Arhiva zilnică: 13 februarie 2023

Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale…

Ion Luca Caragiale (una din cacofoniile admise în limba română) s-a născut la 30 ianuarie 1852 (după unii), la 1 februarie 1852 (după alții), în localitatea Haimanale din județul Prahova la acea vreme, localitate care din anul 1952 (centenarul nașterii scriitorului) îi poartă numele și, după nouă împărțire administrativ-teritorială din anul 1968, face parte din județul Dâmbovița. Era fiul cel mai mare al cuplului (aromân, susțin unele surse) Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas. Un rol deosebit de important în apropierea tânărului Ion Luca de teatru, implicit în formarea viitorului dramaturg, l-au avut unchii (pe linie paternă) Costache și Iorgu, ambii născuți la Constantinopol (tatăl lor Ștefan era la sfârșitul anului 1812 bucătarul lui Ioan Vodă Caragea): Costache i-a fost, între 1868-1870, profesor de declamație și mimică la Conservatorul de Artă Dramatică, proiect abandonat ca atâtea altele, iar Iorgu avea trupa lui de actori, unde – după angajarea în 1871 ca sufleor și copist la Teatrul Național din București – îl cunoaște pe Mihai Eminescu, care la rândul lui era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Primele studii (1859-1860) le face la părintele Marinache de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, pentru ca în perioada 1860-1864 să termine clasele II-V la Școala Domnească din același oraș. După cele trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (1864-1867), mai reușește să termine clasa a V-a liceală (1867-1868), ceea ce înseamnă că viitorul clasic român avea încheiate doar studiile gimnaziale.  Dar, după cum s-a vădit ulterior, acest lucru n-a constituit un handicap pentru tânărul Caragiale din următoarele motive: (1)Nu numai că în familia sa exista o mare dragoste pentru teatru, dar unchii Costache și Iorgu erau foarte cunoscuți pentru activitatea lor în vederea creării unui teatru românesc și al unui repertoriu național; (2)În literatura universală sunt mulți scriitori valoroși, care – aidoma lui Caragiale (în anul 1870 moare tata Luca și viitorul dramaturg preia, la doar 18 ani, obligațiile de șef al familiei!) – din diverse motive (de regulă problemele materiale) sunt nevoiți să abandoneze școala, de-ar fi să ne oprim doar la Charles Darwin, Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens) și Hermann Hesse, marele autodidact germano-elvețian („n-a depășit pragul studiilor gimnaziale, întrerupte la 16 ani”, ne informează Ion Roman în Prefața admirabilei cărți Jocul cu mărgele de sticlă – Editura Pentru Literatura Universală, 1969), care în anul 1946 devine laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

În perioada 1873-1875, Caragiale colaborează la Ghimpele; din 1878, chemat de M. Eminescu, începe să scrie la Timpul (colaborarea încetează în anul 1881); în octombrie 1881, prin decret regal, este numit revizor școlar pentru circumscripția districtelor Suceava și Neamț; în anul 1882 este mutat, la cerere, în circumscripția Argeș-Vâlcea; în 1888, tot prin decret regal, este numit director general al Teatrului Național din București, de unde – după căderea guvernului junimist – demisionează (5 mai 1889); câteva zile mai târziu, apare volumul Teatru, care are ca prefață studiul lui Titu Maiorescu intitulat Comediile domnului I.L.Caragiale; în 1890 are loc premiera dramei Năpasta; pe 14 aprilie 1891, Academia Română respinge (20 de voturi contra, trei pentru) volumul Teatru și drama Năpasta de la premiere; pe 9 mai 1892, cu titlul Gâște și gâște literare, are loc la Ateneu conferința antijunimistă, care duce la încetarea colaborării cu Convorbiri literare și la ruptura cu Titu Maiorescu (legăturile se reiau pe 15 februarie 1908); în ziua de 24 ianuarie 1893, cu Anton Bacalbașa ca prim redactor, începe prima serie a revistei Moftul român; sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc, la 1 ianuarie apare revista Vatra; în 1901 apare prima ediție a mult desfătătoarelor Momente și schițe, iar pe 18 decembrie intentează acțiune de calomnie împotriva obscurului Const. Al. Ionescu (Caion) pentru acuzația de plagiat a dramei Năpasta, proces câștigat în 1902 de proeminentul prieten, avocat și scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea; după încercarea nereușită de-a se muta la Cluj în februarie 1903, pe data de 14 martie 1905 se stabilește definitiv la Berlin, unde moare în ziua de 9 iunie 1912. De-abia în luna noiembrie 1912, sicriul cu rămășițele sale pământești este adus în țară și depus la biserica Sfântul Gheorghe din cimitirul Șerban-Vodă.

Indiscutabil că există o diferență esențială între creația divină (cele șase „zile”/epoci ale genezei văzutelor și nevăzutelor din infinitatea spațio-temporală a Universului) și cea umană: Dumnezeu a creat prin uriașa forță a Cuvântului primordial-genitor (doar a rostit Fiat lux și îndată s-a făcut lumină în haosul atemporal!), pe când omul creează cu multă trudă (deseori chiar cu jertfă) și la nivelul limitatei sale condiții de „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), proces atotuman în care – ne asigură ilustrul compatriot George Enescu – talentul contribuie cu cel mult 20%, restul de 80% revenind muncii fără preget. Din tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993) al gânditorului Petre P. Negulescu, aflăm că la baza oricărei zămisliri umane (filosofică, artistică, teologică, științifică) stau trei factori: pornirile afective, jocul imaginației și discernământul critic. Întrucât toți creatorii de valori umane au pornirile afective (inteligență, sensibilitate, detașare, dezinteres, spirit de observație și analiză etc.) cu mult peste medie, înseamnă că diferența între înclinațiile, preocupările și valoarea producțiilor lor se datorează subtilului raport dintre jocul imaginației și discernământul critic: când jocul imaginației surclasează discernământul se realizează opere artistice sau teologice, iar la cele filosofice sau științifice se ajunge atunci când raportul se inversează.

De pildă, toți oamenii au la îndemână cele trei instrumente de înțelegere a realității (observația, experimentul, raționamentul). Dar numai înzestrații și/sau predestinații știu și doresc din răsputeri să le folosească eficient, în majoritatea cazurilor pentru progresul omenirii: științificii apelează la toate trei, gânditorii se mulțumesc doar cu observația și raționamentul… Citându-l pe Arthur Schopenhauer, profesorul P.P. Negulescu ne dă „rețeta psiho-intelectuală” care face neta deosebire dintre omul de rând și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers – trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”. Cum factorul de căpetenie al vieții practice este voința, se subînțelege că „filosofii sunt condamnați, prin chiar structura lor sufletească, să se țină departe de viața practică”!… Tot P.P. Negulescu ne face cunoscut în acest dens tratat că „inteligența este facultatea de încercare cu reprezentări” și că „talentul rezultă dintr-o structură psiho-fiziologică genetică”, lucru care denotă că el este înnăscut, dar nu este ereditar, deoarece cazurile „în care se poate regăsi la ascendenți talentul unui artist sau filosof sunt destul de rare”. Iată de ce există în toate comunitățile următoarele trepte, de regulă inaccesibile pentru ciocoi, descurcăreți și așa-numiții „băieți deștepți”: omul obișnuit (cinstit sau necinstit, bogat sau sărac, anonim sau cu faimă artificială) – talentatul – genialul.

Cum spuneam mai sus, autodidactul I.L.Caragiale, înzestrat de la natură și crescut într-un foarte propice mediu teatral, în general pentru cultura și tradițiile românești, n-a pierdut nimic în plan cultural, nici măcar în cel social (revizor, directorul Teatrului național) prin nefinalizarea studiilor liceale. Numit de George Călinescu „cel mai mare dramaturg român” (a scris opt comedii și o dramă), nu-i greu de înțeles că aici „locuiește” centrul de greutate al creației sale, care – fără a fi de mari dimensiuni (Alexandre Dumas-tatăl și Nicolae Iorga au scos pe bandă sute de volume) – mai cuprinde povestiri, nuvele, momente, schițe, articole, fabule și poezii. De ce piesele constituie piatra unghiulară a edificiului caragialian, iar O scrisoare pierdută reprezintă capodopera dramaturgiei românești din totdeauna, posibil pentru totdeauna? Evident, nu doar pentru savuroasa biciuire a rânduielilor politico-sociale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea („nemuritorii” Trahanache, Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Ghiță Pristanda, Agamiță Dandanache), ci și pentru extraordinara vervă și eficiență a celor cinci forme de comic, toate întrebuințate de autor într-un mod cu adevărat referențial: comicul de limbaj („Ai puțintică răbdare”, „Curat murdar”, „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc!, dar atunci să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici-pe colo, și anume în punctele…esențiale”, „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”); comicul de nume (Trahanache exprimă însușirea de a se modela ușor, Cațavencu sugerează demagogia, Farfuridi și Brânzovenescu – nume cu rezonanțe culinare, Dandanache – producător de dandana, Pristanda – numele șiretului primitiv); comicul de caracter (demagogul Cațavencu, ramolitul Dandanache, slugarnicul Pristanda, prostul fudul Farfuridi); comicul de intenție (o modalitate mai rar întâlnită în literatură, ce ilustrează atitudinea autorului față de personaje, potrivit afirmației sale că „nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul”); comicul de situații (reiese din situațiile cele mai surprinzătoare în care sunt puse personajele, situații provocate de coincidențe, încurcături, confuzii și împrejurări echivoce, precum pierderea și găsirea scrisorii buclucașe, aparițiile neașteptate ale cetățeanului turmentat, diverse combinații, necontenita confuzie făcută de Dandanache între Trahanache și Tipătescu).

Constant admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală (Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe, Nikolai Gogol ș.a.), Caragiale n-a rezistat ispitei de a se inspira din unii dintre ei. De pildă, el cultivă fantasticul romantic în povestirile La hanul lui Mânjoală, La conac și  Calul dracului, iar fabulosul îl înfățișează în Făt-Frumos cu moț în frunte, reușită adaptare după cunoscuta poveste Riquet-cel-moțat a lui Ch. Perrault.

De reținut că, la fel ca în aproape întreaga literatură a fantasticului, cel caragialian se caracterizează prin explicația rațională dată uluitoarelor întâmplări din aceste povestiri și nuvele, deoarece tocmai pe această dialectică (normal/anormal, real/supranatural) se bazează eșafodajul lor conceptual-artistic. La hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în ceea ce privește firul acțiunii și elementele de supranatural: ambele au ca eroi doi tineri neexperimentați, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care fie că acționează prin intermediul unei frumoase hangițe, ajutată în treburile ei necurate de vrăji și de ființe malefice (cotoi, căpriță), fie că se exercită prin intermediul roșcodanului cu privire sașie (firește, „fratele” omului roșu al lui Creangă). Totodată, ambii eroi ai celor două povestiri sunt reținuți cu forța într-un spațiu închis (han, conac), unde se petrec cele mai neverosimile lucruri. Vădit influențat de consistentele lecturi din E.A.Poe, marele romantic american fiind la modă în Europa prin excelentele traduceri făcute în franceză de Charles Baudelaire, Caragiale construiește acest cadru „autohton”, deoarece el se dovedește mult mai pe gustul și pe priceperea cititorului român, decât un eventual castel bântuit de fantome, spațiul predilect pentru desfășurarea acțiunii din romanele gotice englezești, pe urmă din scrierile romantice. Ba chiar titlul O scrisoare pierdută își trage seva din Scrisoarea furată a scriitorului american… Nu trebuie omis faptul, ne atenționează Florin Manolescu, că în ambele nuvele (La hanul lui Mânjoală și La conac) poate fi vorba fie de „o metaforă în sens inițiatic” (bunăoară ca-n Povestea lui Harap Alb), fie de un sens fantastic, asta deoarece încercările la care sunt supuși eroii lor s-ar putea să fie controlate de forțele infernului.

Tot pe principiul mutațiilor duble, continuă exegetul Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului (în mod vădit inspirată de povestirea gogoliană Vii) și care este mai mult fabuloasă decât fantastică, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale, capabile să realizeze un formidabil spectacol, rezultat din ingenioasa suprapunere a mai multor planuri: aparența normală (bătrâna cerșetoare și apariția lui Prichindel), fabulosul (cu coadă și coarne, Prichindel își dovedește sorgintea drăcească), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă, cu Prichindel în spate, în realitate este o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăji), în fine – odată cu ivirea zorilor – revenirea la decorul inițial.

Dacă se are în vedere faptul că atractivele Momente și schițe reprezintă „fața autohtonă” a celebrelor schițe cehoviene, atunci se poate afirma cu tărie că, dintre toți scriitorii universali, Anton Pavlovici Cehov a exercitat cea mai fecundă influență asupra lui I.L.Caragiale: cu oameni necăjiți și burghezi mulțumiți de ei, cu memorabile scene de suficiență și prostie, cu multă amărăciune și compasiune, în sfârșit, cu întreaga paletă a comicului (de limbaj, nume, caracter etc.), în neobosita sa pendulare de la ironia blândă și până la șfichiul necruțător al sarcasmului. Atâta doar că, dacă personajele cehoviene (modeste aidoma părintelui lor literar) își manifestă cu fiecare prilej agorafobia, adică teama de agoră/lume, personajele lui Caragiale își demonstrează din plin agorafilia!

În ceea ce privește nuvela O făclie de Paște (se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri franțuzești, a fost preluat și adaptat din romanul Măgarul de aur al lui Apuleius – scena cu tâlharul a cărui mână este țintuită cu un cui de zaraful ce urma să fie jefuit de acesta!), respectiv analiza psihologică și obsedanta teamă a cârciumarului Leiba Zibal de amenințarea lui Gheorghe, a generat încă de la apariție nenumărate comentarii vizavi de evoluția intrigii, psihologia evreului și răzbunarea lui prin imobilizarea brațului răufăcător, imobilizare continuată cu lenta ardere a mâinii vrîjmașe la flacăra unei lumânări în noaptea Învierii. Dacă unii critici (Titu Maiorescu, Nicolae Iorga) susțin că nuvela este o mare realizare artistiică, Duiliu Zamfirescu – dimpotrivă – o consideră „slabă, cu o invențiune slabă și o totală lipsă de estetică”, George Călinescu avansează opinia că aceasta este mai degrabă o nuvelă fiziologică decât una psihologică (păi da, că tot el îl numește pe Caragiale „naturalistul nostru prin excelență”), iar Constantin Dobrogeanu-Gherea decretează că arderea mâinii lui Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza.


Darul surpriză…

În Evanghelia de dumineca trecută(Dumineca a opta după Rusalii), ni se relatează cu lux de amănunte o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: înmulțirea pâinilor și peștilor. Ea este în prim-plan, dar lasă în umbră însă alte nenumărate minuni pe care le săvârșește Mântuitorul în aceeași zi: vindecarea bolnavilor. Despre acestea se spune doar atât: „și le-a vindecat toți bolnavii lor”. Înmulțirea pâinilor și peștilor uimise mai mult decât vindecările atâtor bolnavi. Ne dăm seama cât de mulți vor fi fost, dacă au mâncat din pâini și din pești ,„cinci mii de bărbați, fără a mai socoti femeile și copiii”. Fascinantă zi! În căldura toridă a unei zile de vară din Palestina, un puhoi de oameni Îl urmează pe Iisus în munte. Acolo nu găseau păduri și izvoare, umbră și cântat de păsări. Munții însemnau niște locuri cu piatră uscată și înfierbântată, pe care creștea din loc în loc câte un mărăcine. Acolo îi duce Iisus și ei rabdă totul până seara. I-a scos din oraș, fiindcă blocau străzile, încurcau circulația, deranjau stăpânirea. L-au ascultat vorbindu-le, L-au rugat să-i vindece pe ei înșiși, pe semenii lor aflați acolo de față, ori pe alții rămași acasă ori cine știe pe unde. Iisus nu i-a refuzat, nu i-a îndepărtat, ci le-a împlinit tuturor cererile, vindecându-le „toți bolnavii lor”. Nu ni se dă numărul bolnavilor și nici numele bolilor, nu ni se spune nici cât de grave erau. Oricum, dacă azi le întâlnim la tot pasul și aproape fiecare om suferă de ceva, ne putem imagina ce însemnau bolile pentru populație în urmă cu două mii de ani! Vindecările nu-l impresionează pe evanghelist, fiindcă Iisus le făcea în fiecare zi. Ajunseseră ceva obișnuit pentru el. Le consemna în Sfânta Evanghelie doar pe cele mai ieșite din comun. De data aceasta, pe toți i-a uimit înmulțirea hranei. Era ceva nou, care depășea complet puterea omenească de înțelegere.

Înainte de a săvârși minunea înmulțirii pâinilor și peștilor, pentru mulțime se roagă Sfinții Apostoli. Se roagă să-i sloboadă Mântuitorul pe oameni, ca să meargă prin satele din apropiere să-și cumpere hrană. Era o soluție. Oamenii erau flămânzi și însetați. Vindecarea trupească o puseseră pe primul plan și pentru aceasta fuseseră în stare să stea nemâncați toată ziua. Ca să dai drumul însă la atâtea mii de oameni în fapt de seară prin sate era o problemă. Majoritatea erau oameni săraci și foarte săraci. Cu ce ar fi cumpărat? Cine garanta că găseau atâta hrană, mai ales că în vremea aceea Palestina era ocupată de romani și aceștia luau și cenușa din vatră de la localnici? Iată că mulțimea ceruse vindecare, Apostolii cer pentru mulțime „eliberarea”, iar Iisus le dă mâncare, adică tocmai ceea ce nu ceruse nimeni.

Tuturor li se păruse că i-ar fi imposibil lui Iisus să le dea* mâncare la toți, acolo, în pustietatea aceea. Și, totuși, Iisus înfăptuiește ceea ce nimeni nu-I ceruse, ceea ce nimeni nu spera. Recapitulând faptele, observăm câteva etape esențiale în ordinea lucrurilor: -vestea despre minunile Mântuitorului, despre puterea Lui dumnezeiască se răspândește pretutindeni în lume; – fiecare aude asemenea știri, este uimit de ele și pleacă în căutarea lui Iisus; – departe în pustie, cu post(toată ziua șezuseră nemâncați) și cu rugăciune fierbinte, se apropiaseră de Dumnezeu până-L atinseseră cu mâna; – Iisus nu rămăsese indiferent la faptele(urmarea lui în munți) și la rugăciunile poporului, fiindcă „le vindecă toți bolnavii”; – Sfinții Apostoli, asemenea urmașilor lor de astăzi, episcopii și preoții, se roagă pentru popor, pentru împlinirea nevoilor poporului; – Iisus a ascultat rugăciunile venite de la popor(vindecarea bolnavilor) și pe cele de la Sfinții Apostoli(slobozirea mulțimii) și le-a împlinit cererile peste toate așteptările, mai mult decât sperase cineva. El le-a dat ce au cerut și ce n-au cerut, astfel: Credința că El este Dumnezeu cu adevărat, că are putere dumnezeiască; Credința că El este mai presus decât legile firii; Învățătură mântuitoare de suflet, fiindcă El le-a și vorbit, i-a și învățat; Vindecarea bolilor trupești și sufletești de tot felul; Hrană trupească mai mult decât le era necesară(douăsprezece coșuri de resturi), atunci când nimeni nu credea că s-ar putea înfăptui aceasta; Apropierea de Dumnezeu.

Noi înșine auzim zilnic învățătură despre Dumnezeu, vedem zilnic creația Lui, Îi simțim prezența în noi și în jurul nostru. Zilnic Îl căutăm și vorbim cu El în rugăciunile noastre, împărtășindu-I bucuriile și necazurile, durerile și speranțele. Zilnic ne dăruiește câte ceva de care avem nevoie pentru a exista; zilnic ne dă mai mult decât îi cerem, mai mult decât sperăm, mai mult decât credem că merităm. Le face pe toate acestea și mai mult decât acestea, fiindcă este Dumnezeu cu adevărat, fiindcă ne iubește, fiindcă ne socotește fii Lui! Așa păcătoși!


Copiii României merg pe urmele strămoșilor! Fiți alături de ei!

Asociația Calea Neamului deschide poarta Muzeului Național de Istorie a României pentru 50 de elevi din Covasna și Brașov. Sâmbăta, 4 octombrie vom fi la București. Acesta este un prim pas. După ce reușim să-l facem cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua cu încă mulți alți tineri. În vremurile anti-eroice, cred că soluția este să devenim un fel de „agenție de turism” pentru tineret în cunoașterea Istoriei Românilor, a bătăliilor și eroilor. Este vorba de gloria trecutului care ne poate ajuta prin exemplu să avem nu doar gloria viitorului, ci si a prezentului. „Situația” nu mai are răbdare, de prea mulți ani istoria se rupe, de prea mulți ani generațiile nu o cunosc. În pofida tuturor, am predat istoria noastră copiilor „pe teren”, la Valea Uzului, la Sfântu-Gheorghe, Cluj Napoca, Sibiu si București, în Piața Universității. Mergem acum în cel mai academic cadru, la Muzeul Național, pe care tinerii îl vor vizita pentru prima oară, inclusiv cu îndrumarea ghidului instituției. Îi conducem mai apoi într-un loc deosebit de frumos pentru masa de după amiază. (…) Fiecare mare român a fost la un moment dat un copil, un tânăr care a văzut Istoria. Iar mai apoi a aplicat-o. Împreună mergem cu Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!

Unim dară copiii din Covasna și Brașov într-o călătorie spre Inima Gloriei Naționale: Muzeul de Istorie a României din București! Avem acum un echipaj cu 50 de elevi și o strategie. Succesul si bucuria copiilor depinde de fondurile strânse în contul Asociației Calea Neamului, folosite pentru transport si masă. Strategia vine din cererile care au depășit cu mult lista actuală de înscriere. Dacă Dumnezeu va rândui dărnicie românească vom mai face încă un echipaj cu alți 50 de copii. Prima grupă va merge sâmbăta aceasta, 4 octombrie. In jurul orei 13, ajungem la Muzeul de Istorie. A doua, în noiembrie sau decembrie, în funcție de cum va merge campania de strângere a fondurilor.

Ideea este că vrem să facem „Echipa națională de tineret”, o sută de elevi, distribuiți în două grupe, fiecare grupă urmând de-a lungul timpului să aibă în mare aceeași componență. Păstrarea acelorași copii în cele 2 grupe are ca obiectiv legarea de prietenii construite în „călătoriile naționale”: vizitarea muzeelor de istorie și etnografie, a cetăților dacice și medievale, pelerinaje la mănăstiri, atingerea obiectivelor primordiale care țin de identitatea națională. Totul va fi completat cu o masă plină cu bunătăți, precum și cu plimbări recreative prin orașele, locurile respective. Pe termen mediu, dacă vom putea, lărgim echipa națională de coeziune și către alte județe, nu doar pentru Covasna și Brașov. Mărim numărul. Călătoria cu autocarul, cântecele de drum, micile opriri pe la popasuri sau benzinării, toate aceste mici bucurii consolidează legăturile între tineri. Vor crește împreună cu aceste amintiri și experiențe inedite. Vor descoperi împreună împreună un Tezaur. Vor afla împreună mărturii vii ale gloriei și vârsta milenară a neamului lor. Vor cunoaște eroi, voievozi și martiri pentru care manualele școlare sunt prea subțiri spre a-i cuprinde, vor ști pentru ce au luptat străbunicii lor, ce au construit bunicii și-i vor înțelege mai bine pe părinții lor. Va fi o lecție despre unitatea între generații și despre prietenie. Va fi o lecție despre ce am fost noi, ca români odată si despre ce am putea fi nu doar în viitor, ci și în prezent, pe baza tuturor resurselor. Va fi înțelegerea faptului că pentru un ideal de bună stare în toate, ne trebuie „doar” libertate, libertatea de a înțelege istoria și de a ne cunoaște unii pe alții, adică bucuria de a fi Împreună.

Sub același Steag. Fiți alături de ei!


Verificarea „cu țidulă” a stării de sănătate a populației: alt „iod” servit precum sarea de pe „bucatele” (oricum importate de la alții)…

Sigur că poate fi privită ca o altă „variațiune” a aceeași teme omniprezente a analfabetismului funcțional social de informare și, mai ales, de gândire critică din „limesul” unor noi și noi paradigme, nu formate natural în corpusul societății, ci inserate, speculate, manipulate, în ultimii ani… Pate fi o altă formă de manifestare „simplistă” (dar, pe fond, extrem de complicată în împletirea nodurile năvodului nou aruncat) a teoriilor conspiraționiste. Și ar putea fi așa, „conspiraționistă” dacă nu ar exista prea multe semne de îndoială, ba chiar de întrebări pertinente tocmai prin „prezența” la limita paradigmei unor proiecte de lege croite și infiltrate pentru a duce în banal orice fel de „conspirații” (fundamental, pe teme medicale, tehnice, științifice)… Pentru că, nu doar acum, ci în aproape fiecare clipă esențială a ultimelor trei decenii, o inițiativă vizând binele făcut cu forța (de către guvernanți, parlamentari – ca părți, sistem – în totalitate) ar fi trebuit să nască suspiciuni îndreptățite… Întemeiate tocmai pe dreptul libertății civice de a ne îndoi (un drept fundamental, domnilor constituționaliști!, omis la definirea libertăților câștigate în 1989…). Dar, mai ales în contextul în care sistemul impune, prin forul legislativ, un proiect vizând controlul obligatoriu al stării de sănătății al cetățenilor, în mod periodic, și mai ales sub presiunea unor sancțiuni pecuniare, lucrurile devin îngrijorătoare… În fond, fie și doar experiența abuzurilor sistemului din perioada pandemică ar trebui să ne fie suficientă pentru a înțelege că, dincolo de pedepsele pecuniare, cele de îngrădire ale unor libertăți imediate sunt inevitabile și cu mult mai grave.

De aceea, este firesc și cât se poate de justificat să abordăm acest proiect în zona conspirațiilor împotriva Națiunii Române… Pentru că acel sistem care a tăiat asigurările medicale pentru mii de români, care a limitat și privat de pachetele minimale de sănătate membri inactivi (pensionarii, asistații social, gravidele etc.) dar și pe cei activi ai societății, care a atentat agresiv la drepturile mamelor și ale nou-născuților, care a lăsat mii de pensionari soți supraviețuitori fără dreptul la asistența medicală dat, juridic, de contribuțiile plătite zeci de ani de cei ce au lucrat, chiar dacă a făcut toate aceste fapte de pregenocid de țară prin brațul de terorizare social-civică reprezentat de guvern, este cât se poate de suspect în scopul acestui „bine” pe care vrea să ni-l facă acum, avansând prin executanții din parlament un proiect de lege privind controlul (obligatoriu!) al stării de sănătate… Și nu este vorba doar de învățămintele retorice ale zicerii „facerii de bine” (mai ales din partea altora)… Este vorba despre un amănunt „exterior”, dar care, pus în corelație cu acest pachet, schimbă total sensul inițiativei și o scoate, ca pe o nucă fierbinte, din marota civică servită prin fel și de „influenceri” băgați în seamă, promovați de către sistem: cea a teoriilor conspiraționiste… Pentru că, dacă nu am dat de pământ cu acest executiv al nemernicilor și cu acest parlament de supuși (dar nu ai țării, ci ai sistemului) pentru fiecare tâmpenie și fiecare aberație impusă nouă, dacă nu i-am luat la întrebări când s-au luat de mamele și pruncii noștri (și ce apucături de grofi avem printre guvernanți, nicidecum repetenți prin istoria noastră, ci înjunghiind cu bună știință, chiar dacă altfel, pântecele mamelor!), azvârlind din drepturile de neam, de continuitate a Țării, copii, chiar și nenăscuți, dacă nu am făcut-o când au tăiat drepturile fundamentale ale mamelor și pruncilor, ar trebui să o facem acum, când România este pe cale să devină, deloc conspirațional, ci fățiș, asumat, public, carnea de tun a unor noi experimente și impuneri medicale. Pentru că, în Comisia Europeană s-a votat o reevaluare medicală (!) a valorilor hipertensiunii arteriale… Un amănunt banal, nu-i așa?!… Dar care, „din pix”, scade valoarea de declarare a hipertensivilor la tensiuni până mai ieri (și de zeci de ani stabilite) considerate normale, „născând” pe hârtie milioane de hipertensivi… Și o țară în care se vrea impunerea controlului obligatoriu al stării de sănătate al fiecărui cetățean… Inclusiv (sau poate doar pentru atât!) a tensiunii arteriale… Care va duce la prescrierea a mii de tratamente a unor hipertensiunii inexistente cu medicamentația servită de cioclii vaccinurilor experimentale…

O țară de cobai în care și iodul servit prin sarea din bucate a dus probabil la explozia bolilor terminale… La îmbătrânirea populației, la scăderea natalității, la decimarea noastră… Punctual, cu iodul din sare, cu medicamentele trasate sau refuzate de Comisia Europeană, cu vaccinurile pandemice, dar și cu toate chimicalele din tratamentele agricole, cu toate stimulentele de creștere forțate din legumicultură, la general cu exterminarea noastră înainte poate de a ajunge, în involuția demografică europeană inevitabilă, la nici zece milioane de suflete… Zece milioane de suflete și poate nici atât într-o țară pregătită pentru alte zeci de milioane…


Pânza lui Penelopa, literatura și tăcerile războiului…

Cum să țesem și să destrămăm povestea, cum umplem golurile și tăcerile noastre?Penelopa nu este doar o femeie care așteaptă; ea este o conducătoare abilă care menține ordinea în regat în absența soțului, protejând atât tronul, cât și onoarea familiei. Prin minciuna pânzei, ea își păstrează autonomia într-o societate patriarhală, unde femeile erau adesea reduse la obiecte de dispută. Faptul că desface noaptea ceea ce țese în timpul zilei reflectă o inteligență subtilă, o formă de rezistență feminină care nu apelează la violență, ci la răbdare și strategie. Metafora pânzei a fost reinterpretată de-a lungul timpului în literatură și filosofie. Umberto Eco o folosește pentru a ilustra procesul de interpretare infinită a textelor, în care înțelesul este mereu în construcție și deconstrucție. Alții o văd ca o imagine a vieții moderne, unde oamenii construiesc și distrug în mod constant identități, relații și proiecte, fără a ajunge niciodată la un final definitiv. Războiul a fost privit în literatura română atât ca un fenomen istoric, cât și ca o experiență umană profundă, marcată de suferință, eroism, absurd și tragism. De-a lungul timpului, imaginea războiului a evoluat de la o viziune idealizată, patriotică, la una realistă, critică și, uneori, existențială. În literatura secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, războiul este adesea explicat ca fiind o suferință interioară. Scriitorii precum Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu abordează teme de luptă națională și jertfă patriotică. În „Baltagul”, de exemplu, războiul nu este prezent direct, dar reverberațiile sale sociale și morale sunt evidente. Rebreanu, în „Pădurea spânzuraților”, oferă o viziune mai complexă: războiul este un mecanism absurd, care distruge sufletele oamenilor. Protagonistul, Apostol Bologa, devine conștient de inutilitatea violenței și de degradarea morală pe care o aduce războiul. După cel de-Al Doilea Război Mondial, literatura română reflectă din ce în ce mai mult suferința individuală și colectivă. Autobiografiile și jurnalele de război, precum cele ale lui Marin Preda sau Camil Petrescu, dezvăluie realități crude. Petrescu, în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , expune o conștiință lucidă, plină de îndoieli, care trăiește războiul ca o ruptură existențială. Războiul nu mai este doar un cadru istoric, ci o experiență interioară, care pune la încercare identitatea și valorile umane.

În perioada comunistă, literatura oficială promovează o imagine eroică a războiului, în concordanță cu propaganda de stat. Totuși, subteran, unii autori (cum ar fi Nichita Stănescu sau Marin Sorescu) abordează tema în mod simbolic sau metaforic, sugerând absurditatea violenței și durerea ascunsă. După 1989, literatura română explorează războiul din perspectiva memoriei, a traumei și a identității naționale. Scriitori precum Norman Manea abordează războiul ca o moștenire grea, care continuă să influențeze prezentul. Literatura română reflectă o evoluție de la glorificarea războiului la o înțelegere profund umană și critică a acestuia. Războiul devine nu doar un eveniment istoric, ci o metaforă a condiției umane – a suferinței, incertitudinii și căutării de sens în haos. În istoria literaturii europene, numeroși scriitori au abordat drama războiului, reflectând suferința umană, absurdul conflictelor și consecințele devastatoare ale violenței. Printre cei mai importanți se numără Erich Maria Remarque, autorul romanului „Pe frontul de vest, nimic nou” (1928), o operă emblematică despre Primul Război Mondial. Prin ochii tânărului soldat german Paul Bäumer, Remarque dezvăluie realitatea crudă și pierderea idealurilor și dezumanizarea soldaților, transmițând un mesaj profund anti-război.

Alt exponent marcant este Ernest Hemingway, deși american, a trăit și scris despre Europa în timpul războaielor. În „Bărbați la război” și „Pentru cine bat clopotele”, Hemingway explorează trauma psihologică a veteranilor și deziluzia postbelică, reflectând „generația pierdută” care a supraviețuit războiului, dar a pierdut sensul vieții. În Franța, Jean-Paul Sartre a abordat războiul prin prisma existențialismului. Ciclul său „Drumurile libertății” (1945) surprinde atmosfera de incertitudine și responsabilitate morală în timpul invaziei germane din 1940. Prin personajele sale, Sartre examinează libertatea individuală în fața destinului colectiv tragic. În literatura română, Mihail Sebastian a înregistrat în jurnalul său (1935–1944) drama personală și colectivă a evreilor români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jurnalul său este o mărturie emoționantă despre ura rasială, izolare și speranța în mijlocul întunericului. Acești scriitori nu doar că au înregistrat evenimente istorice, ci au explorat dimensiunea umană a războiului – frica, vinovăția, pierderea și căutarea sensului. Prin literatură, au transformat suferința individuală într-o reflecție universală asupra condiției umane în timpul conflictelor. Astfel, operele lor rămân avertismente vii împotriva uitării și a repetării istoriei. Drama războiului, privită astăzi prin prisma scriitorului, nu mai este doar o înșiruire de bătălii, strategii și victorii efemere, ci o meditație adâncă asupra condiției umane în momentele sale cele mai extreme. Scriitorul nu caută cifrele distrugerii sau gloria uniformelor, ci ecoul plânsului ascuns în spatele decorului militar, tăcerea grea a celor care au supraviețuit și acele cicatrice invizibile ale celor care și-au pierdut sufletul înainte de a muri. Astăzi, războiul este înțeles ca o ruptură în firul narativ al vieții — o explozie care distruge nu doar orașe, ci și identități, relații, credințe. Scriitorul se apropie de acest subiect ca de un cadavru sacru: cu respect, cu teamă, cu dorința de a-i reda vocea. El nu judecă, ci ascultă — șoaptele refugiaților, gemetele prizonierilor, rugăciunile soldaților care nu mai cred în Dumnezeu, dar îl chemă totuși.

Prin ochii scriitorului, războiul nu este eroic, ci absurd. Nu este necesar, ci gratuit. Nu este destin, ci alegere. El dezvăluie cum frica poate deforma iubirea, cum ura poate învăța copiii să uite numele mamei, cum un ordin poate transforma un om obișnuit într-un monstru. Dar, în același timp, scriitorul surprinde și lumina — gesturile mici de milă în mijlocul haosului, o mână întinsă peste tranșee, o scrisoare necitită păstrată la piept până la moarte. Astăzi, într-o lume unde războiul este adesea filtrat prin ecrane, prin declarații politice sau prin algoritmi care decid cine vede ce, scriitorul are rolul de a readuce umanul în centrul imaginii. El nu poate opri gloanțele, dar poate opri timpul într-o frază, poate face ca un singur strigăt să răsune pentru totdeauna. Prin cuvânt, el transformă suferința în memorie, iar memoria — în avertizare. Drama războiului, așadar, nu este doar în ceea ce distruge, ci în ceea ce lasă în urmă: o lume care uită prea repede, o conștiință colectivă care preferă mitul victoriei plictisitorului adevărului. Și atunci, scriitorul devine martor, păstrător al ruinelor sufletești, cel care spune: „Asta s-a întâmplat. Așa a fost. Nu uita.”

Să fie pace!


Unioniștii au învins în Basarabia!

După cum am prevăzut, Maia Sandu a învins în alegerile parlamentare din Respublika Molotov.Partidul Acțiune și Solidaritate, formațiune sprijinită de președinta Maia Sandu și care își propune integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană până în 2030, a câștigat alegerile parlamentare de duminică, 28 septembrie. Conform rezultatelor preliminare finale publicate de Comisia Electorală Centrală (CEC), PAS ar urma să dețină majoritatea în Parlament, cu 55 de mandate. Pe lângă PAS, în Parlament vor mai intra blocul „Patriotic al Socialiștilor, Comuniștilor, Inima și Viitorul Moldovei”, cu 26 de mandate, Blocul Electoral „Alternativa”, cu opt mandate, Partidul Nostru, care a obținut 6 locuri în parlament, și Partidul „Democrația Acasă”, tot cu șase mandate. Ceilalți concurenți electorali au obținut rezultate sub un procent din voturi. Prezența la urne a fost de 1.608.518 alegători, adică 52.21 la sută din numărul cetățenilor cu drept de vot. Femeile au dominat: 54.33 la sută (873.904). Unii bărbați au avut și altceva de făcut duminică: 45.67 la sută (734614). De exemplu, „mai ghini bei un bank di ghin”…

De ce zic eu că unioniștii au învins pentru prima dată la Chișinău? Pentru că Partidul Acțiune și Solidaritate îi reprezintă pe unioniștii pragmatici: sub pretextul că vor să adere la Uniunea Europeană, ei fac ce trebuie pentru reîntregirea noastră națională. Ei construiesc drumuri și poduri, magistrale de gaze și energie electrică spre România. „Nu vorbiți de iubire. Iubiți-vă! Nu vorbiți de unire. Uniți-vă!”, spunea Mircea Druc cu vreo trei decenii în urmă. Așa se face politica națională inteligentă. Sigur, Mircea Snegur gârâia tot pe-atunci cam așa: „Îi ghini pentru noi sî sujim di la douî vași – din la Rusia șî di la România”. Accepta toate condițiile economice, politice și militare din partea Moscovei și, când venea la București, îl auzeai vorbind unsuros și șmecheros: „Sî ni țînim di neamuri!” Unii ar putea s-o acuze și pe Maia Sandu de atitudine duplicitară: luăm ajutoare și din România, și de la Bruxelles, introducem limba română în Constituție, ne ținem de neamuri, mulțumim în stânga și în dreapta, dar lăsăm Bucureștiul cu ochii în soare. Io vreu s-o mai țîu!

Oricum ar fi în realitate, Maia Sandu nu dăunează proiectului nostru de țară: reîntregirea națională și supraviețuirea națiunii române în condițiile dure ale mondialismului. Unii feciori de pe la București, cu titluri academice și masonice, i-au recomandat președintelui Nicușor Dan să nu mai folosească termenul „basarabeni”, să zică „moldoveni”. Că basarabeni ziceau rușii pe timpul țarilor. Aici mă alătur președintelui României! Nu, dragi Cioroieni, denumirea Basarabia vine de la Basarab I, întregitorul Valahiei, care a unificat și teritoriile din sudul Moldovei istorice fiindcă înțelegea rosturile strategice ale acestor pământuri, lucru care s-a dovedit ulterior. Și este valabil și azi.La familia mare a unioniștilor din Basarabia, apare acum un apendice: Partidul „Democrația Acasă”, condus de Vasile Costiuc, care a obținut 5,62 la sută din sufragii în cadrul alegerilor parlamentare din 28 septembrie. Unionist fervent, Vasile Costiuc „a trecut pe sub radar”, cum spunea un vajnic pesedist din București.

A fost un miracol? Era omul rușilor? L-a imitat pe Călin Georgescu? Pentru că și Vasile Costiuc „a cheltuit zero lei” și a trecut pragul cu ajutorul TIK-Tok. „Eu nu cred că Călin Georgescu a venit singur pe un cal alb”, bodogănea Nicușor Dan, care își mai caută încă legitimitatea. Zero barat la relația cu oamenii, nu pricepe ce înseamnă să stai de vorbă cu ei, să le afli necazurile! Nu vă mai strohotiți, nu vă mai frăsuiți! Vasile Costiuc l-a imitat pe George Simion: a mers cu telefonul pe străzi și pe câmpii, pe la porțile băbușoarelor din satele pierdute, i-a filmat pe oameni și a pus filmele pe TIK-Tok cu mesaj mai din topor, așa cum ne place nouă, moldovanilor. Iar oamenii s-au văzut pe internet și l-au votat. Nici nu „intuiește” Mucușor Dan cât de mult contează acest lucru… Așa s-a ridicat și Jiorjicî Sînhion: prindea câte un politician, îl apuca de ceafă și zicea: Ia să vedeți și voi cât de hoț și de ticălos este netrebnicul ăsta! Și oamenii te votează pentru că ai atitudine, pentru că și ei ar vrea să-i dea o bleandă peste ochi ministrului Energiei, nu te votează pentru că ești „ajentu lu Putin”. Așa se explică „trecerea pe sub radar”… Am să vă arăt curând ce chirăială este în Rusia din cauza succesului Maiei Sandu…


Inițiere în dragoste

O capodoperă în stil crazy este Flirting/Flirt (1991), un film inspirat de rigiditatea educației dintr-un internat australian, după modelul școlilor engleze – vezi și cazul Jane Eyre. Aici însă ticurile acestui fel de învățământ tradițional, șablonard, estre parodiat. Pe fondul acestei originale parodieri crazy, se petrece povestea de dragoste neobișnuită dintre sensibilul Danny (Noah Taylor), un băiat privit ca un intrus în școală, și frumoasa Thandiwe (Thandiwe Newton), o fată greu de acceptat din cauza culorii pielii sale, ea fiind din Uganda, cu ambii părinți scriitori nonconformiști, care vor fi împuscați în țara lor. Pe de altă parte, e un film despre descoperirea dragostei, fetele și băieții sunt atrași irezistibil unii spre alții, și scenele de dorință erotică sunt extrem de comice, un comic discret, fără nimic vulgar. Și iubirea tot crește între cei doi tineri, care par nepotriviți, dar au ceva irezistibil, o mare sinceritate. O frumusețe indescriptibilă. Ei au momente de izolare erotică, numai în faza atingerii corpurilor, numai noaptea, când fug din camere și se întâlnesc în tufișurile din curtea școlii. Una dintre fete, Nicola, însărcinată cu supravegherea, jucată de Nicole Kidman, îi descoperă, ar putea să le propună exmatricularea, dar cum și ea este în căutarea unui iubit care s-o pipăie, trece cu vederea excapadele lor nevinovate și îi iartă. Între Nicola și Thandiwe există chiar o confesiune de o mare delicatețe. Inițierea în dragoste începe prin priviri, prin mici gesturi, printr-un cuvânt-două, la nevoie, prin telefonie trucată, prin scrisori, prin mici trucuri prin care îndrăgostiții păcălesc vigilența celorlalți. Fenomenal este momentul când Danny Embling îl lovește pe un coleg care a spus o vorbă nepotrivită despre Thandiwe. Încăierarea lor se va transforma într-un meci de box, iar cum adversarul lui Danny era cel mai bun la acest capitol din școală, eroul nostru, cu un corp firav, primește o bătaie soră cu moartea. Numai Thandiwe, când aude că Danny se bate pentru ea, că i-a luat apărarea într-o dispută, merge și se urcă pe ring, să oprească crima, pe care ceilalți băieți o savurau.

Filmul este de un rar rafinament, raportul dintre elevi și mai ales profesori și elevi este tratat cu mult umor, un umor englezesc, bazate pe portretistică. E poate singurul film din lume în care se realizează starea adolescentină a fiorilor iubirii, a atracției dintre fete și băieți. Nicole Kidman, Naomi Watts și Thandiwe Newton sunt adolescente, cu timpul vor devenit staturi ale filmului american. Thandiwe apare ca star insolit într-unul din episoadele seriei Mission: Imposibile și dragostea ei cu Ethan Hunt (Tom Cruise) ne amintește de jocul ei remarcabil din Flirt.

E uluitor cum un regizor înzestrat parcă să relizeze numai capodopere nu este aclamat ca alții, ași în filme comerciale. John Duigan realizează numai filme de artă, pe fond istoric sau umanist. I-am mai văzut Paranoid, Molly, Lawn Dogs, Sirens, Cu capul în nori, o capodoperă cu Charlize Theron, și Călătoria lui August King, cu Thandiwe Newton protagonistă, în rolul unei sclave. John Duigan își alege subiecte foarte delicate, atipice, e înzestrat să vadă dincolo de ce pare a fi, este un autor de filme aparte, pline de substanță, poezie și umor. El este stăpânul unei lumi imateriale, pe care reușește să o exprime cinematografic, prin remarcabilul talent de a face distribuții perfecte. Rolurile feminine sunt fantastice. Atinge zona unui crazy neobișnuit, care nu pare din lumea aceasta. În Flirt ne uimește felul cum a putut să ne dea o asemenea lecție de mare iubire, de mare observator al sufletului omenesc. Fantastic cu ce delicatețe reușește să treacă de barajul fizic și să treacă în metafizic. E un excelent observator al detaliilor.

De ce cred că în Flirt a atins imposibilul, dacă ne gândim că filmul este o artă a vizibilului, a înregistrării nemiloase a realității!? Fiindcă el a tratat literar iubirea, cu valențe metaforice, pe care le-a îmbinat cu elemente crazy, rezultate de contrastul dintre normal și anormal. De pildă, cei doi tineri își păcălesc educatorii și reușesc în final să meargă la un motel și să facă dragoste. Profesorii descoperă farsa și pornesc cu mașinile în noapte după îndrăgostiți. Îi descoperă și dau buzna în camera lor. Cei doi dormeau îmbrățișați ca niște porumbei. Și acești profesori îi privesc uluiți. Îi trezesc și nu-i ceartă. Se pare că se trezesc și ei din prostia pe care au făcut-o, că au dat dovadă că nu înțeleg viața, care, înainte de orice, înseamnă dragoste. Și ce mare crimă e să ucizi dragostea. Fiindcă ei merg mai departe, aplică legea școlii și îi exmatriculează. Toți ceilalți elevi îi admiră însă. Un element semnificativ este sticla de șampanie pe care Nicola o pune în geamantanul lui Thandiwe. Ar vrea și ei să facă același lucru, să evadeze, să zboare deasupra cuibului de cuci.


„Lordul din Sakar” – un splendid tezaur funerar tracic descoperit în Bulgaria

Arheologii bulgari ne surprind cu descoperiri interesante, una după alta. Cea mai recentă descoperire este cea din această vară când au scos la lumină mormântul unui războinic trac din secolul II î.Hr. (acum 2.200 de ani), înmormântat alături de calul său de luptă. Atât războinicul cât și calul aveau numeroase podoabe din aur și argint, cu o lucrătură fabuloasă, fiind astfel considerat cel mai bogat mormânt de luptător trac descoperit pe teritoriul Bulgariei. Descoperirea a avut loc într-un sit arheologic de lângă satul Kapitan Petko Voivoda din Topolovgrad, adică în sudul Bulgariei. Propriu-zis, o echipă de la Academia Bulgară de Științe, condusă de arheologii Vladimir Staykov și Deyan Dichev, sub supravegherea științifică a renumitei specialiste în tracologie Daniela Agre a efectuat o serie de săpături de salvare în vederea amenajării unui parc fotovoltaic în zonă. În timpul cercetărilor au fost descoperite o serie de movile antice.

Într-una dintre acestea arheologii bulgari au făcut această descoperire fascinantă. Scheletul complet al calului se afla în partea stângă a mormântului, o caracteristică a înhumării în lumea tracă. Scheletele erau bine conservate și specialiștii au identificat faptul că defunctul avea în jur de 35-40 de ani la momentul decesului. Posibil să fi fost ucis în luptă. Faptul că defunctul a fost un războinic este dovedit de o serie de artefacte descoperite în mormânt. Este vorba despre armele sale: trei vârfuri de suliță din fier, un umbo, dar și o superbă sabie tracă. Aceasta din urmă era o sabie, o armă cu o lamă curbă și lată, cu un singur tăiș pe partea interioară (precum falx dacica). Era utilizată pentru lovituri puternice de tăiere, despicare, decapitare și nu pentru împungere. În mâinile unui războinic priceput era o armă de coșmar capabilă să amputeze brațe, capete și să eviscereze. Cel descoperit la Topolovgrad este unul dintre multele morminte de războinici traci găsite pe teritoriul Bulgariei, un centru de putere al acestor puternice triburi din care făceau parte și geții, ca ramură nord-dunăreană. Defunctul avea o superbă coroană ceremonială din argint aurit, realizată special pentru înmormântare (din frunze, ca symbol al vieților trecătoare și al nemuririi). Asta arată faptul că era un războinic faimos și totodată un membru al elitei tribale din zonă. Totodată războinicul avea o mulțime de bijuterii lucrate cu o măiestrie aparte. Posibil să fi fost bunuri de import sau obiecte obținute din pradă de război. Este vorba despre o brățară, un inel și o fibulă. Toate din metal prețios. Nu mai vorbim de faptul că pumnalul cu lama curbă (de tip „sica”), avea mânerul încrustat cu aur și pietre semiprețioase. Bogăția ornamentelor acestei arme este considerată unicat și scot în evidență statutul aparte al defunctului. În plus, în mormânt mai erau și alte obiecte din aur, dar și vase din sticlă și ceramică, de cea mai bună calitate. Calul, la rândul său, avea un harnașament, dar și podoabe spectaculoase. Hamul calului avea medalioane de aur, argint și bronz, aurite și încrustate cu reprezentări în relief reprezentând scene din mitologia greacă. Este vorba despre muncile lui Heracle (apare lupta lui Hercule cu un gigant). Războinicului i s-a spus „Lordul din Sakar”, după lanțul muntos din sud-estul Bulgariei unde a fost găsit. „Lordul din Sakar” a trăit în jurul anului 150 î.Hr.. Obiectele de inspirație elenistică, de import sau din pradă, arată clar legătura din aceste regate tracice cu vecinii din lumea greacă. Tracii au servit ca mercenari pentru orașele-state grecești, au făcut comerț cu ei și de ce nu, au întreprins expediții de pradă împotriva acestora. Cert este că civilizația tracă a fost puternic influențată de cea elenistică. Așa cum și mitologia greacă a fost influențată de cea tracică.

Zeul Dyonisos, zeul vinului și al euforiei mistice, este o divinitate tracică. Cel mai renumit regat al tracilor sudici a fost cel al odrisilor. Regatul Odris a fost întemeiat în anul 470 îHr şi a atins cea mai mare strălucire şi putere sub conducerea regelui Sitalkes. Se spune că odrisii aveau peste 150.000 de războinici dintre care majoritatea erau călăreţi. De altfel odrisii şi-au însuşit cultura elenistică, renumită fiind capitala acestora de la Seuthopolis. Odrisii au făcut mult timp legea în Balcani, Tucidide spunând că erau o forţă militară considerabilă, fiind depăşită doar de cea a temuţilor sciţi. Mormântul „Lordului din Sakar” nu este singular în zonă. În anul 2024, echipele de arheologi bulgari au găsit și mormântul unei femei, tot cu un inventar bogat, datat la începutul secolului al II-lea î.Hr. În mormântul său au fost găsite: două perechi de încălțăminte din piele, perfect conservate; o ladă de lemn decorată cu aur, argint și pietre prețioase; numeroase obiecte din aur, bronz și sticlă. Deși mai puțin opulent decât cel al războinicului, mormântul femeii oferă indicii despre statutul său social și despre bogăția comunităților tracice din acea vreme. Pentru traci, secolul II î.Hr. a reprezentat o perioadă a apusului gloriei lor. Era momentul în care prezența romană era tot mai pregnantă în Balcani.

„Comorile din aur descoperite pe aceste meleaguri atestă viața spirituală bogată și societățile prospere care au existat aici”, a subliniat Evelina Slavcheva, președinta Academiei Bulgare de Științe. Întregul inventor funerar al celor două morminte, a „Lordului din Sakar” și al femeii trace a fost adus în expoziția „Strălucirea aurului elenistic. Suveranii Munților Sakar”, în perioada 13 august – 17 octombrie 2025, care este deschisă la Muzeul Naţional de Arheologie din Sofia. Pot fi astfel văzute cuțitul de fier acoperit cu aplicații de aur și pietre semiprețioase (tip sica), o brățară cu mici figurine turnate, un colier, un inel cu placă de fier, o cunună cu frunze de aur, aplicații de platoșă și mărgele care decorează hamuri de cai. Un accent în cadrul expoziției este pus pe un frontal masiv din aur, parte a unui ham de cai, cu o reprezentare a unui șarpe (renaștere), ce poate însemna cunoaștere, dar și metamorfoză. Pe coiful getic princiar de aur „cu ochi” de la Băiceni – Cucuteni se află un șarpe încolăcit sub scaunul conducătorului ce efectuează libațiunea sacră, ca semn a științei acestuia (naga). Stindardul dacic este un dracon cu cap de lup și corp de șarpe, iar brățările de aur dacice sunt tot în formă de șarpe. Faptul că șarpele își schimbă periodic pielea, îi conferea o doză de imortalitate, el „trecând” prin mai multe corpuri, așa cum se întâmplă și cu omul ce crede în nemurire. Prin armele descoperite și expuse, dar și prin simboluri, „Principele din Sakar” se dovedește a fi trac veritabil, iar expoziția „Splendoarea Aurului Elenistic: Conducătorul din Sakar”de la Muzeul Naţional de Arheologie din Sofia putea fi și cea a simbolurilor geto-daco-trace „scrise” în prețiosul aur, metalul solar al zeilor. La doar câteva ore de granița cu România, această descoperire spectaculoasă aduce în prim-plan bogăția culturală și spirituală a unei civilizații aproape uitate, dar care continuă să fascineze prin comorile sale ascunse.


„Omul sfințește locul”: Biserica cu Hramul Sfântul Hristofor de la Râul Vadului

Proverbul românesc „Omul sfințește locul” se potrivește oriunde în lume.   Mai este și reversul că „nu locul sfințește omul”. Personal n-aș fi întru-totul de acord cu această afirmație, deoarece, de multe ori, omul simte nevoia să evadeze în natură, să se refugieze acolo unde își găsește, chiar și pentru câteva zile, liniștea sufletească și să se încarce cu energii pozitive, distrugând astfel pe cele negative provocate de ura și dușmănia din societatea cotidiană, tumultuoasă în care trăim în zilele noastre. Dar proverbul „Omul sfințește locul” este plin de veracitate. Omul ajută de multe ori „natura” să reînvie după dezastrele naturale și chiar de cele umane, produse în sânul ei. Sunt locuri bântuite de duhuri rele, locuri cu efecte nefaste asupra omului când trece sau se stabilește acolo. Dar tot omul, prin puterea psihică și curățenie sufletească, bunătate și credință le poate curăța și transforma în locuri benefice, pe care îngerii și puterea divină  le ia sub ocrotirea lor.

Dar să trecem la fapte concrete!

Locuind în orașul Brezoi, situat pe mirifica Valea Lotrului, am doar trei ieșiri în spațiul românesc: pe Valea Oltului spre sud către Călimănești și Râmnicu Vâlcea, spre nord către Tălmaciu și Sibiu și pe Valea Lotrului către Obârșie și de acolo pe Transalpina spre Rânca și Novaci, spre Petroșani sau spre Sebeș. Trecând de foarte multe ori spre Sibiu, la Râul Vadului, imediat după Lazaret, am observat de peste două decenii o biserică ce părea abandonată. Oare ce s-a întâmplat? De ce a fost amplasată acolo fiindcă în preajmă nu este niciun sat? Dar cineva, de curând, mi-a zis că totuși, din când în când, se țin slujbe! Biserica este amplasată imediat după Lazaret, între drumul ce șerpuiește prin munte pe lângă râul Lotrioara și Drumul European ce urmează conturul râului Olt. Așa că am decis, împreună cu soția, să mergem acolo de Sfânta Sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului. Am ajuns primii și am parcat. Am „cercetat” împrejurul bisericii.  Se părea că nu este abandonată și se lucra, încet, dar sigur. Interiorul este spațios, cu popi de lemn și cofraje de scândură, iar în exterior sunt montate, în zona turlei, schele. La demisol este amenajat un paraclis.

Între timp au început să apară sibienii. Au scos scaunele afară și am aflat că în foișorul din poienița de la poalele versantului muntos, preotul va ține Slujba de Acatist a Sfântului Hristofor. Încă de când am ajuns acolo am început să simt o bucurie inexplicabilă. Am uitat de frământările zilnice, am uitat  de toate necazurile provocate de o guvernare care secătuiește tot pe omul amărât… Mi se părea curios ca în acea zonă, Lazaret, unde se afla un ospiciu cu oameni irecuperabili, cu probleme mentale, să fie transformat într-un loc al energiilor pozitive. În cele din urmă a apărut preotul care ne-a binecuvântat pe rând, pe toți. Și-a cerut scuze pentru întârziere pentru că a trebuit să hrănească 40 de oameni ai străzii!

S-au strâns peste 30 de persoane, bărbați, femei și tineri, majoritatea din Sibiu. Slujba ținută în aer liber a constituit un moment înălțător și Slavă Maicii Domnului.  Atât Oltul cât și muntele au luat parte la Slujba de Acatist a Sfântului Hristofor, transmițând mai departe, peste culmi și zări, sfințenia  acestui „om”, preotul Cătălin Dumitrean, căruia i se citea pe chip o bunătate și blândețe divină și un har, cu care puțini preoți sunt înzestrați. La sfârșitul slujbei ne-am miruit și două tinere au împărțit, din partea preotului, câte un trandafir fiecărei doamne sau domnișoare, aflate la această ceremonie. Am remarcat discursul părintelui de la sfârșitul slujbei. A fost înălțător, de apărare a valorilor creștinești ortodoxe, de păstrare a identității neamului românesc. Biserica de la Râul Vadului, despre care este vorba, se numea Lazaret. Construcția sa a început în 1997.

Am solicitat preotului Cătălin Dumitrean câteva detalii despre construcția acestei biserici și despre aportul domniei sale în lumea creștină.

Dimineața am fost hirotonit preot pentru Caransebeș iar după masă am fost invitat să slujesc aici, la Râul Vadului, împreună cu actualul Mitropolit ortodox al Ardealului, Laurențiu Streza,  care pe atunci era episcopul Caransebeșului. În timpul slujbei s-a întâmplat un eveniment la care nu mă așteptam, să pun piatra de temelie  a bisericii de aici. Am primit piatra de temelie  și am pus-o, în septembrie 1997,  cu mâinile mele în pământ. După aceea am plecat la Caransebeș, am fost diacon ceremonial, iar în anul 1999 am revenit în Sibiu, preot de spitale. Am participat și am ctitorit cinci biserici: o biserică la Spitalul de boli pulmonare, pe care am cumpărat-o împreună cu familia mea, cu părinții,  biserică de lemn, și-am donat-o spitalului. Am făcut-o cu drag. Pe strada  Dealului am construit o biserică închinată Sfântului Iacob Românul, în curtea unui Azil de bătrâni, cu deschidere spre stradă, biserică de zid. Apoi am construit 3 mănăstiri: Mănăstirea de la  Rășinari (numele) din satul lui Goga, Mănăstirea Pelișor de la Mediaș închinată Sântului Ilie  și Mănăstirea de la Veștem, care se vede pe deal, când ocolești centura de la Tălmaciu, km 12, pe pământul strămoșilor. Am fost apoi consilier și sunt încă, mass-media, preocupările mele principale fiind realizarea de emisiuni pe postul național. Conduc, ca și director al studioului din Sibiu,  și realizăm producție pentru București, până când în noiembrie anul trecut Înalt Preasfințitul m-a solicitat să ajut  și să particip la reconstruirea bisericii de la Râul Vadului.  

Atunci am cerut Înalt Preasfințitului să-mi dea binecuvântarea și numirea  ca să mă ocup integral de această biserică,  ca administrator. Și am fost numit administrator, începând de la 1 ianuarie.

Când am ajuns, am găsit o biserică  părăsită, mizerie, stătuseră și boschetari  la demisol. Orice era, numai casa lui Dumnezeu nu era. Nu știam de unde să încep. Împreună cu o echipă de consilieri, de oameni deosebiți, ne-am apucat de treabă și am reușit să facem  mai întâi troița de la drum, trebuia să pornim de undeva, fără un ban, fără nici un leu sau ajutor din partea unor foruri tutelare. Am făcut cerere și așteptăm, dar este vremea mai austeră în România și înțelegem. Am început să curățăm, să deratizăm demisolul zile întregi, de unde am scos camioane de moloz, de mizerie. Apoi am făcut acel paraclis de la demisol. Biserica are 102 mp,  în care am așezat icoane, scaune, am mochetat, am pus  candelabre, am luat obiectele necesare.

Sigur, am zis, fiind vară, lumea neștiind, oamenii trecători,  că se face rugăciune, că se trece pe Valea Oltului  și se întreabă ce este acolo și  lumea nu știe ce-i cu biserica aceasta.  Așa că am hotărât să facem un altar de vară,  în incinta curții bisericii, unde să se facă câte un acatist, o slujbă., orice lucru Dumnezeiesc, ca oamenii să vadă că acolo este viață și activitate. Am construit,   cu o echipă de dulgheri din Apuseni,  am continuat să demolăm toate  anexele în care stătuseră muncitorii altădată, să curățăm  zile întregi, să facem curățenie generală și  zi de zi am făcut câte ceva. Acum am pus  clopotul care în urmă cu  două săptămâni a bătut pentru prima dată,  și avem nevoie de o familie care să ne doneze ușile împărătești, ușile de la altarul de vară. Vom continua  să lucrăm, să ne apucăm de cupole. Avem  nevoie de ajutor, pentru că plouă prin cupole, deoarece de șapte ani șantierul a fost oprit și s-au spart, au apărut fisuri, biserica stând aproape să cadă.  Avem nevoie de multe, avem mult de muncit. Este greu, dar nu dăm înapoi. Mergem înainte. Dumnezeu  să ne ajute și să ne binecuvânteze. Biserica are hramul Sfântul Hristofor.

În același timp mă ocup și de activitatea  cu săracii. Am,  din 2019-2020, de  hrănit, în permanență, 40 de oameni ai străzii. Am hrănit oameni din gară, le ducem mereu hrană caldă  și câte o familie se înscrie în fiecare zi la masa caldă și așa reușim să le facem bine. Îi îmbrăcăm, avem colaborări cu Crucea Roșie și mergem la familii nevoiașe prin Fundația „Umilenie- Bucuria tuturor”, împreună cu o  echipă de credincioși. Fundația este condusă de doamna  Maria Beleiu care este din Brezoi, jurnalist, și care are activitatea  principală și susține prin fundație  activitățile noastre din punct de vedere financiar și social și-i mulțumim pe această  cale. Numele fundației este dată după numele unei icoane a Sfântului Serafim de Sarov, Maica Domnului Umilenie, așa se numea  icoana la care se ruga acest sfânt. De aici am dat numele fundației Umilenie” de la umilință. Dumnezeu să ne ajute, să vină câți mai mulți oameni lângă noi și să ne facem datoria! Aș dori să fac și un anunț pentru credincioșii ortodocși sibieni și vâlceni, dar și din alte zone ale țării.

Între timp a mai fost amenajată o cameră la demisol,  incinta bisericii a fost împrejmuită cu gard, a fost ridicată o troiță și un chioșc. Încet, încet, cu ajutorul lui Dumnezeu și a credincioșilor donatori, lucrările avansează. În timp ce în arealul românesc se nasc valori spirituale și culturale, dar care nu sunt promovate așa cum se cuvine, spre binele națiunii,  forurile superioare, politice, încurajează nonvalorile, dezbinarea, ura. Mi-am adus aminte, pe moment, cum anul acesta, în ajun de marea sărbătoare creștin-ortodoxă, Rusaliile, guvernanții și președintele au acceptat marșul lgdb în București. În ajunul Rusaliilor românii își pomeneau moșii de vară. Cum este posibil așa ceva? Noi ne pomeneam adormiții, le aduceam un omagiu, și ei defilau, spurcând sărbătoarea noastră creștină. De ce tocmai în acea zi și nu în alta, în care nu se întina valoarea familiei tradiționale și a celor trecuți la cele veșnice? Când au depus jurământul pe Biblie, la investirea în funcții, înseamnă că au jurat strâmb și Dumnezeu îi va răsplăti pe măsură! Se spune că această sărbătoare a „moșilor”, indiferent de anotimp, își are originile de peste 2000 de ani! Ea era și în religia zamolxiană, când, se spune că în acea zi se deschid cerurile și cei plecați la cer  îndeplinesc dorințele celor vii, rămași pe pământ. Iar pământenii le aduc „ofrande” prin împărțirea de bucate celor săraci. Ortodoxia română este singura din creștinism care a păstrat această tradiție a moșilor de vară, de toamnă, de iarnă și de primăvară.

De fapt și strămoșii noștri daci erau un popor monoteist! Ceea ce face părintele Cătălin este un act caritabil și mulți ar trebui să-i urmeze exemplul. Celor 40 de oameni ai străzii din Sibiu, le este zilnic , prin grija dânsului,  asigurată o masă caldă la gara din Sibiu de către familiile cu credință în Dumnezeu care se oferă benevol. De asemenea, sunt familii care îmbracă pe acești amărâți pe care statul român nu-i bagă în seamă, în timp ce „firme” declară profit „zero” sau dăm bani din sudoarea muncitorului român pentru întreținerea unui război care nu ne aparține, sau asigurăm un trai bun unor „străini” cu  buzunarele pline de euro și mașini luxoase, în timp ce copiii și bătrânii din țară trăiesc în bojdeuci gata să cadă pe ei,  prin gări și străzi, în mizerie și sărăcie… Cu mai multă sau mai puțină credință, important este ce avem în inima și sufletul nostru, cum știm să ne iubim aproapele, să ajutăm și să iubim, nu să purtăm ură și dezbinare, căci numai gândind pozitiv, cu bunătate și blândețe, reușim să ne deschidem singuri calea spre Divinitate, să fim ocrotiți și să sfințim fiecare, mai mult sau mai puțin, locurile prin care trecem, și în primul rând așezarea în care locuim, căci noi prin puterea cerească putem alunga duhurile rele și atrage ocrotirea îngerilor! Doamne ajută!


Numărul 744

Descarcă PDF