moscovei drept organizație teroristă, judecând nu omul ce o conduce vremelnic, nu staful politic din spatele ei, și al zidului Kremlinului, ci însăși o entitate religioasă, va fi urmată (căci urmarea este doar un scop, nu?!), de o poziție similară și dinspre Ucraina, apoi bulgărele antihristic se va tot rostogoli… Și da, este un demers ce urmează regulile antice ale dezbinării… Cu un ortodoxism împărțit deja între bun (cel nou) și rău, cel vechi, în așa fel încât antihriștii să-și atingă primul țel: acuzarea și prigonirea acelora ce refuză să se dezică de vechiul ortodoxism, neacceptând bicefalitatea impusă prin cartușele politice din cătarea războiului.

Și va rămâne doar o poveste că, deși decretând Patriarhia Moscovei drept organizație teroristă, aparținătoarele, inclusiv cea din Estonia (Biserica Ortodoxă Estoniană din subordinea Patriarhiei Moscovei numărând peste 100 000 de enoriași), nu vor fi și ele acuzate și încadrate ca organizații teroriste… Se va întâmpla curând când, unul după altul, statele membre vor urma rictusul anti-ortodox impus prin recomandări transformate în reglementări… Căci valorile tradiționale și raportarea la acestea devin, nu doar elemente de nesupunere, nu doar de nealiniere în anormalul „political correctness” -ului de acum, nu doar acuze de trădare a noilor „principii” (de uniformizare „orwelliană” a Europei), ci de-a dreptul capete de acuzare… Și de „lapidare” prin politicile economice, sociale, anti-naționale, anti-unitate, anti-familie, anti-religioase ale antihriștilor ce au împânzit și întinează cadaveric Europa… Iar Nietzsche poate că s-a înșelat… Nu în privința apariției anticristului ca luptă împotriva creștinismului, ci a extinderii sale ca „religie a sclavilor”… Căci, sclavi vom deveni noi, de ne vom lăsa striviți…


„Tezaurul român de la Moscova” și motorul din Tecuci…

Se împlinesc, în această perioadă, 90 de ani de la apariția unei cărți excepționale: „Tezaurul român de la Moscova” de Mihail Gr. Romașcanu. Apărută, așadar, în anul 1934, la editura Cartea Românească, destinul acestei lucrări „burgheze”, „retrograde” – mai cu seamă din pricina reproducerii unor acte, documente, protocoale, procese-verbale, telegrame, scrisori, extrase, adrese, memorii – nu putea fi, mai ales în anii comunismului, cât se poate de nefericit. Din păcate, după 1990, ignoranța, dezinteresul, trădarea celor care ne conduc țara într-un stil sui generis de peste trei decenii și ceva au conturat și întărit o politică antinațională greu de imaginat pentru o societate normală. Pe de altă parte, cu documentele pe masă – un dosar întru totul asemănător deține și partea țaristo-sovietico-rusă – haitele de propagandiști de la Kremlin, ca și de la ambasada Rusiei de la București, tratează totul cu niznaiul. Ce rătăcire, totuși, să lași imensa avuție alcătuită din impresionantele tone de aur, atâtea valori românești de patrimoniu, bijuteriile Reginei Maria, alte incalculabile comori în paza monstrului de la răsărit… S-a dorit ca aceste inestimabile comori să nu pice în mâinile hoardelor germano-habsburgico-maghiaro-bulgare, ca, în cele din urmă, ferindu-te de dracul să nimerești în brațele lui tat-su. Că nu era prea greu de imaginat că unei adunături colosale de pământuri și populații strânse laolaltă cu hapca – într-un cuvânt, Rusiei – nu-i poți cere ceea ce n-a avut și nu va avea niciodată: onoare, este, desigur, altă poveste.

Decenii la rând, ca și astăzi, cartea semnată de Mihail Gr. Romașcanu a fost privită ca o grenadă cu cuiul de siguranță scos aproape în întregime. Nu vorbim doar de anii „epocii de aur”, când „indexul” reprezenta pârnaia tipăriturilor incomode, „dușmănoase”. Și totuși, și pe atunci, cine chiar dorea să se informeze, să calce pe bec, putea să o facă. Îmi amintesc bine că, prin ultimii ani ai ultimului deceniu comunist, mi-a fost împrumutat, pentru scurt timp, „Tezaurul român de la Moscova”. Gestul i-a aparținut remarcabilului oenolog dr. ing. Gheorghe Anghel, șeful Combinatului de vinificație de la Bucium-Iași, om de cultură în aceeași măsură, de prietenia și încrederea căruia m-am bucurat de când l-am cunoscut. Înapoindu-i cartea, mi-a dăruit o copie dactilografiată! N-a fost singurul „samizdat”. S-a bucurat mult când, imediat după întâmplările din decembrie 1989, mai exact în numărul din luna mai 1990, a (re)citit, în revista România pitorească, primul episod din serialul… „Tezaurul român de la Moscova”. De-a lungul a doi ani, număr de număr, am reprodus în revistă paginile esențiale ale acestei cărți document, totalmente necunoscută de românii și în zilelor noastre. Nădăjduiam atunci, în acea perioadă atât de tulburată de coada roșie a KGB și a altor servicii „de bine”, că românii erau lacomi, însetați de adevărurile fundamentale, măcar, ale istoriei, ale identității noastre. Cât de naiv(?) am putut fi în patriotismul (etimologic, vocabula se trage de la pater) de care nu mă voi despărți, totuși, niciodată…

Scriu acum aceste rânduri nu spre a-mi lustrui, cumva, vreo ispravă, ci din pură lehamite. Am asistat consternat, cu puțină vreme în urmă, la tot felul de dezbateri oribile prin neștiință, „fente” golănești, „cap de coardă” fiind un post de televiziune, cu emisiuni pline de „breaking news”, moderată de tot felul de răspopiți și vestale ale nerușinării, în care ignoranța și prostia vizavi de retrocedarea Tezaurului de către ruși atingea dimensiuni inimaginabile. Un post care, vă amintiți, nu știa cum să-și mai batjocorească țara, pentru a obține nu știu ce premii pentru „filme documentare” prezentate cu surle și țimbale pe la yankei, de la care ulterior s-au potcovit și cu sufixul „CNN”…

Pe de altă parte – după ce cartea nu a fost reeditată un amar de vreme -, o ediție prefațată de cunoscutul consilier de la BNR, Adrian Vasilescu, model în a te învârti în jurul cozii și în ispitele livrești ale aurului, ocolind cu grație nu doar numele autorului (Mihail Gr. Romașcanu) și numele hoțului istoric, și-a făcut apariție pe cât de solemnă, pe atât de ridicolă. Să nu emiți nici o vorbă despre admirabilul autor, Mihail Gr. Romașcanu, sau nici o vorbuliță despre monstrul de la răsărit, Rusia, despre manipulările grobiene ale propagandiștilor de la Kremlin, este o performanță. Funebră, dar ce mai contează…

Vor trece, desigur, alți și alți ani prin răscrucea cărora se va vorbi ocazional despre „Tezaurul român de la Moscova”. Parlamentul European, parte a discursului, se va arăta, mai mult ca sigur, precum motorul unuia din Tecuci, vorba poetului…


Mâna întinsă care spune minciuni o iei peste ochi!… (pamflet)

Candidații au ieșit pe Centură Cum se dau ei de ceasu′ morții pentru „piețele rrromânilor”… Au ieșit vacile domnului la soare prin București, pe o vreme aberant de caldă. Vaca Domnului este un gândac roșu, cu puchi negri. Ies pe sub garduri, fără teamă fiindcă niciun răpitor, nicio găină chioară nu mănâncă asemenea gândaci. Put! Nu, nu fac vreo aluzie sau vreo vinovată asociere cu urmașii comuniștilor. De fapt, și eu am fost comunist. „Nu, nu, eu n-am fost membră de partid!”, s-a ferit ca de Ucigă-l Toaca o veche colegă. „Cum, mă Veronica, nu mergeam noi doi la ședințele BEOBE?!…” Trecute vremi, trecute minți… „Acolo unde sunt primari liberali, curge lapte și miere!”, a spus răspicat, ca la emisiune, Rareș Bogdan sau Bogdan Rareș, încă nu mi-e clar. Mâna întinsă care spune minciuni ți se lipește de ochi! Vreau să văd și eu cum arată un primar care secretă lapte și miere, vreau să-i pup tălpile! Premiul Nobel e prea puțin pentru el. Rareș Bogdan a fost mai tare ca Ștefan cel Mare, adică atunci când a trecut pe lângă statuia Măriei Sale de la Obor și s-a dus în Piața Obor ca să-i frece pătrunjelul lui Ciucă sub nas. Sau sub nasul lui Ciucă… sau, mă rog, la Ciucă sub nas, cu Rolex de 10.000 de dolari pe mână. Și oborenii au văzut și l-au crezut, așa că îl votează sigur pă el. Sau pă Tudose de la PESEDEU, cel supranumit „Terente al II-lea din Brăila”. Sau pe aurolacul Piedone, care și-a pus o cunună de usturoi pe după cap, în timp ce un admirator ținea la urechea alesului icoana Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balauri și de năpârci politice… pe alese acorduri de manea la pian dă pept… Partidul Umanist Social Liberal (PUSL) şi-a anunţat oficial candidaţii pentru Primăria Municipiului Bucureşti şi pentru primăriile de sector, într-o conferință de presă, în care Cristian Popescu Piedone a anunțat oficial că va candida pentru Primăria Bucureşti, iar fiul său, Vlad Popescu Piedone, va încerca să-i ia locul la Sectorul 5. Liviu Negoiţă („adevăratul Negoiță!”) va candida pentru Sectorul 1, dar acest om chiar a fost primar adevărat la Sectorul 3. Secătura de la PESEDEU a profitat că poartă același nume și i-a luat locul. La sectoarele 2 și 4, PUSL va susține candidații PSD. Păi bine, dragă domnule Liviu Negoiță, ce cauți lângă aurolacul Piedone? Ca să ajungi tot la PESEDEU?Nu, ca să treacă puntea… Și câtă suferință și la vacile Domnului!…

„Mi-am pansat rănile, cicatricile le-am ascuns sub iia noastră tradiţională pe care o iubesc foarte mult, a pișat ochii Gabriela Firea. M-am uitat în ochii dumneavoastră şi mi-am dat seama că ar fi corect pentru mine ca persoană să mă retrag într-un moment de cumpănă şi acolo unde simţeam că nu mai găsesc locul, dar nu era corect pentru mine ca om politic şi pentru dumneavoastră şi pentru toţi acei bucureşteni care şi-au pus speranţa în noi şi care aşteaptă să fim şi noi parte a schimbării în bine a vieţii lor, indiferent de unde luptăm, că suntem în Consiliul Local, că suntem în Consiliul General, la primăriile de sector, la Primăria Capitalei, în Parlamentul naţional sau în Parlamentul European. (…) Şi astăzi, mai mult ca oricând, mă bucur că am luat o decizie corectă, o decizie bună, uitându-mă la dumneavoastră şi mulţumindu-vă încă o dată. Şi promit să nu mă mai bată gândul niciodată”, a spus Gabriela Vrânceanu Firea Pandele, cea lipsită de candidatură. Adică trebuie să minți cu nerușinare fiindcă alegătorul e prost de dă în gropi și își merită soarta: să te aleagă pe tine. Ai să cânți? Am să cânt… Ai să joci? Am să joc… Ai să șuguiești? Am să șuguiesc… Ai să plângi? Am să p…, nu n-am să plâng!

Nene Iancule, cât timp ai de gând să ne scoți mereu de sub pălăria Ta?!

„Cațavencu: Sărut mâinile… devotamentul meu…

Zoe: Cu o condiție: după alegere, o să fie manifestație Publică,… d-ta ai s-o conduci.

Cațavencu (repede și supus): O conduc…

Zoe: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei…

Cațavencu (asemenea): Prezidez…

Zoe: O să chefuiești cu poporul…

Cațavencu (același joc): Chefuiesc…

Zoe: și o să vii aici cu toții, să saluți, în numele Alegătorilor, pe deputatul ales și pe prefect…

Cațavencu: Da.

Zoe: Ne-am înțeles?

Cațavencu: Da.

Zoe: Du-te și ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!

Cațavencu: Madam, madam Trahanache, ești un înger…”

Cu diferența că Gabriela Firea s-a uitat în ochii noștri pișați de ea sub iia tradițională sau iia era pișa… nu mai știu. Orășenii nu strivesc vacile domnului sub talpă, cică vine Paștele și nu se cade să… Pe când eram copil, număram puii carmin de vaca domnului ca să știu câte ouă roșii am să adun de Paști, când umblam cu traista prin sat… Cum să aduni acum vacile domnului? Puii n-au ieșit încă și balaurii bătrâni îți strică sărbătorile. „E doctor, domne, e doctor! Cu Cîrstoiu votăm!”, strigă osânza blondă de lângă mine. „Păi ați mai votat un doctor, tot de la PESEDEU, și plânge pârnaia dupe el, dar nu-l găsește nimeni ca să-l bage la pripon că e ales și nu se cade cu poporu ales…”, îl plesnește un moșneag care bâțâie a Parkinson pe trotuarul din gura Oborului. Vacile domnului nu pricep că joacă frenetic în bancul cu japonezul care întreba prin București în 1989 „cine este dracu cu camașa-n gura lui?”, „cine este dracu cu camașa-n gura lui?… Trec prin piețe vacile domnului și nu vede nimeni cum stau șauroii cu cântarele după mormane de cartofi, de roșii sau carne, să nu se vadă cât arată. O tejghea se închiriază cu 5.000 de lei pe lună pentru fugarul Puiu Popoviciu, tot unul de-al lor. Câtă ștevie poți vinde? Nu-l întreabă nimeni pe Cîrstoiu, pe Ciolacu de ce arată jalnic Piața Matache, Piața Reșița, Piața Domenii. De ce? Ca să nu rămână fără tejghea.

De ce au rămas închise majoritatea piețelor din comunele noastre sub pretextul bolilor contagioase? Nu mai poți cumpăra o găină, o gâscă, un purcel, un miel de la piață. Le găsești numai decongelate… Am lăsat cireașa pe coliva din urmă pentru vacile domnului. Pe când era primar la Sectorul 2, Neculai Onțanu de la PESEDEU a construit o piață nouă pe râul Colentina – Piața Cremenița. Curată, spațioasă, dichisită. A făcut și un pod arcuit să lege ambele maluri, să vină gospodinele să ia o ceapă, un cartof, să nu-și mai plimbe tandîrii până la Obor. A urmat un bețiv, tot de la PESEDEU, cumnatul toașei Nassar, nelipsită de pe blocuri vreo 20 de ani. Nu l-a văzut nimeni o dată. După el a venit altă specie, dar de la USEREU. Radu Mihaiu vrea să vină din nou „pe scurtătură”, ca să nu-l vadă nimeni, cum nu l-a văzut nimeni patru ani. Au venit cumanii, au mutat legumele din Obor la preț dublu și au fugit gospodinele. Și Piața Gherghiței a rămas tot mai pustie. În afară de portar, nu mai calcă nimeni pe-acolo. „Eu vin în fiecare zi la service, dar nu vrea cumpărătorii să vie, mă asigură portarul. Cumpărătorii e de vină…” Sus, la intrare, scrie mare și frumos: „Piața Românilor”. Să chiorîți voi că este „Piața Românilor”? Nu era picior de român cu produse. De ce nu ați pus trei de „R”, ca să fie mai clar și ca să vină românii la cumpărături? Peste râu, a rămas o groapă enormă unde Dan Iosif a turnat vagoane de ciment cu fier-beton ca să facă „Mol”. A venit criza, a venit și Doamna și l-a luat și pe Dan Iosif, iar în loc a apărut o baltă pe care se bălăcesc liștele. În jur a crescut un crâng plin de mâțe sălbăticite. Alături, un afiș mare cu portretul lui Radu Mihaiu: „Vin pe scurtătură”. Dacă-i vezi privirea pe un coridor în amurg, te ia cu frisoane… Să votăm vacile Domnului!…


„Banul e ochiul necuratului”…

De multe ori m-am întrebat de unde vine această expresie… Poate că vine din perioada când superstițiile și credințele referitoare la împielițați erau foarte răspândite și influente. Sau cum o altă zicală populară spune ”Ban la ban și păduche la păduche”. Oricum de unde ar veni ei sunt un factor de influență negativă de cele mai multe ori. Dacă „energie egal putere” spunea Lenin, astăzi putem spune că banul aduce puterea. Robert F. Kennedy Jr. spune într-un interviu (Eu tot continui să cred că cineva ca dânsul o să conducă destinele Americii și lumii. Dar scuze, sunt naiv): „Joe Biden a predat fiecare centimetru din înălțimea morală. Liderul acela care cheltuiește mai mulți bani pe războaie străine și pe torturarea jurnaliștilor decât pentru protejarea americanilor nu este deloc un lider. E timpul să te retragi, Joe”. Atunci când greșelile sunt repetate și nu sunt corectate sau remediate, acest lucru poate duce la pierderea încrederii din partea celor afectați. Pierderea încrederii înseamnă că oamenii pot deveni sceptici sau rezervați în legătură cu abilitatea sau intențiile persoanei care comite greșelile în mod repetat. Trebuie să recunoaștem greșelile, să ne asumăm responsabilitatea pentru ele și să depunem efortul necesar pentru a le corecta, astfel încât să reconstruim încrederea celorlalți în noi. În psihologie, încrederea poate fi definită ca o stare de siguranță, credință sau certitudine în capacitatea, bunăvoința sau fiabilitatea unei persoane sau a unei entități. Acest concept este adesea asociat cu sentimentul de siguranță și confort în relațiile interpersonale.

Încrederea poate fi construită pe baza experiențelor anterioare, a comportamentului sau a acțiunilor coerente ale unei persoane sau a unei instituții, precum și pe baza relațiilor de lungă durată și comunicării deschise și transparente. Este un aspect crucial în dezvoltarea relațiilor sănătoase și în construirea unei comunități sau a unei societăți în care oamenii se pot baza unii pe alții.

Încrederea în cei care ne-au înșelat în trecut poate fi o provocare majoră pentru multe persoane. Dacă cineva a încălcat încrederea noastră anterior, este firesc să fim precauți în a-i acorda din nou încrederea noastră. Cu toate acestea, încrederea poate fi reconstruită în timp, în funcție de modul în care persoana respectivă își recunoaște greșelile, își asumă responsabilitatea pentru ele și depune efort pentru a-și corecta comportamentul. Citeam cum marele Bill Gates este supărat pentru că: „dezinformarea despre vaccinuri” și „asocierea anumitor persoane, ca mine sau Fauci, cu intenții maligne, cu vaccinuri”, a dus nu numai la o creștere a „ezitării la vaccinare”, ci și la pierderea încrederii publicului în diverse inițiative de „sănătate publică”, precum „a fi pregătit pentru următoarea pandemie”. Deci este necesar să ne ținem bine, pentru că urmează…

Un exemplu celebru din istorie al unui conducător care și-a recăpătat încrederea este Nelson Mandela, fostul președinte al Africii de Sud. În timpul luptei împotriva regimului de apartheid, Mandela a fost condamnat la închisoare timp de 27 de ani pentru activitățile sale împotriva segregării rasiale. Cu toate acestea, în timpul detenției sale, Mandela a devenit un simbol al luptei pentru drepturile omului și al rezistenței pașnice împotriva injustiției. După eliberarea sa din închisoare în 1990, Mandela a jucat un rol crucial în procesul de tranziție pașnică către o societate democratică în Africa de Sud. A condus țara în calitate de președinte între 1994 și 1999, promovând reconcilierea națională și unitatea într-o țară divizată de ani de segregare și conflicte. Mandela și-a recăpătat încrederea atât în țara sa, cât și în comunitatea internațională prin intermediul angajamentului său pentru pace, reconciliere și egalitate. Nelson Mandela este un exemplu remarcabil de cum cineva poate să-și recapete încrederea și să devină un lider respectat și iubit în întreaga lume prin sacrificiul personal, devotamentul față de valorile sale și capacitatea de a aduce schimbări pozitive în lume.

Winston Churchill este cunoscut pentru rolul său important și influent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ca prim-ministru al Marii Britanii. El a fost o figură cheie în conducerea țării în timpul unei perioade extrem de dificile și critice. Churchill a fost recunoscut pentru discursurile sale mărețe, hotărârea sa inflexibilă și capacitatea sa de a-i inspira pe cetățeni să rămână puternici și rezistenți în fața provocărilor pe care le impune războiul. Deși Churchill a fost un lider polarizant și nu a fost lipsit de critici sau eșecuri în cariera sa politică, el și-a recâștigat încrederea prin determinarea sa de nestăvilit, claritatea viziunii sale și abilitatea sa de a promova rezistența și curajul în fața adversităților. Rolul său în mobilizarea și unificarea poporului britanic în momente de criză a contribuit semnificativ la succesul Marii Britanii în război. Prin liderii săi, chiar și în ciuda greșelilor sau eșecurilor trecute, încrederea poate fi recâștigată printr-o abordare onestă, hotărâtă și angajată față de valorile și direcția pe care o promovează. Asemenea lui Churchill, acești lideri pot să își revină și să inspire respect și încredere din partea celor pe care îi conduc.

Dar să încheiem cu un vechi proverb american: „Cu toții consumăm minciuni când inimile noastre sunt înfometate”. („We all eat lies when our hearts are hungry”…)


Atât de departe de departe de adevărul factual…

Potrivit art. 10 din Tratatul Uniunii Europene, funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative. La nivelul Uniunii, cetățenii sunt direct reprezentați în Parlamentul European. Indirect, cetățenii sunt reprezentați în cele două Consilii de șefii de stat și de guverne, care răspund în mod democratic în fața parlamentelor naționale ale statelor membre și în fața cetățenilor lor. Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, fiind de principiu că deciziile Uniunii se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. Cât de prozaic, nu? Cât de plictisitor! Și cât de departe de adevărul factual… În plus, același art. 10 din TUE statuează că partidele politice la nivel European contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii. Uluitor, nu? Neașteptat, de mirare, neverosimil… Căci noi „știam” că politica europeană se face doar prin partidele mainstream, conforme până la supunere și captivitate cu dorințele armatei celor 60 de mii de birocrați, 35 de mii de firme de lobby, 10 mii de ONG – uri militante și 100 de quango (=qausi NGO, adică entități în aparență private, dar în realitate susținute și finanțate de stat, de armată și de serviciile secrete).

Mai „știam” noi, captivii și supușii neștiutori ai sistemului oligarhic european că partidele nealiniate sunt automat extremiste și conspiraționiste și deviaționiste și că nu au voie să participle la formarea sus-zisei conștiințe politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii. Uite, de exemplu, rectorul SNSPA, om cu un trecut personal foarte onest (a fost făcut scăpat de justiție prin prescripție, deși a fost găsit vinovat de corupție), precum și televiziunile mainstream românești militează pentru izolarea și ignorarea publică a partidelor nealiniate establishmentului european, ba chiar pentru scoaterea lor în afara legii, ca în Ucraina sau Rusia… Iată o temă de dezbatere europeană: o clasă politico-birocratică, eternizată la butoanele puterii încă din momentul constituirii Uniunii Europene, în jurul căreia s-au construit rețele mafiotice de sens, organizații de lobby, consultanți, ONG – uri, corporații finanțatoare, a creat un adevărat imperiu al decadenței. Imperialii decadenței vor stabilitate, adică menținerea la putere, iar pentru asta au inventat crize, au creat temerea față de „extremiști” (adică frica față de toți cei care vor schimbarea și primenirea, ca orice opoziție democratică, de altfel), „cordoane sanitare” de izolare a deviaționiștilor și a ereticilor, ca nu cumva să contamineze alegătorul captive și supus. Și, cel mai grav, imperialii decadenței au impus opacitatea, lipsa de transparență decizională, pe motiv că minciuna „nobilă” este pentru siguranța noastră, pe motiv că dorințele noastre ne-ar putea face rău (de aici și tot mai evidentul curent al infantilizării adulților). Cel mai bun exemplu: sms – urile secretizate dintre von der Leyen și un CEO de Big Pharma, actualmente investigate doar de fațadă de Parchetul European.

Cum se mai poate vedea voința expresă a cetățenilor Uniunii, cum li se mai poate auzi vocea? Dacă Uniunea Europeană este o democrație reprezentativă, care mai este modalitatea faptică de reprezentare direct sau indirectă a cetățenilor Uniunii lor și de tragere la răspundere a reprezentanților lor în organismele politico-administrative ale Uniunii? Poate nu v-a fost evident acest lucru în timpul plandemiei (căci crizele inventate v-au dat altceva de lucru și v-au pus în „survival mode”, ca să vă distragă atenția), dar anii aceștia de după plandemie și război au arătat cu forța evidenței că toată puterea Uniunii, toți banii, toate resursele, s-au centralizat și concentrat în mâini din ce în ce mai puține, inevitabile, constrângătoare, iar responsabilitatea pentru deciziile greșite și dăunătoare pentru popor, a fost eliminată treptat. Domnia legii a fost înlocuită cu domnia prin lege, cu biciul contractului și cu ciomagul hotărârii judecătorești (mai mereu favorabilă puternicilor zilei, iar nu omului simplu și sărăcit și păgubit). De prisos de reamintit că independenții și neafiliații la grupurile mainstream nu au timpi de microfon, nu prea sunt vizibili pentru presă, nu au loc în comisii, nu pot fi nici văzuți și auziți, nici lăsați să exprime vocea acelei părți a populației care s-a săturat de corupția, nebunia și decadență imperialilor. Adică, vocea și nevoile sau dorințele voastre. Grupurile politice mari din Parlamentul European au un cu totul alt mandat decât cel popular. Nu vă reprezintă pe voi, nu răspund în fața voastră. Ele reprezintă corporații, quango, ONG – uri militante (finanțate de corporații sau de statele mari și militarizate – SUA, China, Rusia). Ele răspund în fața organizațiilor de lobby, a serviciilor secrete și a viitorilor lor angajatori… Pe „principiul” ușii rotative, imperialii decadenței sunt mereu pregătiți să se angajeze pe poziții de rang înalt și ultra-plătite în corporații, imediat după ce au „servit” în Parlamentul European, în Comisia Europeană sau în alte instituții europene, cum ar fi Banca Centrală… Ei nu reprezintă deloc poporul și nici nu răspund față de popor, cu toate cântecele lor de sirenă din anii electorali. Pentru ei, nevoile naturale și dorințele noastre sunt prea periculoase. Le amenință stabilitatea. De aia suntem extremiști, conspiraționiști, deviaționiști, negaționiști.

Poate de multe ori în ultimii 65 de ani, cetățenii Uniunii s-or fi întrebat în taină sau or fi urlat la lună: ne-am pus o dorință, v-am încredințat-o, ați capturat-o, ați „protejat-o”, ne-ați făcut să o uităm. Ne-ați făcut să uităm ce e mai important în noi: ce ne identifică, ce ne face un subiect, o persoană. Ne-ați interzis visul, idealul, sensul, ca unor copii neastâmpărați, care nu sunt capabili să își stăpânească dorințele cele mai fierbinți. Ne-ați anulat prin cultura anulării. Ne-ați trans-format în lucrători ai stupului. Și-am ajuns la vorba lui George Orwell, din romanul 1984: Noi, aici, vă golim pe dinăuntru și vă umplem cu noi înșine.


Elvira Popescu – actriță de mare succes la Paris și contesă „De Foy”

Așa cum Holywoodul ar fi fost poate altfel fără contribuția actorilor și regizorilor cu rădăcini românești, tot astfel și Parisul ar fi avut o altă evoluție fără artiștii români de marcă, ce au urcat pe scenele pariziene. Printre aceștia putem menționa pe nemuritoarea actriță de teatru și film, plus directoarea de scenă Elvira Popescu (sau Popesco). Născută la 10 mai 1894, în București, România, ea a devenit prin căsătorie „contesă De Foy”. A dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune, limpezime în grai și un dar de imitație ascuțit și plin de haz. A absolvit cu brio Conservatorul din București și a fost angajată la Teatrul Național, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Printre maeștrii care i-au împărtășit tainele actoriei s-a aflat celebrul Constantin Nottara, dar și Aristizza Romanescu. Având inițiativă organizatorică, a întemeiat „Teatrul Mic” și „Teatrul Excelsior” împreună cu actorii Ion Manolescu și respectiv Ion Iancovescu, fiind director de teatru în România, la doar 25 de ani. Autorii francezi au ocupat un loc de predilecție în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei mai spirituali și în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei. Este vorba de același Verneuil, care va scrie mai târziu special pentru Elvira Popescu numeroase piese de teatru și va juca de fapt un rol decisiv în viața și cariera talentatei actrițe. Tot el a angajat-o pentru prima dată în 1923 la Teatrul De la Michodière din Paris – printr-o întâmplare, protagonista titulară fiind bolnavă – în rolul principal din piesa „Ma Cousine de Varsovie”, în care a debutat cu un succes extraordinar, deși nu stăpânea perfect limba franceză. Spectacolul a avut peste 1000 de reprezentații. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial.

Critica a elogiat-o „in corpore”, fapt care era foarte rar întâlnit în Franța, supranumind-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc. Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost totuși relativ restrâns. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Explicația repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public. Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori și/sau actrițe. În mod miraculos, românca noastră era capabilă să transforme, prin prestația sa actoricească, o piesă deplorabilă într-un succes răsunător. În Franța, Elvira Popescu era mai apreciată decât multe dintre vedetele internaționale ale marelui ecran, cum ar fi Greta Garbo. Astfel că înzestrata actriță română nu putea să nu primească propuneri de colaborare și de la producătorii din domeniul cinematografic, în care a debutat de timpuriu. Elvira Popescu a jucat și în mai multe filme foarte apreciate, alături de staruri precum Alain Delon şi Claudia Cardinale. A jucat (la 1912) într-unul dintre primele filme istorice românești, pelicula „Independența României: Războiul Româno-Ruso-Turc 1877”. Începând cu 1920 avea să joace în zeci de filme, vreme de peste 50 de ani, până în 1972, dar perioada sa de glorie cinematografică s-a situat în fascinanții ani ′30 ai secolului trecut! Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de critică ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actrița a creat totuși și pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil”, ș.a.m.d. În schimb, ca actriță de scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate atuurile, subtilitățile, nuanțele și finețele profesiunii. Elvira Popescu și-a asumat și răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare alături de actorul Hubert de Malet, la „Théâtre de Paris” și „Théâtre Marigny”. La o vârstă foarte înaintată, fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.

Ca viață privată, Elvira Popescu a avut un singur copil, rezultat din căsătoria cu actorul român Aurel Athanasescu – de care, mai târziu, avea să se despartă, căsătorindu-se cu Manolescu Strunga, ministrul Finanţelor şi Agriculturii la vremea respectivă. Elvira Popescu era febleţea membrilor Casei Regale. Regele Ferdinand era îndrăgostit de ea, Regina Maria o numea „trufanda“, iar principele moştenitor Carol al II-lea şi amanta acestuia Elena Lupescu au avut-o ca prietenă foarte apropiată în exil. Înainte de a pleca în Franța, a divorțat de Manolescu Strunga. Peste hotare, a avut o relație sentimentală cu autorul francez Louis Verneuil și mai târziu s-a recăsătorit, cu un francez „de sânge albastru”, baronul Maximilien Sébastien Foy. Așa a ajuns baroneasă și, ulterior, contesă de Foy. Artista a moștenit atât averea scriitorului Louis Verneuil (prin testament), cât și patrimoniul contelui de Foy, devenind, fără să fi urmărit acest lucru în mod special, stăpână peste o avere considerabilă. Fiica sa, Tatiana Athanasescu, la rândul ei a avut tot o fiică, din căsătoria cu Guy Juvet, Antoinette Juvet-Mir, care este, astăzi, unica urmașă în viață a Elvirei Popescu. În prezent, Antoinette lucrează la Geneva, fiind șef protocol la Organizația Internațională a Muncii, unde are o carieră la vârf de câteva decenii.
Adorata actriță Elvira Popescu a fost distinsă în Franța cu premiul „Molière” rezervat celor mai talentați actori, pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul „Legiunea de Onoare”, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez. Printre personalitățile care o apreciau și o vizitau în ultima parte a vieții s-au numărat și doi politicieni ce au fost președinți ai Franței, Chirac și Giscard d’Estaing. Românca devenită contesă a avut nu o doar viață frumoasă, tumultuoasă, ci și una îndelungată, ajungând până aproape de 100 de ani. „La Blouse Roumaine“, cunoscutul tablou al pictorului Matisse, a fost, se pare, inspirat de către ilustra artistă româncă. Elvira Popescu fost una dintre marile noastre actrițe, reușind să dobândească și o faimă internațională, prin calitățile sale artistice de excepție. A încetat din viață în 1993, la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris. Este înmormântată într-un splendid cavou în marmură (no. 119,diviziunea 89), pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Filmografia Elvirei Popescu se întinde pe o perioadă destul de lungă, da la începutul anilor 1920 și până în anii 1970. Vârful activității filmice se găsește într-o perioadă de circa 12 ani, 1931 – 1943, urmată de o revitalizare în anii 1960. Iată o listă invers cronologică a filmografiei actriței: 1912: Independența României regia Aristide Demetriade; 1923: La Jeune Fille de la mansarde (Țigăncușa de la iatac) regia Alfred Halm; 1931: L’Étrangère regia Gaston Ravel; 1931: Ma cousine de Varsovie regia Carmine Gallone; 1932: Sa meilleure cliente de Pierre Colombier; 1934: Une femme chipée de Pierre Colombier; 1935: Dora Nelson de René Guissart; 1936: Le Roi de Pierre Colombier; 1936: L’Homme du jour de Julien Duvivier; 1936: L’Amant de madame Vidal d’André Berthomieu : Catherine Vidal; 1937: La Maison d’en face de Christian-Jaque; 1937: L’habit vert de Roger Richebé; 1937: Le Club des aristocrates de Pierre Colombier; 1937: À Venise, une nuit de Christian-Jaque; 1938: Tricoche et Cacolet de Pierre Colombier; 1938: La Présidente de Fernand Rivers; 1938: Éducation de prince de Alexander Esway; 1938: Eusèbe député d’André Berthomieu; 1938: Mon curé chez les riches de Jean Boyer; 1939: Le Veau gras de Serge de Poligny; 1939: Le Bois sacré de Léon Mathot et Robert Bibal; 1939: Derrière la façade de Georges Lacombe et Yves Mirande; 1939: L’Héritier des Mondésir de Albert Valentin; 1939: Ils étaient neuf célibataires de Sacha Guitry; 1940: Paradis perdu d’Abel Gance; 1941: Parade en sept nuits de Marc Allégret : Madame; 1941: L’Âge d’or de Jean de Limur; 1941: Mademoiselle swing de Richard Pottier; 1941: Le Valet maître de Paul Mesnier; 1942: Fou d’amour de Paul Mesnier; 1942: Frédérica de Jean Boyer; 1942: Le Voile bleu de Jean Stelli; 1960: Austerlitz regia Abel Gance; 1960: În plin soare de René Clément. Au mai fost de-a lungul carierei sale următoarele colaborări: 1. „Au théâtre ce soir”; La voyante (1972) – episod de televiziune, personajul Karma, La locomotive (1968) – episod de televiziune, personajul Sonia, La mama (1967) – episod de televiziune, personajul Rosaria; 2. Austerlitz (1960), a interpretat personajul Laetitia Bonaparte; La Battaglia di Austerlitz, în Italia; Napoleone ad Austerlitz, în Italia; The Battle of Austerlitz, în SUA; 3. Plein soleil (1960), a interpretat personajul Doamna Popova; Purple Noon, în Marea Britanie și SUA; Blazing Sun, doar în Marea Britanie; Delitto in pieno sole, în Italia; Full Sun, în Australia, tradus corect în engleză; Lust for Evil, în SUA, alt titlu; 4. Fou d’amour (1943), a interpretat personajul Arabella; 5. Le Voile bleu (1942), a interpretat personajul Mona Lorenza; The Blue Veil, în țări de limbă engleză; 6. Frédérica (1942), a interpretat personajul cu același nume, Frédérica; 7. Mademoiselle Swing (1942), a interpretat personajul Sofia; 8. L’Âge d’or, (1942), a interpretat personajul Véra Termutzki; 9. Le valet maître, (1941), a interpretat personajul Antonia; 10. Parade en 7 nuits (1941), a interpretat personajul Madame; 11. Paradis perdu (1940), a interpretat personajul Sonia Vorochine; Four Flights to Love, în SUA; Paradise Lost, în Marea Britanie; 12. L’héritier des Mondésir, a interpretat personajul Erika Axelos; The Mondesir Heir, titlu internațional în engleză; 13. Le bois sacré, (1939), a interpretat personajul Francine Margerie; Sacred Woods, titlu internațional în engleză; 14. Ils étaient neuf célibataires (1939), titlu internațional în engleză Contesa Stacia Batchefskaïa; Nine Bachelors, titlu internațional în engleză; 15. Le veau gras, (1939), a interpretat personajul La princesse; 16. Derrière la façade (1939), a interpretat personajul Madame Rameau; 32 Rue de Montmartre, Franța, redenumirea ulterioară a filmului; 17. Eusèbe député (1939), a interpretat personajul Mariska; 18. Éducation de prince (1938), a interpretat personajul Regina Silistriei; Bargekeepers Daughter, în SUA; 19. La Présidente, (1938), a interpretat personajul Vérotcha; 20. Mon curé chez les riches (1938); 21. Tricoche et Cacolet (1938), a interpretat personajul Bernardine Van der Pouf; 22. L’homme du jour, (1937), a interpretat personajul Mona Talia; The Man of the Hour; 23. À Venise, une nuit (1937), a interpretat personajul Nadia; 24. Le club des aristocrates, (1937); 25. L’habit vert, (1937), a interpretat personajul Duchesse de Malévrier; 26. Le Roi, (1936), a interpretat personajul Therese Mannix; The King, în SUA; 27. La maison d’en face, (1936); The House Across the Street, în SUA; 28. L’amant de Madame Vidal, (1936); 29. Dora Nelson (1935), a interpretat personajele Dora Nelson și Suzanne Verdier; 30. Une femme chipée (1934); 31. Sa meilleure cliente (1932); 32. Ma cousine de Varsovie (1931), a interpretat personajul Sonia; 33. L’Étrangère, (1931), a interpretat personajul Miss Clarkson; 34. Țigăncușa din iatac (1923); 35. Independența României (1912).


Un reper important pe traseul turistic al Olteniei: Casa Memorială „Amza Pellea” din Băilești (jud. Dolj)

Acum cinci ani am vizitat Casa Memorială „Amza Pellea” din Băilești (jud. Dolj), admirând obiectele dragi marelui actor, afișele și colajele cu imagini din filme. Am scris și câteva rânduri în Cartea de Onoare. Amintirile au fost putenice, pentru că jucând la Teatrul de Comedie din București, în spectacolul „Pălăria” (regia Horațiu Mălăele), am purtat pe parcursul tuturor spectacolelor o pereche de cismulițe în interiorul cărora scria cu creion chimic „Amza”. Am călcat cumva pe urmele lui… Într-o inițiativă lăudabilă, pe parcursul anului 2023, Muzeul Olteniei Craiova, cu sprijinul Consiliului Județean Dolj, a realizat lucrări de renovare a Casei Memoriale „Amza Pellea” din Băilești, locuință construită în anul 1908 care dispune de arhitectură caracteristică începutului de secol XX. Au fost realizate lucrări de reparații la acoperiș, refacere tencuieli interioare la pereți și tavane, refacere instalație electrică. De asemenea, s-au executat lucrări de hidroizolație, gen de lucrare tehnică folosită cu predilecție în cazul imobilelor monument istoric. Au fost efectuate lucrări pentru refacerea tencuielilor exterioare avându-se în vedere, totodată, și refacerea tuturor elementelor decorative exterioare. Stucaturile care nu au putut fi conservate au fost refăcute prin realizarea unor mulaje. De asemenea, a fost înlocuită tocăria la uși și ferestre, identică cu cea originală, s-a executat branșamentul imobilului la rețeaua de apă și canalizare a municipiului Băilești, cât și alte lucrări specifice.

În încăperile imobilului au fost amenajate expoziții în memoria marelui actor Amza Pellea (1931 – 1983), conținând atât obiecte personale, afișe de filme, cât și o colecție cu arme și recuzită din filme și piesele de teatru jucate. Totodată va fi expus și premiul obținut de Amza Pellea, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru interpretarea din filmul „Osânda” și medalia „Jubileul promoției de aur a teatrului românesc 1956-2006”. Inaugurarea inițială a „Casei Memoriale Amza Pellea” a fost făcută cu ani în urmă. Mai exact, în august 2008. De atunci, casa a putut fi vizitată în întregime, dormitorul, holul și biroul fiind deschise publicului, contra unei taxe de vizitare. Cu toate acestea, până acum, fațada nu fusese refăcută. O renovare era mai mult decât necesară.

Deschiderea oficială a Casei Memoriale „Amza Pellea” a avut loc pe data de 7 aprilie 2024, chiar de ziua nașterii a actorului, în prezența fiicei sale, actrița Oana Pellea și a altor personalități marcante din lumea teatrului și filmului românesc. Toți cei interesați au fost invitați să se alăture în acest moment deosebit pentru a sărbători viața și opera unuia dintre cei mai iubiți și respectați actori români. De asemenea, odată cu inaugurarea ca punct muzeal și turistic, publicul va avea ocazia să admire și o expoziție digitală. În plus, „noi” obiecte personale care au fost ale lui Amza Pellea vor fi prezentate pentru prima oară publicului. Începând cu ora 20.00, în Parcul Tineretului din Băilești a avut loc și proiecția filmului „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu), la care au participat câteva sute de iubitori ai celei de a șaptea arte. (G.V.G)


Ostrovul – ca o „insulă” de creștinătate…

Ostrovul este singura insulă locuibilă de pe cursul râului Olt din România. Această insulă adăposteşte o comoară spirituală, respectiv Mănăstirea Ostrov, primul lăcaş de măicuţe din țara noastră. Totodată, schitul ascunde un adevărat tezaur. Este vorba despre o icoană făcătoare de minuni. Schimnicii și sihaștrii se ascundeau în grote sau în codrii întunecați, căutând loc liniștit pentru rugăciune. Tot astfel au căutat loc sfânt pe această insulă protejată de apele râului Olt. Staţiunea Călimăneşti-Căciulata-Cozia din județul Vâlcea este cunoscută, în special, pentru izvoarele sale minerale cu care s-a tratat şi împăratul francez Napoleon al III-lea. Totuși, emblema aşezării de pe malul râului Olt, la ieșirea din Defileul „Turnu Roșu” – Cozia este dată de cele patru vestite mănăstiri aflate la poalele munţilor: Cozia, Turnu, Stânişoara şi Ostrov. Există o veche legendă despre Insula Ostrov (ostrov = insulă aluvionară, insulă pe apă curgătoare) din orașul Călimănești.

Legenda spune că, în jurul anului 1250, un țăran fusese prins pe insuliță de revărsarea râului în urma unor ploi torențiale. Acesta, rugându-se, a promis că va înălța pe acel loc un lăcaș de cult dacă nu va pieri în torent. Reușind să scape de furia apelor, își ține promisiunea față de Dumnezeu și ridică pe insulă o biserică din bârne de lemn. Această mănăstire a fost rezidită pe locul unei biserici mai vechi, din secolul al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, undeva între anii 1520 – 1521, fiind o ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab și a soției sale Despina. Biserica a fost sființită nezugrăvită, iar apoi pictura a fost executată în perioada 1752 – 1760. Tot atunci în aceeași perioadă, pisania veche a fost înlocuită cu o pisanie în limba română cu litere chirilice. De remarcat în arhitectura interioară tâmpla aurită din lemn de tei veche de când biserica, de asemenea icoanele împărătești și Icoana Maicii Domnului, restaurată în 1791 de către un cunoscut zugrav de biserici al locului, Ioan Zugravul. De asemeni, fără a minimaliza restul de valori, sunt trei icoane ale „Sfântului Nicolae”, „Coborârea de pe cruce” și „Sfântul Sava”, icoane de o mare valoare artistică din perioada de început a bisericii și care acum se află în custodia Muzeului de Artă al României din București. Schitul, de-a lungul vremii se mai remarcă prin lucruri importante petrecute aici și care au marcat istoria pământului românesc. Fiind schit de călugărițe de pe la 1522 până în 1890, aici s-au călugărit soția lui Neagoe Basarab, Doamna Despina, cu numele de Platonia și mama lui Mihai Viteazul cu numele de Teofana. Schitul Ostrov este primul așezământ monahal de pe teritoriul actualei Românii pentru călugărițe, lucru remarcat în istoricul schitului afișat la intrare. Mulți călugări care își doreau liniște au fost atrași de insula din Călimănești. Pelerinii pot merge la mănăstirile de la poalele Munților Cozia, în județul Vâlcea. Mitropolitul Olteniei a spus despre această zonă că este un adevărat Ierusalim al țării noastre.

Această insulă este văzută ca o arcă plutind pe ape, unde Dumnezeu a vrut să aibă un lăcaș de cult, numit chiar „Biserica dintre Ape”. Există o poveste în fiecare colț al schitului, dar și pe insulă, dar și o minune atribuită Icoanei Maicii Domnului „Hodighitria”. Aceasta se află în fața catapetesmei din naosul bisericii din fața biserici. În anii 1979-1980, când s-a început construirea barajelor hidroelectrice de pe râul Olt, întreaga insulă, cu tot ce era pe ea, a fost la un pas să fie înghiţită de ape. Călugării de la Cozia şi preoţii Vâlcei s-au rugat de Elena Ceauşescu, soția dictatorului, să salveze mănăstirea şi parcul deondrologic, dar ea a refuzat. Când a plecat de la Ostrov, unde fusese în vizită de lucru, soţia dictatorului a avut un accident de maşină. Ajunsă la spital, a avut un vis premonitoriu. Ce anume a visat nu se ştie, dar imediat a ordonat ca insula să fie înălţată cu şase metri, pentru a fi salvată din calea apelor. Numai că, în procesul de înălţare, tot ce era pe insulă s-a năruit, inclusiv grădina cu smochini, lămâiţe şi stejari bătrâni, știrbindu-i farmecul de altădată. Doar biserica a supravieţuit și s-au replantat arbori și flori. Aproape fiecare colţ al Ostrovului are o poveste cu deznodământ divin, iar în „Cartea de Onoare” a mănăstirii zeci de oameni au povestit minunile de care au avut parte în urma vizitei la mănăstirea dintre ape. Toate, zic ei, au fost posibile datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, „Hodighitria“. Icoana datează din secolul al XVI-lea şi a aparţinut familiei domnitorului Neagoe Basarab. Minuni, peste minuni…

Oltul, râul pe care „plutește” insula Ostrov, este unul din cele mai importante râuri din România. Acesta izvorăște din Carpații Orientali, mai precis din Munții Giurgeu, de acolo de unde aceștia intră în contact cu Munții Hășmaș prin Trecătoarea Oltului. Râul Olt curge prin mai multe județe, precum Harghita, Covasna, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Olt și Teleorman. Oltul se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Parcurge un traseu complex, trecând prin Depresiunea Ciucului, Depresiunea Brașovului, Depresiunea Făgărașului, Defileul Turnu Roșu-Cozia, Subcarpații și Podișul Getic, Câmpia Română. Pe Olt există aproape 30 de lacuri de acumulare. Are o lungime de 615 km. În zona Defileului Turnu Roșu, are loc fenomenul de captare, adică „Oltul muntean”, având un bazin mai coborât, ajunge prin eroziune regresivă, să atragă apele „Oltului transilvănean”, mărindu-și astfel bazinul și debitul. Există curse cu un vaporaș care vă poate purta prin toate aceste locuri pline de istorie. Nu trebuie decât puțin timp liber și puțin curaj să treceți apele spre mănăstirea Ostrov, cea mai veche mănăstire de maici din România și insulă de spiritualitate… (George V. Grigore)


Opinii: Cum a fost (și este) distrusă justiția din România de Consiliul Superior al Magistraturii

Ca absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității București (promoția 2002-2006, cursuri de zi),și al cursurilor de master din cadrul aceleiași universități, o să încerc să explic cum a început declinul justiției din România, care s-a produs după adoptarea Constituției României, a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, declin care a continuat și s-a accentuat în fiecare an, astfel că în prezent se poate afirma faptul că justiția din România se află la stadiul de dezastru. Nu se mai poate spune că în această țară există justiție, din moment ce termenul mediu în care se soluționează un dosar în instanțele de judecată este de cinci ani, iar acest termen crește necontenit, fără a putea fi oprit și se va ajunge la soluționarea unui dosar în instanțele din România în 10-15 ani. Toată nenorocirea a început după anul 2004, odată cu adoptarea actelor normative menționate mai sus. Membrii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-au plâns atunci că trebuie să se conducă administrativ singuri, și nu de Ministerul Justiției, cum era normal de fapt pentru ca să existe un echilibru al puterilor, iar după ce au atins acest scop, și-au însușit tot ce era mai rău din practica ministerului, ajunându-se să se constituie un fel de elită administrativă în cadrul magistraților: adică unii numai inspectori, cu salarii duble și fără sa aibă limite în mandatele de șase ani, putând ieși la pensie cu 25 de ani vechime numai ca inspector, cu delegați permanent în executiv (deși Constituția interzice alte funcții, în afară de cele universitare, dar nimeni nu ridică excepția de neconstituționalitate, pentru că nu este posibil așa ceva, nu poți avea ca bază un litigiu cu un coleg pe această problemă), etc.

Ulterior, cu noua postură dobândită, CSM a trecut la transformarea concursurilor de admitere în magistratură într-un instrument de făcut bani. Legea nr. 303/2004 la acel moment era o lege bună, deoarece punea bazele admiterii în magistratură în condiții de competență, obiectivitate și transparență. Dar, CSM a încălcat această lege din primul an. Articolul 12 din această lege prevedea că admiterea în magistratură se face pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii, iar în art. 14 alin. (2) şi art. 15 al. (8) se arătau şi în ce constau aptitudinile candidaţilor necesare exercitării funcţiilor, respectiv cele medicale și psihologice. Prin urmare, testarea candidaților la aceste concursuri trebuia să se facă în temeiul competenței profesionale (adică prin proba juridică), a aptitudinilor medicale și psihologice (vizita medicală și testul psihologic – scris și oral), și buna reputație care se verifica la finalul concursului.

Începând cu anul 2005, CSM a introdus, prin regulamentele de concurs pe care le emitea, următoarele probe în cadrul concursurilor pentru admiterea în Institutul Național al Magistraturii și admiterea în magistratură (cu 5 ani vechime, direct pe post): testul juridic de tip grilă, testul de logică și proba interviului. Ulterior, candidații declarați admiși la aceste probe trebuiau să parcurgă vizita medicală și testarea psihologică – scrisă și orală. În final, se verifica pe baza actelor depuse de candidat, buna reputație. În concluzie, CSM a introdus testul de logică și proba interviului fără ca legea să le prevadă și a justificat asta prin faptul că acestea fac parte din aptitudinile pe care le prevede legea în art. 12, deși aptitudinile erau cele medicale și psihologice, și nu altele. În continuare, voi face referire la cele trei probe din cadrul concursului: proba juridică, proba de logică și proba interviului. Precizări cu privire la proba juridică. Aceasta a constat într-un test de o sută de întrebări tip grilă, iar pentru ca un candidat să rezolve minim 70 de teste pentru a promova, era nevoit să memoreze materia cuvânt cu cuvânt. Această modalitate de testare era total neadecvată și nepotrivită pentru un asemenea concurs, pentru că în activitatea de zi cu zi un judecător sau procuror nu rezolvă teste grilă. Ar fi fost necesar să se introducă, pe lângă testele grilă, spețele juridice pentru că în acest fel candidații sunt testați cu privire la capacitatea lor de a face analize și conexiuni cu privire la articole, instituții și principii de drept, etc. Spețele au fost introduse de CSM în anul 2019, dar voi reveni și voi explica de ce CSM a luat această decizie. Având în vedere această modalitate de testare facilă la proba juridică, numărul candidaților care se înscriau la concurs în fiecare an era foarte mare, în jur de 3500-4000 la ambele concursuri (concursul de admitere în INM și magistratură). Cum taxele de participare erau foarte mari (în jur de 130 €/candidat), din organizarea acestor concursuri CSM obținea un profit enorm, pe care eu îl estimez la câteva sute de mii de euro (încasările erau în jur de 400 – 500.000 €, iar cheltuielile cu organizarea nu cred că depășeau 100.000 €). Nu cunosc dacă acești bani se duceau la bugetul de stat, dar dacă nu se întâmpla asta iar banii intrau în CSM, atunci persoanele din conducerea acestei autorități publice probabil că îi împărțeau între ei prin tot felul de prime, sporuri sau alte asemenea facilități. Astfel cred că pot fi explicate și averile colosale ale membrilor Plenului CSM. De exemplu, actuala șefă a CSM (conform declarației de avere) are în conturile bancare peste 440.000 €, deține mai multe terenuri intravilane în Argeș și București, un apartament în Pitești, un spațiu comercial și o casă de locuit în București. Cum poți să strângi o asemenea avere doar dintr-un salariu de judecător? Deoarece proba juridică putea fi promovată în acest mod, în principal prin memorarea mecanică a materiei, mulți candidați, pe care eu îi numesc „nulități de absolvenți” deoarece au absolvit facultățile de drept fără să dea o mare importanță studiului, după ce au obținut diplomele de licență, s-au închis în casă un an sau doi, au învățat materia pe dinafară ca pe poezie (dar fără să înțeleagă mare lucru din ea), s-au prezentat la aceste concursuri și au bifat răspunsurile la testele grilă, iar în acest fel s-au trezit judecători și procurori în România, mulțumită CSM-ului. Ne amintim cazul crimelor de la Caracal, în care un procuror i-a oprit pe polițiști să intre în casa lui Gheorghe Dincă și a stat la poarta acestuia până dimineață, pentru că procurorul respectiv nu cunoștea reguli elementare de procedură penală, el nu știa pe ce lume se află. Un alt exemplu recent este cazul judecătoarei de la Mangalia din dosarul șoferului drogat care a omorât doi tineri, judecătoare care a dat dovadă de o incompetență și ignoranță greu de imaginat, deoarece verifica prezența victimei decedate în sala de judecată și nu știa că în acel accident au decedat două persoane. Acești magistrați sunt produsul concursurilor organizate în acest fel de CSM, iar ca ei eu cred că sunt sute. Revoltător este că după ce procurorul a fost suspendat din funcție și cercetat, în final a fost reprimit în magistratură.

Eu și colegii mei de la Universitatea București (alături de care am participat intens în timpul facultății la cursuri și seminarii), dar și de la alte facultăți de drept care au cel mai înalt calificativ acordat în acest domeniu și care fac parte din hexagonul facultăților de drept (Universitatea București; Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași; Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca; Universitatea din Craiova; Universitatea de Vest din Timișoara) nu am reușit să promovăm aceste concursuri sau unii dintre noi au reușit foarte greu, încercând a cincea sau a șasea oară, deoarece ne luptam pe locurile scoase la concurs cu asemenea absolvenți. Eu am susținut de patru ori acest concurs, după ce am finalizat facultatea în anul 2006 și până în anul 2009 inclusiv și am reușit în anul 2008 să trec de toate probele, dar media finală nu a fost suficientă pentru a ocupa un loc. Am avut ghinion, deoarece în acel an au fost 160 de locuri iar eu am ocupat locul 178, dar în următorii ani au fost minim 200 de locuri la aceste concursuri. Ulterior, după ce am dobândit cinci ani vechime în profesia de avocat, am participat la concursul pentru admiterea în magistratură pentru prima dată în anul 2014 și am reușit să promovez probele scrise (proba juridică și proba de logică) la concursurile organizate în anul 2017 și anul 2018, dar la proba interviului am fost respins, la ambele concursuri.

Precizări cu privire la proba de logică. Aceasta a constat în rezolvarea unor teste Law School Admission Test (LSAT), și care erau utilizate pentru admiterea la Facultățile de Drept din Statele Unite, Canada sau Australia. În niciun caz nu erau folosite pentru admiterea în magistratură într-una din aceste țări, iar din informațiile care au existat, acestea erau cumpărate de la universitățile din SUA și traduse mot-a-mot, în felul acesta născându-se această probă pentru aceste concursuri la noi în țară. Este inutil să reamintesc faptul că unele dintre aceste teste grilă făceau referire și la acte de natură sexuală, motiv pentru care presa a scris de câteva ori, într-un mod peiorativ bineînțeles, despre cum se poate deveni magistrat în România susținând asemenea concursuri. De ce a introdus CSM aceste teste LSAT la admiterea în INM și magistratură în România? Probabil că cineva obținea un profit din toate aceste tranzacții, deoarece acest lucru presupunea cumpărarea, traducerea și vinderea lor către CSM. Un alt motiv este și acela că dacă în locul lor se introduceau spețele juridice, numărul candidaților care se înscriau la aceste concursuri se reducea în mod dramatic și astfel încasările aveau serios de suferit. Precizări cu privire la proba interviului. Aceasta a fost de departe cea mai abjectă, sinistră și ridicolă probă care ar fi putut fi introdusă într-un astfel de concurs. La început, această probă nu a fost eliminatorie, iar nota obținută era adunată cu cea de la proba juridică și proba de logică și se obținea astfel o medie finală. Cred că CSM nu a instituit-o de la început ca fiind o probă eliminatorie pentru că nu a vrut să șocheze. Aceasta a devenit eliminatorie începând cu anul 2012 și astfel CSM a ajuns acolo unde a dorit de fapt: selecția judecătorilor și procurorilor din România se putea face într-un mod pur subiectiv și astfel se controla cine va ocupa posturile de judecător sau procuror în România și câte locuri vor fi ocupate în fiecare an. CSM a numit-o ca fiind „regina probelor”, spunând că proba juridică nu mai este reprezentativă pentru aceste concursuri. Cum poți să faci asemenea afirmații?

În facultate, îmi amintesc spețele complexe pe care le primeam la orele de seminar sau la examene (în special la materiile drept civil – contracte speciale, teoria obligațiilor, dreptul proprietății intelectuale, drept penal – partea specială, procedură civilă, procedură penală, etc.) iar pentru CSM, la aceste concursuri „regina” este o probă a interviului în care candidații sunt chestionați cu privire la proverbe și zicale sau alte asemenea enormități. La finalul anului 2009, am susținut în cadrul Baroului București examenul de definitivat în profesia de avocat, iar acesta a constat doar în spețe juridice foarte complexe (câte două la fiecare materie – drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal – iar timpul acordat a fost 1 oră/speță) astfel că din 87 de avocați stagiari am promovat doar eu și încă 12 (15 la sută). Mă întreb, câți dintre candidații care au reușit să promoveze concursurile organizate de CSM cu teste grilă ar fi reușit să rezolve aceste spețe? Criteriile de examinare în cadrul probei interviului au fost și sunt în continuare pur subiective, candidații nu cunosc motivele pentru care sunt respinși iar în acest fel admiterea candidaților în temeiul nepotismelor, cunoștințelor sau șpăgilor, au fost și sunt în continuare ușor realizabile. Au existat multe cazuri în care cei care au ocupat primele locuri la proba juridică și care aveau studii juridice serioase, au fost respinși la proba interviului (pentru că s-a realizat faptul că aceștia sunt prea deștepți și nu pot fi controlați sau manipulați; sau poate că nu au primit recomandări din partea vreunei cunoștințe, etc.). În niciun an nu s-au ocupat toate locurile scoase la concurs și au fost mulți ani în care nu s-au ocupat nici jumătate din locuri, ceea ce a condus la un deficit de personal în instanțe și parchete fără precedent. Este evident și că profitul într-o asemenea situație este direct proporțional cu numărul candidaților respinși la interviu, deoarece locurile astfel neocupate sunt redistribuite de CSM la următorul concurs. De bine ce merge această condiţie a interviului, s-a ajuns ca în prezent să intre în magistratură oameni cu condamnări penale definitive, deşi era clar în concepţia iniţială a Legii nr. 303/2004 şi a Legii nr. 304/2004 că buna reputaţie este o condiţie separată de cazierul judiciar, pentru că altul era şi este rostul reabilitării şi alta este condiţia bunei reputaţii, care nu se modifică automat la împlinirea unui termen. Mergând pe aceeaşi pantă descendentă, CSM-ul a ajuns să solicite să fie reglementată şi instituţia radierii sancţiunilor disciplinare, care nu poate însemna altceva decât faptul că CSM, în loc să se pună în locul oamenilor cinstiţi şi care vor să aibă încredere în justiţie, se pune în locul celor care încalcă legea iar grija CSM este ca aceştia să poată redeveni magistraţi la un moment dat, de parcă justiţiabilii ar putea avea încredere într-un magistrat care a fost cândva condamnat penal definitiv. Din acest punct de vedere, se pare că accederea în magistratură este mai permisivă şi decât accederea în funcţiile de demnitate publică, pentru că cineva nu poate ajunge premier al României dacă a fost condamnat penal şi chiar dacă validarea acestuia ar veni din partea alegătorilor, în timp ce aceeaşi persoană poate deveni magistrat, chiar dacă opinia publică ar avea o părere proastă despre modul în care acesta ar putea să fie garantul aplicării legii. Urmărind interese obscure, meschine şi fără legătură cu demnitatea funcţiei de magistrat, CSM și elita din sânul magistraturii aduce în realitate un imens prejudiciu unei puteri a statului deja slăbite sub aspectul încrederii populaţiei în capacitatea acesteia de a-şi îndeplini menirea.

Pentru a vă ajuta să vă construiți o imagine asupra a ceea ce înseamnă proba interviului și ce fel de persoane sunt admise la această probă, mai precizez faptul că în perioada în care am susținut aceste concursuri am cunoscut mai mulți candidați, iar unii mi se păreau oameni de slabă calitate, mediocri și obedienți. Unul dintre aceștia a reușit să promoveze probele scrise și a fost admis și la proba interviului, chiar dacă studiile juridice le absorbise la o universitate privată cu învățământ la distanță, astfel că acesta nu participase în toată perioada facultății la nicio oră de curs sau de seminar. Un alt candidat, care absolvise Academia de Poliție și care, după modul cum vorbea, mi se părea a fi o persoană capabilă, inteligentă și deșteaptă, a fost respins la proba interviului. O altă problemă în ceea ce privește proba interviului. În urmă cu doi ani am adus la cunoștință faptul că există firme de avocatură care au avocați în aceste comisii de interviu, dar nimeni nu a luat vreo măsură împotriva acestei situații. (…) Or, să nu încerce cineva să mă convingă că soarta anumitor dosare nu poate fi influențată de această situație, din moment ce avocatul lor este prezent în aceste comisii de interviu și contribuie astfel la soarta și cariera profesională a viitorilor magistrați (pentru că aceste comisii de interviu decid practic cine va fi judecător și procuror în România). Ulterior, acești avocați se prezintă cu dosarele clienților în fața acestor magistrați, iar aceștia evident că le poartă o simpatie și recunoștință avocaților din moment ce nu au fost respinși la proba interviului și pot să încline astfel balanța în favoarea lor, în ceea ce privește dosarele pe care le au de soluționat. În asemenea condiții, cred că cea mai bună denumire pentru justiția noastră ar fi aceea de „cooperativa”.

La începutul anului 2019, în cadrul litigiului pe care l-am declanșat în anul 2017 împotriva CSM (după ce am fost respins la proba interviului) pentru anularea regulamentului de concurs deoarece acesta încălca mai multe legi, inclusiv Legea nr. 303/2004 (Înalta Curte anulând prin hotărâre definitivă regulamentul de concurs prin Decizia nr. 5228/15.10.2020 pronunțată în dosarul nr. 5194/2/2017, situație care echivalează cu săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu comis de membrii Plenului CSM, faptă prevăzută și pedepsită de art. 297 Cod penal), în răspunsul pe care l-am depus la întâmpinarea formulată de CSM, am criticat în termeni duri și faptul că nu se introduc spețele juridice și nu se elimină proba de logică (testele LSAT) care este o probă inutilă și stupidă pentru acest concurs. În toamna anului 2019, la organizarea următoarelor concursuri de CSM, au fost introduse spețele juridice și a fost eliminată proba de logică. Consecința a fost aceea pe care am anticipat-o: numărul candidaților care s-au înscris în fiecare an la aceste concursuri s-a redus la jumătate (1500-2000 de candidați la ambele concursuri) deoarece acele „nulități de absolvenți” de care v-am vorbit la început, au realizat faptul că nu pot să treacă de spețele juridice chiar dacă ar fi încercat de zece ori.

Eu estimez că în cei 14 ani în care au fost testate cunoștințele juridice ale candidaților doar în acest mod prin testele grilă, mai mult de jumătate dintre aceștia care au reușit să intre astfel în magistratură (adică peste 2000) nu ar fi reușit să intre niciodată dacă aceste concursuri ar fi fost organizate într-un mod responsabil de CSM. Consecințele: 1. acești magistrați au produs și produc în continuare practică judiciară de slabă calitate; 2. mediocritatea acestor oameni conduce la ușurința controlului și manipulării lor. Dacă ați fost în ultimii ani prin instanțe, probabil ați observat că unii judecători nu se implică în actul de justiție, nu se apleacă asupra cazului și nu sunt interesați să descopere sau să cerceteze amănunte importante ale litigiului, ci doar așteaptă finalizarea pledoariilor pentru a trece la următorul dosar. Mulți dintre aceștia sunt absolvenți ai unor universități private, sau chiar și de stat, care au desfășurat de-a lungul anilor fapte de comerț cu diplome. Acești absolvenți ar fi ținut acele diplome pe undeva prin sertare și probabil că ar fi profesat în alte domenii, dar, acum ei sunt oameni importanți în această țară deoarece CSM a fost interesat de încasările și profitul din aceste concursuri și mai puțin de calitatea persoanelor care urmau să ocupe posturile de judecător sau procuror în România. Testarea cunoștințelor juridice doar prin testele grilă aducea un număr mare de candidați, iar costul corectării răspunsurilor era practic inexistent pentru că foile cu răspunsuri se scanau și se introduceau într-un program în calculator care le corecta automat. Introducerea spețelor juridice a înjumătățit numărul candidaților și a crescut costul corectării răspunsurilor, pentru că a fost necesară angajarea de corectori. Pierderi materiale mari pentru CSM.

Sunt de părere că nu se mai poate face nimic pentru a salva justiția. Atâția ani au fost batjocorite aceste concursuri, iar proba interviului este încă prezentă și din această cauză justiția va fi slăbită din ce în ce mai mult și va merge din rău în mai rău. Cetățeni umiliți de ignoranța și incompetența magistraților, asemeni celor exemplificați mai sus, vor continua să existe, iar până când în această țară va fi un haos total datorită justiției, nu este decât o chestiune de timp. (…) Ar fi posibil să încercăm să mai reparăm ceva, dar pentru acest lucru, cel puțin de acum înainte, ar trebui să fie eliminată proba interviului și să se facă selecția judecătorilor și procurorilor în temeiul competenței profesionale, așa cum este normal și legal. Dar, din moment ce CSM respinge aceste schimbări, mă întreb cine ar putea să intervină și să ia vreo măsură. Colegii mei avocați au firme de avocatură și nu își permit să își pună în pericol dosarele din instanțe și în acest fel încasările din activitatea de avocat; magistrații țin de scaunele lor și nu vor să deranjeze CSM-ul; jurnaliștii și alți formatori de opinie nu critică această autoritate publică; iar politicienii sunt ultima categorie care ar putea să facă ceva, deoarece ei votează cum li se dictează de la centru. Salvarea ar putea să vină de la Ministerul Justiției, care ar trebui să înțeleagă gravitatea situației și să întocmească un proiect de lege prin care să elimine proba interviului și să îl trimită Parlamentului României pentru aprobare. Reamintesc faptul că aceste atribuții ale Ministerului Justiției și ale Parlamentului României de a avea posibilitatea să modifice prin lege organică condițiile de participare la aceste concursuri, se datorează efortului meu, deoarece în anul 2020 am reușit să conving Curtea Constituțională de necesitatea modificării Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (Decizia nr. 121 din 10 martie 2020 a C.C.R. pronunțată în dosarul nr. 211D/2018 și publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 09.06.2020). Și bineînțeles, ar trebui să fie revizuite multe dintre atribuțiile CSM.  (Semnează avocat Ionel Stan)


Regizorul de film american Lewis Milestone – câștigător a două Premii Oscar – s-a născut la Chișinău

Regizorul Lewis Milestone (născut Lev Milștein) s-a născut la 30 septembrie 1895, în orașul Chișinău din Basarabia, într-o familie de evrei. În 1912 a emigrat în SUA. A fost fiul unui producător de îmbrăcăminte, și-a petrecut copilăria atât în Chișinău, cât și în Odesa. Ulterior a studiat ingineria în Belgia și la Berlin. A vorbit fluent limba germană și limba rusă. Milestone a avut o afinitate pentru teatru, care s-a manifestat la o vârstă fragedă. Mai târziu a fost angajat pentru o serie de slujbe necalificate (de la spălat vase, la asistent de fotograf), a intrat la Corpului Armatei în 1917 pentru a regiza filme educative de scurt metraj pentru trupele americane. După primul război mondial, având cetățenia americană dobândită, a activat la Hollywood, susținut de director William A. Seiter în studiourile „Ince Studios”.

Începe cariera sa în calitate de asistent de tăierea filmelor. Într-o perioadă scurtă de timp a devenit redactor, apoi, director adjunct și mai târziu scenarist pentru multe dintre proiectele inițiate. La începutul anilor 1920 a acumulat o vastă experiență din mediul general a producerii și regizării filmelor, acesta a influențat, nemijlocit, foarte mult stilul său de regie de mai târziu. A regizat, între altele, cunoscutele filme artistice „Doi cavaleri arabi” (1927) și „Nimic nou pe frontul de vest”, pentru ambele filme primind câte un premiu Oscar pentru cel mai bun regizor. A mai fost nominalizat la Oscar cu filmele „The front page” (ca Cel mai bun regizor) și „Of Mice and Men” (ca Cel mai bun film). A mai semnat regia unor filme celebre ca Ocean’s Eleven (1960) și Revolta de pe Bounty (1962).

Bogata sa filmografie cuprinde: 1918 – The Toothbrush (regizor), 1918 – Posture (regizor), 1918 – Positive (regizor), 1919 – Fit to Win (regizor), 1922 – Up and at ‘Em (scenarist), 1923 – Where the North Begins (editor), 1924 – The Yankee Consul (scenarist), 1924 – Listen Lester (scenarist), 1925 – The Mad Whirl (scenarist), 1925 – Dangerous Innocence (scenarist), 1925 – The Teaser (scenarist), 1925 – Bobbed Hair (scenarist), 1925 – Seven Sinners (regizor și scenarist), 1926 – The Caveman (regizor), 1926 – The New Klondike (regizor), 1926 – Fine Manners (regizor, nemenționat), 1927 – The Kid Brother (regizor, nemenționat), 1927 – Two Arabian Knights (regizor), 1928 – The Garden of Eden (regizor), 1928 – Tempest (regizor și scenarist, nemenționat), 1928 – The Racket (regizor), 1929 – New York Nights (regizor), 1929 – Betrayal (regizor), 1930 – Nimic nou pe frontul de vest (regizor), 1931 – The Front Page (regizor), 1932 – Rain (regizor), 1933 – Hallelujah, I’m a Bum (regizor), 1934 – The Captain Hates the Sea (regizor), 1935 – Paris in Spring (regizor), 1936 – Anything Goes (regizor), 1936 – The General Died at Dawn (regizor), 1939 – Of Mice and Men (regizor), 1939 – The Night of Nights (regizor), 1940 – Lucky Partners (regizor și scenarist), 1941 – My Life with Caroline (regizor), 1943 – Edge of Darkness (regizor), 1943 – The North Star (regizor), 1944 – Guest in the House (regizor), 1944 – The Purple Heart (regizor), 1945 – A Walk in the Sun (regizor), 1946 – The Strange Love of Martha Ivers (regizor), , 948 – Arcul de triumf (regizor și scenarist), 1948 – No Minor Vices (regizor); 1949 – The Red Pony (regizor); 1951 – Halls of Montezuma (regizor); 1952 – Les Misérables (regizor); 1952 – Kangaroo (regizor); 1953 – Melba (regizor); 1954 – They Who Dare (regizor); 1955 – La Vedova X (regizor și scenarist); 1957 – Alfred Hitchcock Presents (serial TV) (regizor); 1957 – Schlitz Playhouse (serial TV) (regizor); 1957 – Suspicion (serial TV) (regizor); 1958 – Have Gun – Will Travel (serial TV) (regizor); 1959 – Pork Chop Hill (regizor); 1960 – Ocean’s 11 (regizor); 1962 – Revolta de pe Bounty (regizor); 1963 – The Richard Boone Show (serial TV) (regizor); 1963 – Arrest and Trial (serial TV) (regizor).

Regizorul american a făcut parte dintre acei abili tehnicieni hollywoodieni care s-au lansat în toate genurile și registrele, neavând o chemare specială pentru niciunul dintre ele. Fără putința și nici dorința de a impune un stil, este gata să răspundă gusturilor și cerințelor momentului, așa cum rezultă din vizionarea unor pelicule cum sunt: Frați de arme (Premiul Oscar), Nimic nou pe frontul de vest (1930; Premiul Oscar pentru film și regie), Prima pagină, Ploaia, Oameni și șoareci, Doi cavaleri arabi (1927)… Foarte cunoscut în lumea americană a filmului, regizorul, scenaristul și producătorul Lewis Milestone,a muritpe 25 septembrie 1980, în orașul Los Angeles, din California, SUA). În anul 2003 o marcă poștală i-a „împrumutat” chipul, spre nemurirea sa. Oricum, vasta sa operăcinematografică a rămas moștenire iubitorilor celei de a 7-a arte, spre delectare și cercetare.