Slavă lui Eminescu – în slova Marilor Poeţi

Aproape de două veacuri ROMÂNII cei Mari şi cei Mici, respectiv Elita naţionalist-creştin-ortodoxă şi poporul credincios, iubitori de Dumnezeu şi de Neam, au adus/ aduc slavă Luceafărului nostru valah, care i-a purtat în tot ce a fost El, EMINESCU: Existenţă, Misiune, Iubire, Nădejde, Esenţă, Sacrificiu, Conştiinţă, Unicitate. Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Danubiului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

Poezia este forma pură a Filosofiei creştin-ortodoxe, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia Răsăritului serafic. Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli regali, dacoromâni, începând cu înţelepciunea reginei Hestia, a profetului-rege Zamolxis, amintit și de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul ș.a. Rugul Aprins al dorinţei sale de a sluji sacerdotal Înţelepciunea bravului popor valah cu Tradiţia din Zorii Facerii–Scutecele sacre ale Creaţiei, Glia strămoşească în care sălăşluia Credinţa străbună, peste care s-a pogorât acel Geniul ancestral, i-a însufleţit nemărginita adoraţie adusă Atotcreatorului şi Proniatorului, Care l-a hărăzit să fie Fiul iubit al acestui mare, multimilenar şi legendar popor ROMÂNESC.

„… Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale. În suta a XV-a, avanscena teatrului Universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei…al lumii, românii erau relativ unul dintre popoarele cele mai culte din Europa…lume, românii au fost unul din cele întâi popoare militare şi războinice.” (Manuscrisul nr. 2257)

Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei Mari, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia existenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi pelasgo-geto-dace, într-un arhetip valah, fapt care i-a conferit aura expresiei integrale, novatoare, revelatoare a naţiunii noastre. Numindu-l pe Mihail Eminescu, Valachus, aducem Neamului dac o mare cinstire. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, comoara virtuțiilor religios-cardinale, promoatoare de mari și rare idealuri și de înalte înfăptuiri. În fiinţa şi persoana sa profetică, Mihail Eminescu a întrupat plenar ideea de sublim a comuniunii Neamului cu Dumnezeu: prin tradiție-poezie-filosofie-teologie. Profetul nostru s-a ancorat fundamental Operei Mântuitorului Hristos, Evangheliei Sale de restaurare a Omului hristic prin Frumos, Adevăr, Libertate, Dragostea și Jertfă, imprimând caracterului său originalitatea gândirii eminamente ortodoxe. Poezia pură poartă în gena ancestrală a fiinţei ei angelice Corola Filosofiei creştine, iar acesta pârguiește dulceața fructelor sacre ale Teologiei ortodoxe!

Eminescu poetul, filosoful, teologul precede, pregăteşte, justifică şi înnobilează pe marele Eminescu: vizionarul, profetul, analistul politic şi matcă a viitorului. Noblețea naţionalismului este de esenţă religioasă, iar Mântuitorul Omenirii, i-a conferit autoritatea Sa divină spre mântuirea naţiei respective. Pentru Neamul iubitor de Dumnezeu, porunca Iubirii este dăruită chiar de DRAGOSTEA Însăşi – IISUS, care o pune alături de iubirea faţă de Patrie,  de Strămoși: „În lume nimeni nu dovedeşte o mai mare dragoste, decât acel care jertfeşte chiar propria-i viaţă pentru semenii săi!”

Mesajul poetului-profet a fost însăşi viaţa sa, întreaga sa viaţă, Primăvara vieţii sale asumată şi oferită Neamului binecuvântat, hărăzit de Dumnezeu în Vatra din care avea să nască cel mai iubit Om de pe pământ-Fecioara MARIA, Care prin Voia Tatălui ceresc și a Sfântului Duh s-a Înnomenit Fiul Său–LOGOSUL, Născut din veci.

„Cuvintele lui au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele. Şi cine n-a descoperit filosofia citind versurile lui Eminescu? Cine n-a înţeles că poate fi şi el poet şi filosof şi că fără poezie şi fără filosofie nu se înţelege nimic din viaţă? Şi cine nu se poate ruga Maicii Domnului pe inspiratele versuri ale lui Eminescu? Eminescu e născătorul nostru de gânduri… Eminescu ni se dăruieşte fără încetare, ca soare de zi, şi răsare de îndată ca Luceafăr de noapte, prelungindu-ne lumina.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu-1997, p. 14-15)

Eminescu şi-a asumat voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-a pus-o nemărginit în Ocrotitoarea MARIA, Crăiasa sufletului său, Împărăteasa Cosmosului, Luminii, Frumuseții şi a Iubirii dumnezeieşti.

RUGĂCIUNE: „Crăiasă alegîndu-Te,/ Îngenunchem, rugîndu-Te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-Ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, MARIE! // Noi, cei din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascută a noastre plîngeri/ Regină peste îngeri,/ Din neguri Te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, MARIE!” (Antologia Poeziei Religioase Româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti-1992)

Fiecare Generație de Aur de după Eminescu și-a adus prin Elita spiritual-religioasă, care a reprezentat-o cu demnitate, prinosul de recunoștiință, venerație, admirație, dor și iubire față de Marele PROFET al SPIRITULUI, al Neamului geto-daco-român.

Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului:

„De peste o sută de ani de când respirăm EMINESCU, /şi fruntea ne-a crescut ca a lui, şi ni s-au tras perdelele/ de pe ochi şi prin versul şi rugăciunile lui vedem şi simţim /tot ce e bun şi frumos şi când îl citim sufletele ni se fac/ mai bune, şi mintea mai ageră şi inima mai caldă! // De peste o sută de ani creştem cu EMINESCU/ şi vom mai creşte mii de ani, dar niciunul din noi/ nu va ajunge la înălţime lui, acolo sus, <<LUCEAFĂR>>./ El va rămâne în veci UNICUL. LUCEAFĂRUL! // Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără/ IISUS – LOGOSUL, CUVÂNTUL!/ Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii/ fără EMINESCU, logosul, Cuvântul românesc!”  (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997)

Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

Radu Gyr s-a reflectat frumuseții sufletului său în care s-au întrupat harul lui Dumnezeu și perfecțiunea Neamului, pentru a-i conferi Operei sale valoare universlă. El s-a înveșmântat în suferința, frumusețea Neamului, dar și-n sublimul Dumnezeirii. Asemeni Luceafărului Poeziei, Poetul Crucii s-a întrupat în DAR, DOR, DRAGOSTE, DATINI, DOINĂ, DEMNITATE, DURERE pentru Neam și HRISTOS. „Prietenul durerii este prietenul tuturor celor aflați în suferință”, grăia cândva monahul Moise Aghioritul. Dar, prietenul durerii este și prietenul Fecioarei Maria în ipostaza Ei de Maica Crinilor-Pieta, precum și al Mântuitorului Hristos, Care a îmbrățișat durerea lumii, dăruindu-ne DRAGOSTEA Sa nețărmurită și nemuritore.

BALADĂ PENTRU EMINESCU: „Te-au slăvit în cărţi şi în poeme/ şi te-au înălţat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ şi fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger./ Şi-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole şi răzvrătiri în cer…// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ paşii tăi pe unde te-au fost dus/ şi-nsetat pe drumurile Ţării/ dibui urma ta de blând Iisus.// Caut picurii de sânge, neşterşi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ şi sărut lumina lor adâncă/ şi-i ating cu mîini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subţiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind, înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămaşă de venin…// Nu, tu nu eşti meşterul, nici cneazul,/ nu eşti înstelatul împărat./ Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul,/ Tu eşti Marele ÎNSÂNGERAT!// Te-ncrustăm, zadarnic în agată/ şi-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ţi pipăi steme şi nici laur…/ Numai rănile mă plec şi ţi-le strâng/ şi le fac medalii mari de aur, – / în genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.” (Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006) [Poemul a apărut în revista „Convorbiri literare”, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihai Eminescu, la aniversarea a 50 de ani de la urcarea spre ceruri.]

Dumitru Oniga (1923-2010): Dumitru Oniga a fost o zare nesfârșită a unei clepsidre a sorții, pătruns de focul slovei spre înălțări sublime, dăltuit în soare și azur, râvnind spre limanul geniului, unde hohotesc dincolo de surâs, Zorii inspirației întru frumusețea lor serafică.

LUI EMINESCU: „Cuvântul tău, adâncuri de fântână,/ Izvor de apă limpede, curată,/ Gândire-adâncă, binecuvântată,/ Din cer lumină, sevă din ţărână.// Şi versul tău o piatră nestemată/ A-mpodobit cu-n nimb limba română/ Ce ne e Doamnă şi ne e Stăpână,/ Prin ea trăieşte românimea toată.// Pe-acest pământ, aşa a fost să fie,/ Un dar pentru mulţimile-nstelate,/ Un EMINESCU, IMN şi POEZIE,/ Cuvinte sfinte-n inimă-ncrustate / Şi glasul tău răsună-n veşnicie,/ Prin TINE, NOI SORBIM, ETERNITATE.” – Suceava, 10 Ian. 1999.(Dumitru Oniga, Fiorduri-Poezii, „Bucovina Viitoare” 2000 Anul Eminescu)

Ioan Alexandru (1941-1994). Ioan Alexandru s-a rostuit rostirii de albastru, de roșu, de galben, de alb, cuprins de dor, de pârga grâului aurit și priviri astrale, înconjurat de psalmii tăcerii – apartenența la graiul viu al primenirii versului, înfrățit unei simfonii care i-a atins sufletul întru cuprinderea năzuinței statorniciei și-a dăinuirii inefabile a Pantheonului dac liric.

CĂTRE EMINESCU: „De mult am vrut să-ţi scriu, să te întreb,/ Dar socoteam că dintr-o altă ceară/ M-au făurit pe dealul transilvan/ Şi altul mi-este fratele de ţară.// Moldova este sfîntă îmi spuneam/ Ştefan şi Eminescu împreună./ Eu ardelean cu suferinţa mea/ Ce poate ea să ştie şi să spună?// Iancu şi Horia nu au fost poeţi/ N-au ridicat nici imn, nici mănăstire,/ Şincai muri cu gîndul în desagi,/ De Ioan Budai cine are ştire?// Şi mai departe mulţimi fără de rînd,/ Ţărani pe cîmplul Blajului departe/ Iobagi, păstori şi preoţi şi dieci/ Cît vezi cu ochii-afară din cetate.// Extra Muros – neamul meu era/ Părinţii mei muriră fără nume/ Pribegi în jale se-nfrăţeau/ Cu fluturii de dincolo de lume.// De-aceea plîngem noi mereu/ Şi povestim o limbă necioplită/ Mai mult tăcurăm decît am grăit/ Cu vorba-n crucea limbii răstignită.// Eu vin dintre aceşti ţărani,/ Păstor diac să dau adînc de ştire/ Că universu-ntreg a înflorit/ Şi toate sînt lumină şi iubire.// De-atîtea suferinţe-am devenit/ Umili se spune şi de omenie./ Am fost născuţi la nuntă şi-am rămas/ În preajma MIRELUI , solie.// De mult am vrut prin tine să vestesc/ Mihai, Moldova că mai vine/ Încă un plîns încet în univers/ Din stranele-ardelene lîngă tine.// Cu candela plăpîndă mă arăt/ Din Apuseni ieşit dintre morminte/ Un crin în stînga şi-o garoafă port/ Urmat de clopotele sfinte.// Transilvania, prea iubita mea/ Fluturii plîng fără-ncetare/ Şi soarele-i mereu pe zare spînzurat/ Lîngă icoana vergurei fecioare.// Din depărtări ce ţi-aş putea dori?/ Să fie numai mult vremuri frumoase/ Şi vom depune tineri în amurg/ Un braţ de crini în braţă la mireasă.” (Ioan Alexandru, Imne 1964-1973, Ed. Eminescu, Bucureşti-1975)

IMN LUI MIHAI EMINESCU: „…S-a stins o zi/ Şi-ncepe alt urcuş spre zorii zilei care o să vină/ Şi începutu-i seara cînd vremurile se-ntorc/ Şi focul sfînt în candelă s-anină.//… Poetul trebuie să spună, cei care-n noapte/ Au rămas de vii, crucificaţi în razele de lună…// Acestea toate Mihai din Ipoteşti/ Poetul din Moldova sfîntă, din leagănul/ De grindă spînzurat, le-aude-n podul Patriei/ Cum cîntă…// Drumul urmează prin Patrie apoi, de-a lungul/ Şi de-a latu-n cimitire şi pe cei vii sub steagurile lor/ Să îi răscoli în noapte după Mire. Să baţi/ Din poartă-n poartă şi din om în om cu-acest toiag / Senin de sărbătoare învlăstărit în crin înpurpurat/ Să fie gata iarăşi de plecare. Te văd/ Prin ţară priveghind plecat/ La Blaj sub tei pe dealul spre cîmpie/ Slăvind descoperit extaziat că te-ai născut/ În sînge c-o solie. Să-i poţi striga din neamul tău/ Pe toţi martirii, eroi în cete milioane/ În sumănici de lînă ţăranii voievozi/ Cu steaua bourului în coarne. Muşatinii/ Şi Basarabii sfinţi, martirii Transilvaniei departe/ Însămînţaţi de-o roată univers s-aducă roadă-n/ Brazdele deşarte. Mircea şi Horia/ Mihaiul cel Viteaz de-o agerime nelumească/ Împlîntă steagul palid trinitar/ În creierul Carpaţilor să bobotească/ Ştefan cel Mare voievodul sfînt a fost Mihai/ Lumină pentru tine…” (Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, Cartea Românească, Bucureşti-1978)

Grigore Vieru (1935-2009), poet valah basarabean, zelos luptător spiritual al renaşterii românilor din Basarabia, mare militant al reîntregirii, al revenirii Basarabiei în sânul Patriei-Mumă. „Prin iarba verde de acasă/ Cu lanțul de rouă la glezne.” Genialul Marin Sorescu îl vede pe Bardul Basarabiei cu privirea pătrunzătoare a olteanului, aceea care sfredelește tot, chiar până dincolo de tine. „Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca și miticul maestru, nu-și poate refuza vocația de-a privi în urmă? Măcar odată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viață cu toată viața din viață.” (Marin Sorescu, Tratat de Inspirație, Scrisul Românesc, Craiova, 1985)

Aproape toate poeziile lui Grigore Vieru, izvorăsc din izvoare, tradiția populară, cea clasică, Limba, Mama, Patria, Casa părintească, pământul, cerul Basarabiei, Voievodul Liricii, Voievodul Moldovei, toate sunt un imn basarabean, un imn naţional dacoromân, un imn de cunoaştere a istoriei sub chipul Adevărului crucificat.

EMINESCU: „La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu.// Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră,/ EMINESCU.// Mi-l furară, Doamne, adineauri/ Pe înaltul domn, cu tot cu lauri./ Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,/ Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,/ Nu ştiam că Doina mi-o furară/ Cu străvechea şi frumoasa Ţară/ EMINESCU.//Suntem în cuvânt şi-n toate,/ Sub un cer cu stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece,/ EMINESCU.// Acum am şi eu pe lume parte:/ Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,/ Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,/ Acum nimeni nu mă poate minte./ Bine ai venit în casa noastră,/ Neamule, tu, floarea mea albastră/ EMINESCU.”

Versurile poetului Grigore Vieru, EMINESCU, au căpătat fascinație şi suflet nemuritor în muzica artiştilor de renume universal, de sacralitate martirică a soţilor Ion Aldea-Teodorovici (1954-1992) şi Doina Aldea-Teodorovici (1958-1992), cărora balaurul roşu apocaliptic, cel care pândeşte continuu PATRIA Maicii Domnului și-a Fiilor Ei, le-a secat viaţa, ca o Primăvară înverzită, însorită, înflorită şi plină de rod, când încă nu-i cursese izvorul surâsului strălucirii nici jumătate din soarele lor.

Cei doi îngeri-artişti au cântat BASARABIA şi ROMÂNIA ca Fiică şi Mamă, au cântat LIMBA NOASTRĂ, grai de miere şi rostire serafică, au cântat EMINESCU, Dorul şi Domnul nemuririi noastre, au cântat UNIREA Daciei Mari în Sânul tuturor Fiilor ei, spre a rămâne și în Sânul lui Dumnezeu și al Maicii Sale, sacră şi pururea.

Nichita Stănescu (1933-1983), remarcabil poet după cel de-al doilea război mondial. Lirica sa, tumultuoasă, cascadică a pendulat între tragism și sentimentalism. Nichita Stănescu și-a podidit inima într-o noapte albă, prelungă, cu țărmuri însorite, împletindu-și gândurile dalbe și graiurile heruvime ale sufletului acorat în dangăt de clopot cu vântul și cuvântul spre a-și revărsa peste nimburi, chemări, fiori și cântări.

EL: „EMINESCU este un fapt intim al sufletului nostru/ în tot ce are el mai curat şi mai nins…/ Cuvântul lui i-a sorbit nu numai trupul lui,/ ci a sorbit şi înţelegerea noastră/ dornică de frumos şi de puritate./ Atâta transfigurare a putut să aibă gestul lui/ de a trăi, încât s-a născut fără de moarte… // …El este tot ceea ce este noi în noi…/ Atâta vreme cât noi suntem, el este…/ EMINESCU este numele acestei ţări!/ ROMÂNIA este numele EMINESCU!” (Nichita Stănescu, EL, cf. Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo,la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997)

Marin Sorescu (1936-1996), unul dintre marii valahi ai Țării Oltenia, s-a născut în 29 Februarie în localitatea Bulzești-Dolj, ca fiu al lui Ștefan, țăran cu jind de ogor și de vers și al Nicoliței, țărancă aprigă și afundă în arta povestirii, dincolo de cei 6 copii, peste sat și sate. Marin a fost ispitit de timpuriu, de anecdote, epigrame, proverbe, snoave, de citit, de scris, fiind un răsfățat al Cenaclului literar, pe care l-a condus ca elev, ca student, ca literat. A fost o Cobiliță cu talente: pictură, poezie, proză, teatru, satiră, publicistică, traduceri. A condus ca redactor-șef revista craioveană RAMURI între 1978-1990. Licențiat în Filologie-Limbi moderne în 1960, devine Doctor în Filologie în anul 1992 și membru al Programului internațional pentru Scriitori la Universitatea Iowa-S.U.A. A debutat în politică, ca independent, ajungând ministrul Culturii 1993-1995. A fost membru titular al Academiei Române.

Dincolo de pasiunea POEZIEI, fără frontieră, cea universală, a teatrului, a călătoriilor în străinătate, a avut admirație pentru țăranii săi din Regatul umorului oltenesc, dar și pentru Marii ROMÂNI pe care i-a cunoscut, rămânând fascinat: Mircea Eliade, Petre Țuțea și apoi marele artist-actor Tudor Gheorghe.

Desigur, Marele Poet Oltean fiind și un mare HÂTRU, a fost mișcat de securitate și de organele p.c.r., care au debutat în 23 Februarie 1979, cu proletara piesă „Soare”, eroul principal fiind evident Marin Sorescu, dosar, mâzgălit cu cerneală roșie, pentru „relații suspecte cu cetățeni străini”, și cu unele „elemente din emigrație”, (probabil verzii…n.a.), vezi, Cartea albă a Securității, p. 151, 189. (?! Curios, fiincă secăturitatea nu avea nimic alb, nici pe-afară, nici pe dedesupt… n.a.)

Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai Marii Poeți contemporani, dacă nu Cel mai Mare, cu o excelentă producție literară, în care a abordat toate genurile, dar în mod expres POEZIA, care l-a încununat încununând generațiile de spirit cu cele 24 de volume apărute până a urca cu cei 60 de ani, ofrandă sacră la Cer, lăsând în urma sa grăbite să iasă la lumină alte 15 volume, poezie, eseu, jurnal, roman.

De șase ori a primit Premiul Uniunii Scriitorilor și de 3 ori pe cel al Academiei Române, 1968, 1977, iar cel din 1970, pentru dramaturgie. Celebritatea din țară s-a revărst cu prisosință și peste hotare fiind foarte apreciat, fapt pentru care a primit numeroase distincții, precum Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia , 1970; „Le Muse”, oferit de Accademie delle Muse, Florența, 1978; „Fernando Riello”, Madrid, Spania 1983; Premiul Herder dăruit de Universitatea din Viena în 1991, pentru întreaga sa activitate literară, iar în Londra un primar îndrăgostit de poezia sa, a dăltuit câteva slove pe o gară de metrou, încrustate și în interiorul trenurilor de viteză care circulă în zona respectivă. Cinste lui și celor ce-i citesc sublimele versuri!

Marin Sorescu a fost din scutece logodit cu UMORUL, dar tot din fașă s-a nuntit cu POEZIA, singura natură sacră în care ți se reflectă fidel subiectivitatea, când, sinele se dezvăluie clar ca în oglindă, reflectând, mărturisind, „sufletul până în cutele lui cele mai tainice, spaimele și năzuințele cele mai intime.”

MARIN a rămas un SORESCU –  Soarele oltean al Poeziei daco-române!

Marele poet oltean-valah i-a dăruit celui mai Mare Poet nepereche, Mihail Eminescu, cel mai frumos Poem, botezat în Iordanul sufletului său, adânc de sublim:

Eminescu n-a existat: „A existat numai o ȚARĂ FRUMOASĂ/ La o margine de MARE/ Unde valurile fac noduri albe./ Ca o barbă nepieptănată de Crai./ Și niște ape ca niște COPACI CURGĂTORI/ În care LUNA își avea CUIBAR ROTIT.// Și, mai ales, au existat niște OAMENI SIMPLI/ Pe care-i chema: MIRCEA cel BĂTRÂN,/ ȘTEFAN cel MARE,/ Sau și mai simplu: CIOBANI și PLUGARI,/ Cărora le plăcea să spună/ Seara în jurul FOCULUI poezii -/ „MIORIȚA” și „LUCEAFĂRUL” și „SCRISOAREA a III-a”.(și mai ales DOINA… n.a.) // Dar fiindcă auzeau mereu/ Lătrând la stâna lor cîinii,/ Plecau să se bată cu tătarii/ Și cu avarii și cu hunii și cu leșii/ Și cu turcii.// În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/ Acești OAMENI FĂCEAU DIN FLUIERELE lor/ JGHEABURI/ Pentru LACRIMILE PIETRELOR ÎNDUIOȘATE,/ De curgeau DOINELE la VALE/ Pe toți MUNȚII Moldovei și ai Munteniei/ Și ai Țării Bîrsei și ai Țării Vrancei/ Și ai altor ȚĂRI ROMÂNEȘTI.// Au mai existat și niște CODRI ADÎNCI/ Și un TÎNĂR care vorbea cu ei,/ Întrebîndu/i ce se tot leagănă fără vînt?// Acest TÎNĂR cu OCHI mari,/ cît ISTORIA noastră,/ Trecea bătut de gînduri/ Din cartea chirilică în CARTEA vieții,/ Tot numărînd PLOPII Luminii, ai Dreptății,/ Ai Iubirii,/ Care îi ieșeu mereu fără soț.// Au mai existat și niște TEI,/ Și cei DOI ÎNDRĂGOSTIȚI/ Care știau să le troienească toată FLOAREA/ Într-un SĂRUT.// Și niște PĂSĂRI ori niște NOURI/ Care tot colindau pe desupra lor/ Ca lungi și mișcătoare ȘESURI.// Și pentru că toate acestea/ TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME,/ Un singur NUME,/ Li s-a spus/ EMINESCU!”  (Marin Sorescu, Poezii, Scrisul Românesc, Craiova, 1990)

Cincinat Pavelescu (1872-1934), s-a născut în Milcovul Vrancei, poet, magistrat, remarcabil epigramist, autorul volumului de „Poezii”, odrăslit în madrigaluri și romanțe, conferit cu premiul Național pe anul 1927. Prin versurile sale a reușit să însuflețească statuia care, prin tăcerea ei grăiește dincolo de vreme și de țărmuri.

LA BUSTUL LUI EMINESCU (parcul Dumbrăveni): „Pădure! Ningi cîteva frunze/ Pe fruntea-i de aramă rece./ Tu, ce rămîi nepieritoare/ Ca geniul, cînd totul trece!// Zi vîntului, să-i cînte doine/ De dragoste sau haiduceşti,/ Poetului ce-a fost MÂNDRIA/ GÂNDIRII NOASTRE ROMÂNEȘTI!// Şi glasul lui să fie dulce…/ Măcar în lumea nefiinţei,/ Să-şi uite, lungile lui chinuri,/ Acest copil al suferinţei!// Natura, cel puţin mai blîndă/ Cu umbra tragică să fie,/ A CELUI CE-N ETERNE VERSURI/ A PRINS ETERNA POEZIE!// Şi stelele din golul serei/ Picînd în jurul lui scîntei,/ Să-i pară că iubirea moartă/ Îl mîngîie cu ochii ei!// Iar cînd în serile de toamnă/ Va răsări dintre poteci,/ Bălaia inimei lui doamnă,/ Cu mîini subţiri şi braţe reci.// În ora tainică şi gravă/ Cînd ceaţa scutură veşmântu-i,/ Şi luna-n cimitir veghează,/ În loc de candelă, mormântu-i;/ Pe cînd o trestie, un nufăr,/ Un tei-aminte-aducător – / Înţelegînd poate ce sufăr/ Poeţii mari în viaţa lor…/ Privindu-i chipul între frunze,/ Vrăjit de-al bronzului veşmînt,/ Şi întrebînd miraţi ce cată/ Sub lună, morţii din mormînt…/ Atunci în nopţile albastre/ Cînd lumea uită şi petrece…/ LUCEAFĂRUL o să-l privească/ Cum stă, NEMURITOR şi RECE!” (Poezia Artelor Frumoase, Ed. Minerva, Bucureşti-1989)

Poetul – Filosoful – Teologul Mihail Eminescu, a fost Marele Geniu și Sacerdotul care s-a întrupat PROFETULUI Cosmosului românesc și universal, prețuind ADEVĂRUL, iar mai presus de acesta, Frumusețea și Libertatea lui dumnezeiască! Aproape întreaga sa diversitate de creație a fost vibrantă, vizionară și esențială, fiind slujită cu sacralitatea, autoritatea și măreția unui strălucit SACERDOT! Cu geniul pe care i l-a hărăzit Mântuitorul HRISTOS a făcut să rodească pe pământul GLIEI străbune, FRUMUSEȚEA valahului în toate ipostazele sale naturale!

Mihail EMINESCU și-a înnobilat boieria răzeșă prin noblețea sa sufletescă, ca un mare Voievod, demn de bravii săi înaintași, Geto-daci, Mușatini ori Basarabi! EMINUL nostru de Aur putea să aibă o existență strălucită, dacă n-ar fi avut o mare bogăție de daruri care l-au înălțat pe culmile Geniului jertfitor, Profetismului martiric! Frumos ca Apollo, suveran ca originalitate, artist ca perfecțiune a creației, demiurg ca putere emotivă, EMINESCU s-a reunit armonios ca profet naționalist și geniu de strălucire universală, astfel că, verdele privirii sale serafic-carpatine a fost pătruns de adâncul sublim al ortodoxiei teofore, hristofore și mariofore! Mihail Eminescu a fost deopotrivă MIRACOL și TAINĂ în toată splendoarea sufletului strălucitor, surprins de frumusețe, mai presus de emoția trăirii în care a revelat ESENȚIALUL în SLOVE, CUVINTE, EXPRESII și OPERE pline de farmec!

Lasă un răspuns