Eminescu, în câteva chipuri…

Pentru orice artist plastic român plăsmuirea chipului lui Eminescu a însemnat – și sper că așa va fi și mai departe – o probă de maximă încordare creatoare. Sculptorii ocupă un loc aparte, puțini fiind cei care să nu fie tentați de a-și pune, cu toată ambiția, întregul har în joc. Este banal să spun că Eminescu este scriitorul român cu cele mai multe statui, busturi, efigii și alte lucrări de acest fel. Atât în țară, cât și în străinătate. Subiectivitatea face parte din artă, ca și, desigur, din actul de percepere a ei. Personal – oameni suntem! – mă atrag în mod special Statuia din fața Ateneului Român, realizată de sculptorul Gheorghe Anghel (1904-1966) – este înmormântat la mânăstirea Pasărea -, și Bustul marelui nostru poet din ograda casei lui Aron Pumnul, de la Cernăuți, operă a admirabilului Marcel Guguianu. Dincolo de stilizare, de expresivitatea plastică a spiritului eminescian, de valoarea lor în sine, cele două lucrări mai au un lucru comun, mai puțin obișnuit: au fost făcute fără bani! Să auzi, să vezi și (aproape) să nu crezi…

Dacă despre Gheorghe Anghel am mai scris – și voi mai scriem cât de curând – , câteva cuvinte în plus vreau să i le închin acum sculptorului Marcel Guguianu, anul trecut împlinindu-se un veac de la naștere și un deceniu de la plecarea cea lungă, lungă. Pe fostul, o vreme, și soț al mai cunoscutei și, desigur, mai vocale mezzo-soprane Viorica Cortez-Guguianu, am avut marea bucurie să-l cunosc, pe la mijlocul anilor 80, și la atelierul pe care îl avea pe b-dul Ana Ipătescu. Artist al iubirii, în toate expresiile ei înălțătoare, nea Marcelino – cum îi spuneam – era un mare admirator al lui Eminescu. Ca și al Mareșalului, „sdrobitorul” de vrăjmași „din răsărit și miazănoapte” întru reîmplinirea „în trupul țării a gliei străbune a Basarabilor și a codrilor voevodali ai Bucovinei”. Nu-i de mirare că maestrul Marcel Guguianu (28 iunie 1922-11 iunie 2012), bârlădean de baștină, este autorul mai multor sculpturi închinate „românului absolut”, între care și bustul din ograda Casei lui Aron Pumnul de la Cernăuți. A donat bustul fiind și membru al Ligii culturală a unității românilor de pretutindeni. Este bine de știut și că cea mai impresionantă donație Bârladul a primit-o din partea lui Marcel Guguianu. În 1997, când s-a înregistrat donația, maestrul făcea această declarație răvășitoare: „Mă alătur strădaniei vrednicilor bârlădeni, de pe meleagurile Tutovei, pentru renașterea Bârladului, cea mai năpăstuită urbe românească în ultimele șapte decenii.” În extraordinara expoziție de la Bârlad, poate fi văzută și masca mortuară a lui Eminescu, „culcată” lângă un splendid „cap” al genialului nostru poet. Că Bucureștiul n-a achiziționat nici o lucrare apaținând important sculptor contemporan, nu-i doar o altă poveste, ci o altă imensă rușine…

Apropo. Mulajul pentru masca mortuară a lui Eminescu a fost realizat de sculptorul Filip Marin (1865-1928) – fost ucenic al lui Frederic Storck. Grație autorului de mai târziu al lucrării „Nimfei adormite”, din Parcul Herăstrău (inițial, în Parcul Carol), ne-a rămas și această specială mărturie a „existenței pământene a Luceafărului.”
Nu închei aceste rânduri fără a vă oferi și un „chip” al lui Eminescu, la care țin foarte mult. Este extrem de puțin cunoscut. Punându-le alături, mi-am dat seama ușor de unele trăsăturile comune evidente, dincolo de „ovalitatea”, care te duc cu gândul că autorul acestei „bijuterii”, Corneliu Medrea, a avut ca model masca mortuară a lui Filip Marin. Nu-i absolut nimic rău în asta, ardeleanul Medrea – în martie se vor împlini 135 de ani de la naștere – plăsmuind înfățișarea unei întregi suite de scriitori români, între care și un bust al lui Eminescu care se găsește la Giurgiu, oraș cunoscut de poet în tumultoasa lui adolescență.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*