Arhiva zilnică: 11 ianuarie 2023

Frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii…

Data: 6 septembrie 2026 by Stelian Gomboș

Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne „branşa“ sau “conecta” la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ“, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti, coborârea Treimii în spaţiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind şi rămânând întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh“) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“). Atunci când prin Sfânta și Dum­nezeiasca Eu­ha­­ristie puterea ce­rului inundă fra­gi­­litatea pământului, omul de­vi­ne fiinţă liturgică, adică îşi tră­ieşte viaţa, bucuriile, grijile, fră­mântările şi neliniştile lă­un­trice în contextul luminat al li­turgicului. Conştientizează fap­tul că firul vieţii trebuie de­ru­­lat în sfera liturgicului. Porii e­­xistenţei lui absorb vinul şi pâi­­nea euharistică. Se îndu­l­ceş­­te din/prin trăirea Li­tur­ghiei (Liturghier, 2012, p. 366: „În­dulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris­toase, şi m-ai schimbat cu dum­nezeiasca Ta dragoste“). Ori­ce „debranşare“ sau “deconectare”de la acest con­text liturgic este identică cu pla­sarea omului în lumea lui tha­natos. Ştim din experienţa sfin­ţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă. Bunăoară, Sfântul Ignatie numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie.

Biserica se defineşte în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul şi Sângele Domnului; în consecinţă, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viaţă, în Euharistia Bisericii (Sfântul Ignatie, op. cit., p. 100). Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Iisus Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33). – această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!….

În Sfânta Liturghie primim „me­dicamentul nemuririi“, Sfân­ta Cuminecătură, frân­gând o singură Pâine, care este un me­dicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament cu­ră­ţi­tor. Aici ni se dăruieşte Însuşi Iisus Hris­tos, sub chipul vinului şi al pâi­nii euharistice, preschimba­te în Trupul şi Sângele Lui. Es­te locul întâlnirii noastre reale, per­­sonale şi comunitare cu Iisus Hris­tos şi prin El cu întreaga Sfân­tă Tre­ime. Este toposul şi tro­posul nos­tru de îndumne­ze­i­re. Acest „medicament“ ne poa­te vindeca de toate rănile mor­ta­­le ale secularizării, înţeleasă ca lipsă de dragoste faţă de via­ţa liturgică a Bisericii. Mai mult, încredinţaţi fiind că este „me­dicament“, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cumi­ne­că­tură ca pe un „premiu“, ca pe o „răsplată“ pentru nevoinţele noas­tre, ci ca pe hrana care ne în­dumnezeieşte şi ne face să de­venim „mai oameni“. Disponibilitatea anemică în a „digera“ aceste sensuri teolo­gi­ce adânci, pe care ni le oferă Li­turghia, ne „catapultează“ în ce­ea ce mulţi teologi numesc „cri­ză liturgică“.

Misterul liturgic, sensurile pro­funde pe care le reclamă Dum­­nezeiasca Liturghie se cer a fi aprehendate pentru a în­les­ni, a zămisli actul experienţei e­cle­siale, setea de a trăi ceea ce a­u­­zi. Neînţelegând (nu ne­a­părat lo­gic), nu ai cum să tră­ieşti (cele li­turgice), şi ne­tră­in­du-le, nu ai cum să le înţelegi. Tră­irea are drept premisă teo­lo­­gică înţe­le­ge­rea, tâlcuirea ac­te­lor, a texte­lor liturgice. E­xer­ci­ţiul (în sensul de askisis) her­me­neutic pe tex­tele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „cri­ză liturgică“ care bân­tuie so­cietatea de astăzi.

Această „criză“ îşi are confi­gu­raţia ei precisă: creştinul, în ge­neral, are o conştiinţă foarte la­xă din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fă­ră perspectiva şi tensiunea aş­teptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. În acest sens, (unii) mirenii de­vin simpli asistenţi în actul li­turgic. Totul este transformat în „ce bine m-am simţit astăzi la sluj­bă“, fără să simţim că viaţa noas­tră este reconfigurată din te­melii prin participarea la os­pă­ţul euharistic: „Arată-mă lo­caş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Îm­păr­tă­şaniei“.

Această lipsă de metaboliz­a­re a duhului pe care îl implică Dum­­nezeiasca Euharistie este strâns legată de perspectiva fal­sei dileme despre rara sau dea­sa împărtăşire, dilemă amplu dez­voltată în cadrele rapor­tu­­lui din­tre vrednicie şi nevrednicie. Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare îm­părtăşiri este nevrednicia. Con­siderăm că este o motivaţie di­a­bolică, chiar dacă termenul es­te foarte dur. De ce? Nevred­ni­cia care ne ţine departe de Iisus Hris­tos este una diavolească. În schimb, nevrednicia care ne a­propie de Iisus Hristos, singurul ca­re ne face cu adevărat vrednici („Şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine“), ca urmare a inimii noastre zdro­­bite de durerea pocăinţei, es­te una dumnezeiască. Diavolul lucrează întotdea­u­na în contratimp: când pri­mi­­lor oa­­meni, Adam şi Eva, Dum­­nezeu le-a spus să nu mă­nânce din pomul cunoştin­ţei binelui şi ră­ului, diavolul le şopteşte să mă­nânce că vor a­junge ca Dum­­nezeu; când Iisus Hris­tos, în Le­­gea harului, ne spu­ne: „Lu­aţi, mâncaţi (…); Beţi dintru a­ces­ta toţi (…)“, dia­­volul ne şop­teş­­te că nu suntem vrednici, deci să nu mân­căm. Prin ur­ma­­re, diavolul ne şop­teşte să mân­­căm tocmai a­tunci când nu trebuie să mân­căm şi să nu mân­­căm tocmai atunci când este ne­voie să mâncăm.

Pentru foarte mulţi func­ţio­nea­ză următorul clişeu: deasa îm­părtăşire și bagatelizare, res­­pe­ctiv rara împărtăşire și con­şti­­entizare, evlavie, cinste. În o­pinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa îm­păr­tă­şi­re cu frică şi cutremur, respectiv ra­ra împărtăşire și ba­ga­te­li­za­re. S-ar putea ca „adevărul să fie undeva la mijloc“: „Personal, nu cred că administrarea di­s­cre­­ţionară a Sfintelor Taine este un spectacol ziditor de suflet, ca­­re să excludă şi perspectiva ba­nalizării, dar în aceeaşi mă­su­ră deplâng vidul duhovnicesc din faţa preotului care, cu po­ti­rul în mâ­nă, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să se mişte. Între cele do­uă extreme – frecvenţa ne­cen­­zurată şi absenţa pioasă – a­de­vărul poate fi, ca de obicei, la mij­loc“ (Bartolomeu Anania, Ar­hiepiscopul Clujului, Cartea des­­chisă a Împărăţiei. O înso­ţi­re liturgică pentru preoţi şi mi­reni, Bucureşti, Editura In­sti­tu­­tu­lui Biblic şi de Misiune al Bi­se­ricii Ortodoxe Române, 2005, p. 251). Domnul ne cere con­şti­in­ţă curată, sete de a-L pri­mi sub chipul Euharistiei, nu dez­ba­­teri în ceea ce priveşte di­lema ra­ră sau deasă îm­păr­tă­şanie.

Sfânta Liturghie este prin ex­celenţă actul de mulţumire al o­mului pentru toate bunătăţile pe care le revarsă Dumnezeu pes­te umanitate şi peste creaţie (Li­­turghier, 2012, p. 172: „Pen­tru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Du­hului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe ca­re nu le ştim; pentru binefa­ce­­rile Tale cele nearătate şi a­ră­tate, ce ni s-au făcut nouă“). În frumuseţea slujirii şi par­­ti­­cipării la Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie în­vă­ţăm cu adevărat cum să mul­ţumim. E­u­­haristia este ar­he­tipul ori­că­rei mulţumiri (Li­tur­ghier, 2012, p. 175: „Ale Ta­­le dintru a­le Tale, Ţie adu­cem de toate şi pen­tru toa­te“). Toate actele noas­tre de mul­ţu­mi­re de aici îşi trag orginea sau o­bâr­şia (Li­turghier, 2012, p. 172: „Să mul­ţumim Domn­u­lui“). Dacă nu ştim să mulţumim pen­tru toate („cruce, groapă şi pen­tru înviere“), este semn că în­că nu am frecventat şcoala mul­­ţ­umirii din spaţiul Li­tur­ghiei, Sfân­­ta și Dumnezeiasca Euharistie. Ori­ce ne­mul­ţu­mire de a noastră este si­­no­nimă cu disocierea de du­hul Li­tur­ghiei, dacă nu chiar ne­ga­rea, vo­lun­tară sau invo­lun­­tară, a ei.

Drăgășani – de la primele publicații tipărite la radioficarea locală și presa culturală contemporană

Data: 6 septembrie 2026 by Alexandru Florin Țene

Istoria presei din Drăgășani constituie o componentă importantă a istoriei culturale a Vâlcii și, în sens mai larg, a evoluției presei locale românești. Așezat într-o zonă cu veche tradiție economică, viticolă și comercială, Drăgășaniul a cunoscut încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea forme de cultură tipărită și de comunicare publică. Apariția unor publicații precum Viitorul, Lotreanul, Drăgășani și Gazeta Drăgășanilor demonstrează existența unui public interesat de informația locală și de problemele societății. Evoluția ulterioară a presei a fost influențată de schimbările politice, economice și tehnologice ale secolului al XX-lea. Un moment aparte îl reprezintă apariția și funcționarea Stației de Radioficare Drăgășani, instituție care a permis transmiterea informației și culturii direct în casele locuitorilor. Presa locală reprezintă una dintre cele mai importante surse pentru reconstituirea vieții cotidiene a unei comunități. Dacă istoria politică păstrează, în primul rând, marile evenimente, presa înregistrează adesea ceea ce istoria oficială lasă la marginea documentului: oameni, profesii, spectacole, școli, aniversări, dispute administrative, inițiative culturale, probleme economice, opinii și aspirații. În acest sens, istoria presei din Drăgășani nu trebuie privită numai ca o succesiune de titluri de ziare și reviste. Ea trebuie înțeleasă ca o istorie a comunicării publice a comunității, ca o formă prin care orașul și-a construit propria imagine despre sine.

De la presa tipărită a sfârșitului de secol XIX până la radioficarea din perioada comunistă și apoi la publicațiile de după 1989, fiecare etapă a reprezentat o anumită formă de raportare a locuitorilor la informație, cultură și autoritate. În cazul Drăgășaniului, interesul pentru această istorie este amplificat de faptul că localitatea a dat culturii române numeroși oameni de seamă, iar presa a fost una dintre instituțiile care au contribuit la afirmarea lor. Dezvoltarea presei locale nu apare niciodată întâmplător. Ea presupune existența unui public capabil să citească, să cumpere sau să consulte publicațiile, dar și existența unor oameni dispuși să scrie și să editeze. Drăgășaniul dispunea de condiții favorabile unei asemenea evoluții. Dezvoltarea comerțului, a viticulturii și a administrației locale, precum și existența unor instituții de învățământ au contribuit la formarea unei categorii de intelectuali și funcționari interesați de cultură. În această perspectivă, apariția tiparului și a presei locale trebuie privită drept parte a procesului de modernizare a orașului.

Cercetările consacrate culturii vâlcene consemnează că primul ziar al drăgășănenilor a apărut în 1889 și s-a numit Viitorul, fiind scos de G. I. Luculescu. Apariția acestui ziar constituie un moment fundamental. Pentru prima dată, comunitatea avea posibilitatea de a se privi într-un produs jurnalistic destinat în mod direct locuitorilor săi. Nu este lipsit de semnificație nici faptul că în aceeași perioadă apar și alte inițiative publicistice. Între 1891 și 1892 este consemnată publicația Lotreanul, organ al învățătorilor din județul Vâlcea, iar în 1892 apare publicația Drăgășani, atribuită lui I. Adămoiu. În preajma Primului Război Mondial este menționată Gazeta Drăgășanilor, asociată mediului liberal local. Aceste publicații indică o realitate esențială: Drăgășaniul intrase în circuitul culturii jurnalistice moderne. Anul 1889 trebuie considerat un reper fundamental în istoria jurnalismului local. Viitorul, realizat de G. I. Luculescu, reprezintă expresia unei comunități care începea să conștientizeze rolul presei în viața publică. Din punct de vedere istoric, importanța unei asemenea publicații nu trebuie măsurată exclusiv prin tiraj sau prin durata existenței. În presa locală, uneori chiar o publicație cu viață scurtă poate avea o importanță deosebită prin simplul fapt că deschide un drum. Apariția ziarului demonstra că în Drăgășani exista: un public interesat de informație; o categorie de oameni capabili să scrie; o infrastructură tipografică; interes pentru problemele comunității; o anumită maturitate a vieții publice. În acest sens, Viitorul poate fi privit ca una dintre primele instituții moderne ale memoriei locale.

Între 1891 și 1892 apare Lotreanul, publicație enciclopedică asociată învățătorilor din județul Vâlcea. Redacția era în comuna Zăvideni, iar printre colaboratori sunt menționați M. Măldărescu și Theodor Bălășel. Importanța unei asemenea publicații depășește cadrul strict al jurnalismului. Învățătorul român de la sfârșitul secolului al XIX-lea era, în numeroase comunități, nu numai educator, ci și animator cultural, publicist și formator de opinie. Prin urmare, Lotreanul trebuie inclus în istoria intelectuală a zonei Drăgășani-Vâlcea, deoarece contribuia la circulația ideilor educaționale și culturale. Această tradiție va fi reluată, în forme complet diferite, peste decenii, de presa culturală și de radioul local. În 1892 este consemnată publicația Drăgășani, scoasă de I. Adămoiu. Din această publicație s-a păstrat un număr datat 1 noiembrie 1919, fapt care oferă cercetătorului un punct documentar important pentru studierea presei locale. În apropierea Primului Război Mondial apare și Gazeta Drăgășanilor, asociată liberalilor drăgășăneni. Din comitetul de redacție sunt menționați Gh. Teodorini și D. Drăghicescu. Publicația a avut însă o existență relativ scurtă. Aceste exemple demonstrează o caracteristică importantă a presei locale românești din epocă: instabilitatea publicațiilor. Multe ziare locale apăreau pentru perioade scurte, în funcție de resursele financiare, de contextul politic și de disponibilitatea redactorilor. Cu toate acestea, fiecare asemenea încercare contribuia la consolidarea unei culturi jurnalistice. Istoria presei nu poate fi despărțită de istoria tiparului.

În Drăgășani, activitatea tipografică a contribuit la formarea mediului intelectual necesar apariției publicațiilor. Studiile recente dedicate începuturilor culturii tipărite locale subliniază faptul că tipografiile, biblioteca publică, cartea și presa au constituit împreună infrastructura intelectuală a orașului.

Secolul XX a introdus o schimbare fundamentală în modul de transmitere a informației. Dacă ziarul presupunea existența unui cititor, radioul a introdus conceptul de public ascultător. Radioul avea avantajul că informația putea ajunge simultan în mii de case. În condițiile în care alfabetizarea nu era universală și cumpărarea unui ziar reprezenta un cost, radioul devenea un instrument extraordinar de eficient. În România socialistă, sistemul de radioficare a avut o funcție importantă în comunicarea locală. Stațiile de radioficare transmiteau informații și programe către abonați, creând o rețea de comunicare care pătrundea în spațiul domestic. La Drăgășani, această formă de comunicare a dobândit și o dimensiune culturală. Stația de Radioficare Drăgășani constituie un capitol aparte în istoria jurnalismului local. Ea trebuie analizată în contextul perioadei comuniste, când mijloacele de comunicare în masă se aflau într-un sistem de control instituțional și ideologic. Cu toate acestea, în interiorul cadrului oficial exista un spațiu în care puteau fi prezentate informații locale, probleme economice și, în anumite limite, literatură și cultură. Orice analiză academică a presei radiofonice din perioada comunistă trebuie să evite două extreme. Prima ar fi idealizarea. A doua ar fi anularea completă a valorii activității jurnalistice prin simplul fapt că aceasta s-a desfășurat în cadrul unui regim autoritar. Realitatea este mai complexă. Presa și radioul funcționau într-un sistem de control politic, dar în interiorul acestuia jurnaliștii și oamenii de cultură găseau uneori modalități de a transmite informație locală, literatură și cultură.

Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a produs o transformare profundă a presei românești. În locul sistemului rigid de control al presei de stat au apărut publicații independente, private, culturale și civice. Și Drăgășaniul a cunoscut această diversificare. În literatura privind presa vâlceană de după 1989 este menționată apariția, în martie 1995, a publicației „Informația Drăgășanilor”, gazetă independentă cu redacția la Drăgășani. Această etapă trebuie văzută ca o continuare a tradiției jurnalistice locale. Dacă presa de la sfârșitul secolului al XIX-lea reflecta nașterea modernității locale, presa de după 1989 reflecta pluralismul noii societăți. În ultimele decenii, presa culturală a devenit o componentă importantă a identității locale și regionale. Revistele literare, publicațiile culturale și platformele online au preluat funcții care odinioară aparțineau exclusiv ziarului și radioului. În acest nou context, tradiția jurnalismului cultural drăgășănean continuă prin oameni care documentează istoria locală, promovează scriitorii și valorifică memoria comunității.

Din punct de vedere istoriografic, evoluția presei locale poate fi împărțită în câteva mari etape: Apariția Viitorului, Lotreanului, Drăgășani și Gazetei Drăgășanilor. Consolidarea culturii urbane și diversificarea publicațiilor regionale. Controlul politic al informației, dar și dezvoltarea sistemului de radioficare.Apariția publicațiilor independente, între care este menționată Informația Drăgășanilor. Migrarea unei părți importante a jurnalismului local către publicații și platforme online. Un capitol încă insuficient cercetat îl constituie arhiva sonoră. Dacă în cazul ziarelor avem exemplare care pot fi conservate în biblioteci și arhive, în cazul radioficării o mare parte din memorie poate exista numai pe benzi magnetofonice, manuscrise de emisiuni, caiete redacționale și registre. Din acest punct de vedere, informația potrivit căreia au existat interviuri înregistrate pe bandă de magnetofon la Stația de Radioficare Drăgășani în perioada 1965–1968 este deosebit de importantă pentru istoria presei locale. O bibliografie consacrată personalităților Drăgășaniului menționează aceste interviuri ca sursă documentară. Dacă asemenea benzi s-ar păstra și ar putea fi identificate, ele ar constitui o sursă primară excepțională. Ele ar putea restitui: vocile scriitorilor; stilul jurnalistic al epocii; pronunția și limbajul public; subiectele abordate; relația dintre redactor și invitați; atmosfera culturală a Drăgășaniului anilor ’60. O cercetare academică definitivă ar trebui să depășească etapa bibliografică și să urmărească sistematic toate sursele disponibile. Ar fi necesară cercetarea: fondurilor Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Vâlcea; arhivelor Primăriei Drăgășani; colecțiilor Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul”; colecțiilor Bibliotecii Naționale a României; exemplarelor originale ale publicațiilor locale; registrelor fostei Stații de Radioficare; benzilor magnetice existente; arhivelor personale ale jurnaliștilor și scriitorilor; mărturiilor orale ale foștilor colaboratori și ascultători.

De la Viitorul din 1889 până la presa digitală contemporană, drăgășănenii au creat forme succesive de comunicare, adaptându-se transformărilor tehnologice și politice. Dacă primele ziare au construit spațiul public tipărit, radioficarea a construit spațiul public sonor. În această evoluție, Stația de Radioficare Drăgășani ocupă un loc aparte.

Sacrificiu fără nume…

Data: 6 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Ploaia rece a Londrei nu spăla niciodată datoriile. În cartierul Hounslow, Lloyd își privea palmele crăpate, pline de bătături strânse în două decenii de muncă grea. Venise din Jamaica cu promisiunea unui viitor luminos, pe când Windrush era doar o amintire îndepărtată a părinților lui. Muncește, plătește taxe, respectă legea – asta făcuse. Dar Marea Britanie își cerea mereu drepturile, iar facturile, impozitele restante și chiria neplătită se adunaseră ca un zid de cărămidă pe pieptul lui. Lângă el, Maria, soția lui născută în podișurile Boliviei, adormise plânsă. Trei copii mici dormeau înghesuiți în aceeași cameră udată de igrasie. Datoriile depășiseră orice limită. Când războiul a izbucnit și sirenele recrutărilor au început să răsune pe canalele oficiale, Lloyd n-a stat pe gânduri. S-a dus la centrul de înrolare din Westminster. Locotenentul de la birou, un bărbat rigid cu ochelari subțiri, l-a privit peste dosar:

– Domnule Grant… ești voluntar. La vârsta ta, mulți caută să scape. De ce vrei să mergi pe front?

Lloyd și-a îndreptat spatele. Vocea îi tremura de o demnitate adâncă:

– Sir, am câteva condiții. Nu cer niciun ban pentru mine. Dacă semnez și plec, vreau următoarele lucruri de la Statul Britanic: primul, să ștergeți toate datoriile care ne îngroapă. Al doilea, să-i oferiți familiei mele o locuință socială decentă, unde copiii mei să nu mai respire mucegai. Al treilea, să-i găsiți Mariei un loc de muncă stabil la stat, iar pe cei trei copii să-i primiți la un cămin de zi, la creșă, ca ea să poată lucra liniștită!

Locotenentul s-a oprit din scris, uimit de lista bărbatului:

– Și soția?

– Soției mele să nu-i spuneți nimic despre război, a șoptit Lloyd, privind în pământ. Spuneți-i… ce vreți. Dacă știe că plec la moarte, mă va opri. Lăsați-o să creadă ce e mai rău, dar dați-i casa, slujba, căminul pentru copii și ștergeți-i datoriile.

A semnat. Ordinul de plecare a fost imediat, fără drept de apel. Nici măcar două ore n-a avut la dispoziție. A fost urcat într-un autocar militar direct spre baza de instrucție și de acolo pe front. În Londra, pentru Maria a urmat iadul. Într-o dimineață, Lloyd pur și simplu nu s-a mai întors. Hainele lui lipsă, patul gol, nicio notă pe masă.

– M-a părăsit… a plâns Maria prăbușindu-se pe podea, în timp ce copiii o priveau speriați. M-a lăsat singură cu trei copii și cu muntele ăsta de datorii! Lașul! Lașul dracului!

În serile lungi și chinuitoare care au urmat, privind spre locul gol din pat, Maria vorbea adesea cu ea însăși, încercând să-și explice gestul lui și adâncindu-și amărăciunea:

– A fugit când a dat de greu… s-a văzut copleșit de datorii și de răspunderea de a hrăni trei copii, și n-a mai putut! I s-a părut mai ușor să ne lase în mizerie și să meargă unde-o vedea cu ochii, decât să lupte alături de mine!

Cu lacrimi de deznădejde, Maria a bătut la porțile Consiliului Local. A stat la cozi umilitoare, s-a rugat de funcționari, a compus scrisori sfâșietoare în care explica faptul că e o mamă singură, părăsită de soț, fără niciun venit. Spre surprinderea ei, mașinăria birocratică – declanșată în secret de clauzele din dosarul militar al lui Lloyd – a mișcat lucrurile nesperat de repede. În doar două luni, Maria primise cheile unei case sociale curate, cu grădină mică. Copiii au fost înscriși imediat la un cămin de stat, iar ei i s-a oferit un post stabil la administrația locală. Iar o săptămână mai târziu, de la Oficiul de Venituri a sosit un plic oficial: „Ca urmare a reevaluării cazului dumneavoastră, toate datoriile acumulate până la data prezentă au fost anulate”. Maria a căzut în genunchi pe covorul cel nou și a plâns de ușurare:

– Dumnezeule… am reușit. Am luptat singură, m-am rugat de ei și am salvat copiii!

După trei ani de iad pe front – trei ani de șanțuri înghețate, explozii și carne sfâșiată -, Lloyd s-a întors. Nu mai era același om. Umbla șchiopătând, purta o cicatrice adâncă de la tâmplă până la gât, iar sub haină, pe piept, purta Crucea pentru Vitejie, decorația oferită personal de Comandament pentru că salvase un întreg pluton. Ajunsese sergent. S-a întors direct în Hounslow, la vechea adresă unde știa că își lăsase familia. În locul micii lor case găsi însă o ușă încuiată și geamuri prafuite. A început să întrebe în stânga și în dreapta. Norocul i-a surâs când a întâlnit-o pe o fostă vecină de pe stradă – o femeie cu care pe vremuri se salutau respectuos, fără să fi fost neapărat prieteni de vizită. Bătrâna l-a privit lung, uimită să-l vadă în viață și în uniformă militară:

– Domnule Grant…? Doamne Dumnzeule, credeam că ați dispărut de tot! Maria nu mai stă aici de mult. M-am întâlnit din întâmplare cu ea acum câteva luni, la primăria din Hounslow. Mi-a spus că statul i-a dat o casă socială și că s-au mutat în Feltham, chiar lângă gara de tren!

Îndrumat de vorbele vecinei, Lloyd a luat primul tren spre Feltham. A căutat în zona gării, mergând din stradă în stradă, întrebând și privind atent fiecare curte. A așteptat și a urmărit ore în șir, cu răbdarea învățată în tranșee, până când a zărit-o pe Maria venind de la cumpărături cu cei mici. I-a urmărit de la distanță pașii până la o casă socială curată, cu o mică grădină în față. Cu inima bătându-i ca un ciocan în piept, a urcat treptele și a sunat la ușă. Ușa s-a deschis. Maria sta în prag. Arăta mai bine, purta haine curate, iar din spatele ei se auzeau râsetele copiilor întorși de la cămin. Când l-a văzut, feței i s-a scurs tot sângele.

– Lloyd…? a șoptit ea, uluită.

– Maria… a îngăimat el, iar lacrimile i-au umplut ochii bătrâni. Maria, m-am întors…

Dar în ochii ei nu a apărut bucuria, ci o furie neagră, adunată în trei ani de amărăciune. S-a dat un pas înapoi și a apucat strâns marginea ușii:

– Ce cauți aici? a întrebat ea cu o voce rece ca gheața.

– Am venit acasă… am venit să vă văd. Copiii… unde sunt copiii?

– Nu ai niciun copil aici! a strigat ea, tăindu-i calea. Cum ai îndrăznit? Cum ai îndrăznit să vii după trei ani, după ce ne-ai lăsat în mizerie și ai fugit ca un laș?!

– Maria, ascultă-mă, nu am fugit…

– Taci! a țipat ea, iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Tu ai fugit când ne era mai greu! Eu am rămas aici! Eu m-am umilit la primărie, eu am plâns în fața funcționarilor, eu m-am rugat de ei să nu ne arunce în stradă! Eu am obținut casa asta! Eu am obținut slujba și locul copiilor la cămin! Eu am scris scrisori și m-am rugat până mi-au șters datoriile! Eu am crescut cei trei copii singură! Iar tu vii acum, cu coada între picioare, de cine știe unde ai hoinărit, și te aștepți să te primesc în casa pentru care eu am sângerat?!

Lloyd a rămas împietrit pe trepte. Mâna lui tremurândă a căutat instinctiv decorația din buzunar, dar n-a scos-o. Gura îi era uscată:

– Maria… copiii își mai aduc aminte de mine?

– Te-au uitat! a tăiat ea scurt, cu o cruzime născută din propria-i durere. Au o viață liniștită acum. Sunt bine. Nu veni tu să le dai viața peste cap! N-ai niciun drept asupra lor! Ești un străin! Pleacă, Lloyd! Pleacă așa cum ai plecat și atunci!

Ușa s-a trântit cu un zgomot surd. Zăvorul s-a tras. Lloyd a rămas pe trotuar, în ploaia măruntă a Londrei. În spatele perdelei de la etaj, a văzut umbra unui băiețel care privea afară, dar care s-a retras repede la chemarea mamei. Nu a mai bătut la ușă. Și-a îndreptat spatele amorțit, a tras aer rece în piept și a mers șchiopătând până la stația de autobuz. O oră mai târziu, Lloyd intra din nou în centrul de recrutare din Westminster. Aceeași clădire, alți tineri speriați pe holuri. S-a dus direct la biroul de înrolare și s-a oprit în poziție de drepți în fața ofițerului de serviciu.

– Sergent Grant? a întrebat ofițerul, recunoscându-l după uniformă și decorație. Ai fost lăsat la vatră ieri. Ce cauți aici? Ai dreptul la pensie militară, la îngrijiri, la un trai liniștit…

Lloyd și-a privit palma. Apoi a privit direct în ochii ofițerului:

– Domnule… aici, în civilie, nu sunt decât un cerșetor de înțelegere. Un bărbat fără casă și fără nume.

A pus decorația pe birou:

– Pe front sunt sergentul Lloyd Grant. Acolo oamenii știu cine sunt și de ce sângerez. Vreau să mă trimiteți înapoi pe front. Cu primul transport.

Ofițerul l-a privit lung, cu o compasiune amară. A tras fișa militară, a pus ștampila roșie și a șoptit:

– Aprobat. Plecarea diseară la ora opt.

Lloyd a salutat militărește, s-a întors pe călcâie și a ieșit în stradă. Pentru prima dată în ultimele trei zile, pe fața lui bătrână se citea o pace cumplită. Se întorcea în singurul loc unde sacrificiul lui avea un sens, chiar dacă nimeni dintre cei dragi nu avea să afle vreodată adevărul.

„Casa Frusina” din Buftea a cântat și încântat publicul în „Noaptea Muzeelor la Sate”

Data: 5 septembrie 2026 by Redacția

Acum un timp seara muzeelor de la sat nu avea reprezentant din Ilfov, dar a apărut Muzeul Atelier Școală de la Piscu, cu ale lor inițiative minunate. Apoi, pe 29 august, „Casa Frusina” din Buftea nu a fost doar o casă cu istorie. A fost o casă vie. O casă în care trecutul s-a întâlnit cu prezentul, iar muzica a transformat fiecare încăpere într-o poveste. În cadrul evenimentului „Noaptea Muzeelor la Sate”, Buftea a arătat încă o dată că tradiția și cultura pot fi transmise mai departe atunci când sunt puse în mâinile unei generații care are talent, pasiune și curaj. Seara a început cu energia și emoția tinerilor artiști: Maia Frecăuțan, Evelina Maria Petcu, Maya Andreea Silistru și Irinel Buea, alături de Taraf-ul tradițional al Clubului de Muzică Buftea. Apoi, muzica clasică a adus eleganță și sensibilitate prin Victor Junior Comănescu, Vlad Andrei Nicolescu, Sofia Maria Ilașu și Sofia Maria Drăguț, alături de Merry Music. Iar unul dintre momentele care au dat serii o emoție aparte a fost concertul susținut de Bianca Onofrei și doamna profesor-dirijor Marioara Marcu. Au ales să privească spre trecut, dar să-l aducă în prezent. Muzică veche, reinterpretată, cu o sensibilitate nouă, într-un spațiu în care fiecare acord părea să se așeze firesc peste povestea casei. A fost genul de moment în care nu doar asculți muzica, ci o simți.

O punte între generații, între ceea ce a fost și ceea ce trăim astăzi. Seara a continuat cu Grupul Vocal-Instrumental „A doua familie” al Centrului Cultural Buftea, coordonat de doamna profesor-dirijor Marioara Marcu, care a adus pe scenă energia și emoția unor tineri care cresc frumos prin muzică. În spatele tuturor acestor momente se află oameni care investesc timp, răbdare și suflet în acești copii și tineri. Sorin Marcu, directorul Clubului de Muzică Buftea, și doamna profesor-dirijor Marioara Marcu sunt cei care îi îndrumă și îi încurajează să transforme pasiunea în performanță. Tinerii artiști din Buftea au fost susținuți de Primăria Orașului Buftea, prin domnul primar Gheorghe Pistol, pentru ca muzica, educația și cultura să rămână parte vie din comunitate. Dar povestea nu s-a oprit la muzică. Casa Frusina însăși este o poveste despre renaștere.

Prin proiectul „Monumente Renăscute”, acest loc a fost readus la viață și redat oamenilor. Iar Radu Ștefănescu este omul care a crezut în valoarea acestei case și a contribuit la transformarea ei într-un spațiu în care trecutul poate fi descoperit și în care se pot naște amintiri noi și ce putea fi mai potrivit decât ca, într-o astfel de casă, muzica de odinioară să fie reinterpretată, iar copiii și tinerii de astăzi să-i ducă povestea mai departe? Casa Frusina a avut glas de această data prin vocile copiilor, prin instrumente, prin muzica veche, prin muzica clasică și prin energia celor care au urcat pe scenă. A avut glas prin oamenii care cred în cultură și prin cei care muncesc pentru ca această cultură să nu rămână doar în cărți și fotografii. O casă a renăscut. Muzica veche a primit o viață nouă. O generație a cântat. Iar povestea merge mai departe, cu alte proiecte vernaculare de succes în Ilfov. (G.V.G.)

Munții Carpați – probabil ultimul refugiu al urșilor de peșteră (Ursus Spelaeus)

Data: 5 septembrie 2026 by George V. Grigore

Cu zeci de mii de ani în urmă, în apropierea peșterilor din Carpați trăiau urși, lei și hiene de cavernă. Cercetătorii caută fosilele din sedimentele cavităților carstice, încercând să afle mai multe despre aceste animale, pentru a înțelege de ce dispar speciile. În partea sudică a Carpaților Meridionali, câteva sute de peșteri ascund fosile ale unor animale surprinzătoare pentru fauna de astăzi a României. În galeriile lor subterane, în care accesul publicului este interzis, cercetătorii au găsit fosile ale unor mamifere pleistocene, dar și ale unor oameni preistorici, care trăiau aici cu 30.000 de ani în urmă. Peșterile acestea au început să fie studiate mai serios de prin anii 1950, iar acum, tineri geografi, geologi, paleontologi și biologi vor să completeze informațiile lipsă. Își propun să afle cât mai multe despre istoria ultimilor 120.000 de ani – despre schimbările climatice care s-au petrecut în această parte a României și implicațiile acestora asupra animalelor dispărute. „În peșteră, se întâmplă foarte multe lucruri în 120.000 de ani, e o dinamică destul de mare”, spune cercetătorul Ionuț Mirea, care a publicat alături de colegii săi un studiu despre Peștera Muierilor, aflată pe marginea sudică a Masivului Parâng. „Noi am urmărit evoluția peșterii, populația de urși de peșteră din această zonă”, spune el. „O mare parte din studiul nostru a fost făcut pe baza resturilor fosile găsite în timpul unor săpături arheologice care au durat cinci ani.”

Lucrarea oferă indicii despre cum ar fi trăit una dintre ultimele populații de urși de peșteră din Eurasia, pentru care Munții Carpați ar fi putut fi un refugiu. Și sugerează că zăpezile Epocii de Gheață ar fi început să se topească mai repede în sudul Meridionalilor, decât nord, din cauza încălzirii globale. Mirea a terminat Facultatea de Geografie a Universității din București, apoi a urmat un curs de master. Pentru doctorat, s-a dus la Cluj, la Babeș-Bolyai, iar teza lui se bazează pe munca de cercetare făcută în Peștera Muierilor, ca angajat al Institutului de Speologie „Emil Racoviță”, unde lucrează în prezent. Peștera Muierilor, aflată în județul Gorj, cam la jumătatea distanței dintre Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea, are 8.000 de metri lungime și e dispusă pe patru niveluri. Turiștii ajung de obicei la nivelul doi – care este amenajat pentru vizitare -, însă lucrurile interesante sunt un pic mai jos, la nivelul unu. Acolo se află „Galeria Urșilor”, pe care turiștii nu o pot vedea. În aceasta au fost descoperite în trecut nu mai puțin de 35 de cranii de urs de peșteră (Ursus spelaeus) pe o suprafață de 50 de metri pătrați. Ursul de peșteră, sau de cavernă, era mai mare decât ruda sa mai tânără, ursul brun actual. De obicei, masculii cântăreau între 350 și 600 de kilograme, însă pe mapamond au fost descoperite și exemplare mai masive, de până la o tonă. Picioarele urșilor de peșteră erau puternice și îndesate, iar craniul lor era plat. Cercetătorii spun că această specie, care ar fi dispărut acum vreo 24.000 de ani, petrecea mai mult timp în peșteră decât ursul brun, care folosește galeriile mai mult în perioada hibernării. Pentru cercetători, orice craniu de Ursus spelaeus poate fi o mină de informații, de-asta și Mirea s-a bucurat când a aflat prima dată că ar putea coborî în galeriile Peșterii Muierilor, în 2011. „Am fost cu câțiva colegi mai mari decât mine, și atunci tocmai se discuta că ar trebui să ne apucăm de o săpătură paleontologică acolo”, spune el.

„Cu zeci de ani în urmă, se descoperise o galerie, Galeria Hades, și eram fascinat de poveștile colegilor. Abia așteptam să văd despre ce e vorba.” Când s-a pus problema prospectării peșterii în vederea unor posibile noi săpături, a făcut tot posibilul să fie parte din echipă, iar ulterior munca lui pe șantierul paleontologic și în laborator a stat la baza lucrării sale de doctorat. „În Peștera Muierilor, de exemplu, cele mai reprezentative din Pleistocenul superior sunt ursul de peșteră, leul de peșteră, hiena de peșteră și surprinzător de mulți lupi”, spune el. „Am descoperit foarte multe resturi de fosile de lupi care aveau undeva între 25 și 30 de mii de ani.” Cam 80% dintre animalele descoperite acolo au fost urși de peșteră și alte carnivore. Și e de așteptat să se întâmple asta, pentru că se crede că unele animale, ca de exemplu hienele și lupii, veneau adesea pe la intrările în peșteri. Acolo mai găseau mâncare și se puteau hrăni în liniște. Uneori, explică Mirea, urșii de peșteră mureau de foame în timpul hibernării, pentru că resursele lor de hrană de pe parcursul anului erau puține. Carnivorelor li se adaugă omnivore, ierbivore și micromamifere, pe care cercetătorii vor de asemenea să le studieze în detaliu. Unele analize sunt deja destul de avansate și ar putea fi publicate în reviste de specialitate. Mirea zâmbește și spune și spune că vor fi câteva surprize pentru comunitatea științifică: „Pregătim ceva despre dieta urșilor.”

Între timp, lucrarea publicată sugerează că resturile fosile de urs de peșteră provin din surse multiple, atât cele aflate la etajele superioare ale peșterii, cât și cele din galeriile nivelului inferior. Apa a fost cel mai important factor în dinamica și depunerea resturilor de fosile din peșteră, spun cercetătorii. Lucrarea mai sugerează că Munții Meridionalii ar fi putut fi „unul dintre ultimele refugii” ale urșilor de peșteră, lupilor de peșteră și al altor mamifere, în perioada Ultimului Maxim Glaciar, de acum 20.000 de ani. Mirea și colegii lui spun însă că trebuie studii suplimentare pe această temă și date aprofundate pentru a confirma ipoteza. „E foarte greu să vedem ce s-a întâmplat în trecut”, afirmă cercetătorul. Cercetarea integral a unei peșteri poate dura zeci de ani. Uneori, studiul continuă, fiind predată de la o generație la alta. Într-un al sit cunoscut, aflat în Peștera Urșilor din județul Bihor, echipa lui Mirea s-a apucat de cercetare prin 2010, și încă mai e mult de lucru. Acolo, a fost găsită în timp o cantitate impresionantă de fosile de Ursus spelaeus. „Poate o sa ies eu la pensie și n-o să se termine”, mai spune cercetătorul. Când vrea să afle ce s-a întâmplat cu 35-45.000 de ani în urmă, în Pleistocenul superior, Mirea și colegii lui analizează fosilele pe care le găsește în peșteră. Apoi, dacă vor să meargă și mai departe în trecut și să afle ce era cu 120.000 de ani în urmă, se uită la sedimente și la stalagmite. „Stalagmitele păstrează foarte bine informația din trecut, iar dacă înțelegem ce s-a întâmplat în trecut, cu siguranță vom putea avea niște predicții și pentru viitor”, spune el. „Peștera poate juca un rol important în înțelegerea schimbărilor climatice.” Analizele, însă, sunt scumpe. „O datare pe un tip de os, pentru o vârstă, costă în jur de 500 de euro”, spune el. „Noi, pentru studiul nostru, am făcut în jur de 40.” Datările pe stalagmite sunt chiar mai scumpe, în jur de 700-800 de euro, în funcție de laborator. Multe probe se analizează în străinătate, pentru că România are puține laboratoare performante. În ciuda greutăților, nu se gândește să se lase de cercetare, pentru că domeniul e provocator. „Tot timpul trebuie să fii în priză și să-ți pui întrebări, nu merge să lucrezi pe speculații și să-ți dai cu părerea. Rezultatele trebuie să fie obiective.”

Mirea nu a găsit încă rămășițe umane pe șantierele paleontologice pe care a lucrat. Astfel de descoperiri au fost, însă, făcute pe teritoriul României. În Peștera Muierilor de exemplu, arheologii au găsit, prin anii 1950, fragmente osoase umane care provin de la trei indivizi. Câteva fragmente de craniu au fost datate și ar avea peste 30.000 de ani, semn că oamenii foloseau atunci peștera pentru a se adăposti. Și mai multe rămășițe umane au fost văzute în Peștera cu Oase, din apropierea orașului Anina, județul Caraș-Severin. De altfel, în 2002, acolo au fost descoperite unele dintre cele mai vechi fosile ale omului modern din Europa din perioada respectivă. Ele proveneau de la trei indivizi care ar fi trăi cu 35.000-40.500 de ani în urmă. O analiză ADN efectuată în 2015 arată că una dintre fosile, un bărbat numit de cercetători Oase 1, avea destul de mult material genetic de om de Neanderthal, mai exact între 5 și 11%. Neanderthalii, care ar fi dispărut de pe continent acum aproximativ 40.000 de ani, contribuie astăzi cu 1 până la 3% din ADN-ul populației din Europa și Asia. Faptul că, în preistorie, și oamenii trăiau în aceste galerii subterane e alt lucru care îl fascinează pe Mirea: „Ușor-ușor, pe măsură ce studiez peșteri, mă întorc la rădăcini, pentru că niște stră-stră-stră-moși de-ai mei au locuit acolo.” Îi dorim succes în cercetarea sa tânărului speolog – paleontology, dar dacă ar fi acceptată ipoteza mea, periodic (la câteva mii sau zeci de ani) are loc acestă „schimbare” la nivel planetar (metamorfoză), când timpul se termină și va apare un timp nou, cu un pământ nou, cu specii noi și poate chiar cu oameni noi. Legat de acest fenomen omul are o reacție de spaimă (a.s.v. statuile triste sau speriate care privesc cerul (Lepinski Vir, Insula Paștelui, statuile mayașe, etc.), sau coifurile de aur și argint geto-dace „cu ochi”; la fel simbolul grifonilor care rup forme de mamifere). Pentru că se întâmplă rar această „Zi a Judecății”, omul uită. De aceea au lăsat strămoșii semne și simboluri care să ne reamintească acest fapt cutremurător. De aceea și-au pus limbi de aur mumiile egiptene, spre a ne „vorbi”. Oamenii de Neanderthal ne-au lăsat altare din cranii de urs de peșteră în Peștera Rece (patru cranii așezate în cruce, iar unul dintre acestea întors pe spate – lumea pe dos). Tot ca semn avem aplicele de harnașament geto-daco-trace care au mai multe capete de păsări, cai etc., din care unul „frânează” circuitul și este prezentat invers; sfârșitul timpului. Și picturile parietale preistorice – aparent justificate ca existență a unei veritabile galerii de artă primitivă, sau un ritual de vânătoare al omului primitiv – sunt create predominant și colorate excesiv în roșu (ocru), semnalând pericolul ce ne pândește pe noi oamenii și alte specii cu sânge cald (cu fier), la un moment dat (sfârșitul timpului și începutul celui nou). De aceea unele popoare făceau sacrificii sângeroase sau de sânge. Altele foloseau măști, spre a se ascunde de zeitate, sau apelau la costumarea în pielea altcuiva. Și în Peștera Cioarei a fost descoperit un altar al ursului de peșteră format din două cranii așezate spate în spate, ca un Ianus, ce stă pe loc (sfârșitul timpului) privind către trecut și către viitor în același timp. Așezarea umană de aici ar avea 50.000 de ani. Ursul era considerat un fel de „Om al Pădurii” de către oameni (Moș Martin), mai ales că se ridică în două picioare și poate merge așa. Este omnivor ca și omul. Este și mincinos: spune „Mor! Mor!” și nu moare, ci apare din bârlogul unde a hibernat. Prin tradiție, ursul avea valențe vindecătoare („să te calce pe prag ursul”), sau premonitorii (ursitele hotărau soarta copilului). Ursul îmblânzit juca prin sate, iar masca de urs se află în alaiul mascaților care vin de Anul Nou (măști cu capete de animale asemenea zeităților egiptene). În Carpați este posibil să avem urmele ultimului refugiu al mamiferelor de peșteră. Lei, urși, hiene, lupi, toate de dimensiuni mai mari decât cele actuale, și-au lăsat fosilele prin peșterile noastre. Deși o epocă glaciară ne face să ne gândim la resurse de hrană limitate, toate aceste animale erau urieșești. Cum reușeau să supraviețuiască într-un climat aspru și fără resurse, este o mare enigmă pe care cercetarea actual o poate dezlega.

„Editorialul” ca document al unei vieți dedicate cuvântului…

Data: 5 septembrie 2026 by Alexandru Florin Țene

Există cărți care se nasc dintr-un proiect literar și există cărți care se constituie, aproape organic, din însăși materia unei vieți. Volumul „Editoriale… și Viață” al profesorului doctor Dumitru V. Marin, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2024, aparține celei de-a doua categorii. Cartea este, în egală măsură, volum de publicistică, document al unei epoci, mărturie autobiografică și sinteză a unei existențe puse sub semnul cuvântului. Dumitru V. Marin este o personalitate bine cunoscută a vieții culturale și jurnalistice vasluiene. Activitatea sa de jurnalist, scriitor, editor și ctitor de publicații a depășit de mult dimensiunea unei simple profesii. El a transformat jurnalismul într-o vocație și într-o formă de participare la viața cetății. Într-o caracterizare publicată în Meridianul, activitatea sa jurnalistică este prezentată ca desfășurându-se de peste patru decenii, iar numărul editorialelor sale depășind 700. Prin urmare, titlul „Editoriale… și Viață” trebuie interpretat în dublul său sens. Nu avem numai editoriale despre viață, ci o viață care s-a transformat în editorial, într-o permanentă nevoie de a comenta, de a explica, de a apăra valori și de a participa la destinul comunității. Una dintre cheile de lectură ale volumului este raportul dintre biografie și profesiune. Autorul nu separă jurnalistul de omul care a trăit experiențele despre care scrie.

Volumul își asumă încă de la început o dimensiune confesivă. Dedicația adresată vasluienilor – „Omagiu vasluienilor pe care i-am slujit o viață!” – fixează perspectiva fundamentală a cărții: jurnalismul ca serviciu adus comunității. Cuvântul „slujit” este esențial. El nu are aici numai sens profesional, ci și unul moral. În concepția lui Dumitru V. Marin, jurnalistul nu este simplu spectator al realității. El are datoria să o observe, să o interpreteze și, atunci când consideră necesar, să o conteste. Astfel, cartea devine o formă de autobiografie indirectă. Citindu-i editorialele, citim nu doar despre Vaslui, despre oamenii și instituțiile sale, ci și despre autorul însuși: despre convingerile lui, despre nemulțumiri, despre atașamente și despre valorile pentru care a considerat că merită să lupte. Din punct de vedere genologic, editorialul se află la granița dintre jurnalismul de opinie, eseu și literatura de idei. Dumitru V. Marin exploatează tocmai această disponibilitate a genului. Editorialul său pornește adesea de la un fapt concret, dar nu se oprește la relatarea lui. Evenimentul este transformat în prilej de reflecție asupra societății. De aici rezultă una dintre principalele valori ale volumului: transfigurarea faptului cotidian în document de conștiință.

Jurnalistul vede un eveniment, dar scriitorul din el caută semnificația. Profesorul caută explicația, iar omul cetății caută responsabilitatea. Această suprapunere de ipostaze conferă textelor o structură complexă. Un personaj colectiv al volumului este Vasluiul. Orașul nu apare doar ca loc al desfășurării evenimentelor, ci ca spațiu afectiv, cultural și moral. În jurul lui se organizează o mare parte din universul publicistic al autorului.

Dumitru V. Marin urmărește oamenii de cultură, instituțiile, inițiativele locale, viața politică și socială, transformările orașului, dar și raportul dintre administrație și cultură. Această preocupare explică de ce opera sa jurnalistică poate fi valorificată și de cercetătorul istoriei locale. Editorialele păstrează nu doar informații, ci și mentalități, limbaje, conflicte, speranțe și dezamăgiri. În acest sens, publicistica sa dobândește valoare documentară. Nu putem înțelege volumul fără să-l raportăm la extraordinara experiență editorială construită de Dumitru V. Marin. Revista „Meridianul Cultural Românesc” este una dintre principalele expresii ale acestei vocații. O mărturie despre începuturile revistei amintește că primul număr a fost conceput ca o publicație consistentă, cu peste 150 de pagini și peste 50 de colaboratori, iar evoluția ulterioară a demonstrat viabilitatea proiectului. Această experiență demonstrează că Dumitru V. Marin nu este numai autor de texte jurnalistice. El este constructor de instituții culturale. A crea o publicație înseamnă a crea un spațiu de întâlnire. În jurul „Meridianului Cultural Românesc” s-au întâlnit scriitori, cercetători, jurnaliști și oameni de cultură din diferite zone ale țării.

Prin urmare, editorialele sale trebuie privite și ca parte a unui proiect cultural instituțional. Un merit major al volumului constă în transformarea jurnalismului cotidian într-o arhivă a timpului. Evenimentele se consumă. Editorialul le fixează. O declarație politică dispare din actualitate. Un conflict local se stinge. O personalitate trece din viață. O instituție se transformă. Dar textul jurnalistic rămâne. În acest sens, „Editoriale… și Viață” este și o carte despre memoria imediată. Editorialistul devine, fără să-și propună întotdeauna explicit, un cronicar al epocii sale. El fixează în pagină nu doar ce s-a întâmplat, ci și felul în care un intelectual a receptat ceea ce s-a întâmplat. Această distanță dintre eveniment și interpretarea lui constituie una dintre valorile istorice ale volumului.

Editorialele lui Dumitru V. Marin au o puternică dimensiune civică. Autorul nu evită temele controversate și nu fuge de polemică. El își exprimă direct opiniile, apără ceea ce consideră valoros și critică ceea ce i se pare nociv pentru comunitate. Această atitudine poate genera, uneori, formulări ferme, chiar tăioase. Dar tocmai aceasta este particularitatea editorialului: el nu este o pagină neutră, ci un text asumat. În presa contemporană, dominată adesea de relativism și de interesul pentru senzațional, această asumare poate fi privită ca o formă de responsabilitate intelectuală. Universul publicistic al autorului nu este lipsit de ironie și de pamflet. Un exemplu îl constituie textele în care comentariul politic este construit prin caricaturizarea personajului public. Într-un editorial-pamflet publicat în Meridianul, autorul recurge la aluzii și la nume deformate pentru a accentua dimensiunea satirică a discursului. Pamfletul devine astfel o armă a jurnalistului. Din perspectivă stilistică, asemenea texte se bazează pe hiperbolă, ironie, contrast, deformare caricaturală și expresivitate orală. Nu sunt texte academice, dar pot fi citite ca documente ale discursului public și ale sensibilității politice a unei epoci.

Una dintre cele mai interesante probleme pe care le ridică volumul este relația dintre jurnalist și scriitor. La Dumitru V. Marin, cele două ipostaze nu se exclud. Jurnalistul oferă precizia faptului, scriitorul îi caută semnificația. Jurnalistul urmărește actualitatea, scriitorul urmărește permanența. Din această interferență se naște particularitatea stilistică a editorialelor sale. Fraza este, în general, directă, comunicativă, apropiată de oralitate. Autorul preferă expresia limpede și accesibilă, dar recurge frecvent la metaforă, ironie, aforism și formule memorabile. Se conturează astfel un stil personal, recognoscibil. Poate că cea mai profundă dimensiune a cărții este aceea confesivă. „Editoriale… și Viață” este, în ultimă instanță, povestea unui om care și-a măsurat existența prin cuvânt. De aici și importanța termenului „Viață” din titlu. Cartea nu se limitează la problematica jurnalistică. Ea vorbește despre timp, despre oameni, despre prietenie și adversitate, despre cultură, despre recunoaștere și uitare, despre bucuria construcției și despre dezamăgirea întâlnirii cu indiferența. Este, prin urmare, și o carte a bilanțului. La o vârstă a experienței, autorul își privește retrospectiv drumul și descoperă în spatele miilor de pagini publicate o constantă: credința că prin cuvânt se poate construi ceva durabil.

Pentru cercetătorul viitorului, volumul poate avea o importanță care depășește intenția imediată a autorului. Un editorial scris pentru prezent poate deveni document pentru viitor. Cercetătorul istoriei recente va putea recupera din asemenea texte atmosfera unei epoci, vocabularul ei public, conflictele sale și modul în care oamenii de cultură au reacționat la evenimente. Din acest punct de vedere, Dumitru V. Marin aparține acelei categorii de publiciști care nu numai că reflectă istoria, ci contribuie la scrierea ei din interior. Lectura volumului conduce la o concluzie importantă: pentru Dumitru V. Marin, jurnalismul nu reprezintă doar profesie, ci responsabilitate. Responsabilitatea față de adevăr. Responsabilitatea față de comunitate. Responsabilitatea față de cultură. Responsabilitatea față de memoria oamenilor. Această cvadruplă responsabilitate explică longevitatea activității sale și faptul că editorialul a devenit una dintre formele sale fundamentale de expresie. „Editoriale… și Viață” este mai mult decât o carte de publicistică. Este o carte-document, o mărturie despre o epocă și despre un intelectual care a ales să participe activ la viața cetății. Dumitru V. Marin demonstrează că jurnalismul poate depăși caracterul efemer al presei atunci când este susținut de cultură, memorie și responsabilitate. Valoarea volumului trebuie căutată, așadar, la intersecția dintre jurnalism și literatură, dintre document și mărturisire, dintre actualitate și memorie. Dacă editorialul este, prin definiție, un comentariu asupra prezentului, în cartea lui Dumitru V. Marin el devine și o formă de autobiografie intelectuală. Autorul își scrie viața prin evenimentele pe care le-a comentat, prin oamenii pe care i-a cunoscut, prin instituțiile pe care le-a construit și prin valorile pe care le-a apărat. În acest sens, titlul volumului se dovedește profund programatic: editorialele sunt viața, iar viața devine editorial. Dumitru V. Marin rămâne astfel un exemplu de intelectual pentru care presa nu a fost numai profesie, ci destin, iar cuvântul nu a fost numai instrument de comunicare, ci formă de conștiință.

Ca o gumă stricată pe plombele de guvernare…

Data: 4 septembrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Ale unei guri oricum puturos-mincinoasă… Cea a guvernanților și politicienilor sistemului… Pentru că aceasta este relația autorităților în raport cu oamenii… A autorităților, nu a statului… Pentru că, de multă vreme, cele două structuri sunt decuplate…. Am putea spune, dacă insistăm pe imaginea statului, că, totuși, statul (actual) sunt ei, aceasta fiind relația dintre stat și propriile structuri statale… Dar ar fi iarăși prea măgulitor pentru a defini ceea ce sunt ei, și se dovedesc a fi prin însăși modul de abordare a lucrurilor… De fapt, este relația dintre ei, corupții abuzatori de și ai puterii, și simplii cetățeni… Fără drepturi… Fără reprezentare… Fie ei angajați, fie ei cetățeni, beneficiari ai unor servicii, produse… Este însăși felul în care aceasta țară este condusă… De atâtea și atâtea decenii… Prin nepăsarea și deciziile strict unilaterale ale guvernanților, prin abuzul de putere în formă continuată… Este expresia acelui „modus operandi” pe care l-au aplicat executivele țării în toți acești ani… În care decizia a fost, întotdeauna, doar a lor, fără a ține cont de realitățile social-economice, dar și de costurile, pierderile cetățenilor… Dar este și o formă de autodelațiune penală… De la abuzul în funcție, prin decizii și manipulări, la implicațiile și efectele deconectate de nevoile și așteptările societății, dar și o formă, la fel de agresivă, tot „continuată”, de manifestare a minciunii social-politice și economice de camarilă, de grup, de organizare a infractorilor de guvernare… Și, poate cel mai grav, este și o dovadă a faptului că abordarea real-pragmatică a situațiilor importante, periculoase, cu risc pentru țară, a fost și este decuplată, ca decizii, ori măcar consultări publice, de instituțiile menite să asigure securitatea cetățeanului…

De aceea, „repornirea” termocentralei Turceni a reprezentat, la rându-i, doar o altă foaie (temporară) de manipulare de către sistem. Și nu din grijă pentru populație, ci dintr-o autoconservare a sistemului guvernamental-politic… Pentru că, dacă în timpul penuriei de resurse energetice, lucrurile s-ar fi agravat, iar țara ar fi ajuns la o situație de „blackout”, nu faptul că populația, societatea, economia, ar fi avut de suferit i-ar fi îngrijorat pe guvernanți, ci posibilitatea de a se transforma în acea „ultimă picătură”… Când nu ar mai fi contat cât a contribuit la atingerea apogeului suportabilității populației neretragerea miniștrilor și a premierului în urma demisiilor… Iar guvernanții s-au folosit de măsurile de trecere a pragului critic al sistemului energetic… Din nou… Au „reactivat” Turcenii, s-au întrecut în declarații populiste, că nu contează cât va trebui plătit ca eventuale sancțiuni, mai importante fiind beneficiile imediate „pentru oameni”… Iar salariații de la Turcenii i-au crezut… Le-a mirosit lor că este ceva putred în brusca revenire a guvernanților la admirația cărbunelui, dar, pentru ei, gestul parlamentar (aproape simultan) al avansării unei legi cu (pseudo)efecte de protejare a termocentralelor (și a cărbunelui, ca resursă energetică) a reprezentat o garanție în sine… Deși, mai aproape de a fi fost un gest pentru oameni, trebuia avut în vedere (știind și că politicienii sunt aceiași de generații, aceiași gata să-și vândă și mamele dacă le iese ceva!), așadar, mult mai aproape de a fi fost o acțiune politică de opoziție, respectiva inițiativă de lege, care prevedea că nu pot fi închise termocentralele fără anumite condiții, era de bănuit că aceasta este doar o altă poliță de asigurare în solidar cu guvernanții… Ca (între) hoții politici (la butoane) cu alți hoți, tot politici, dar în așteptare… Croșetând un alt scenariu de folosire, din nou, a salariaților și apoi aruncarea lor în sărăcie… Pentru că politicienii sunt doar guma stricată ce ține loc de plombe în gurile urât mirositoare de minciuni ale guvernanților… Iar scuza guvernanților va fi, după ce structura energetică va fi fost pusă în siguranță prin reintrarea în sistemul național a Centralei de la Cernavodă (acum, pentru că viitorul în care seceta climatică se poate repeta este o realitate care nu-i interesează pe guvernanți), motivația va fi, dară, că „oricum termocentrala trebuia închisă ca angajament în fața UE, până pe 31 august”. Apoi vor face publice și penalitățile… Și se vor folosi, la fel de ipocrit-pragmatic, de acest sacrificiu financiar pentru țară pentru a dovedi interesul politic guvernamental de care au dat dovadă… Și nu, nu vor răspunde de ce, în loc să pornească un grup modernizat al Turcenilor, numai bun pentru a fi activat, și acum, dar și în planurile viitoare de urgență, guvernanții, dimpreună cu pesta politică (și, din păcate, și cea sindicală, căci și acestea au tăcut), au ales să pună în funcțiune un grup nemodernizat, gata să crape… Și care a și crăpat… Periclitând chiar viața angajaților… Dar nu a contat pentru guvernanți… Pentru ei chiar a venit mănușă pentru a dovedi că Turcenii trebuie, iată, închis… Iar oamenii azvârliți în sărăcie, ca acel cost marginal al tuturor guvernărilor postdecembriste contra populației, contra țării, contra normalului și normalității…

Separația puterilor, un ideal subminat de realitatea politică…

Data: 4 septembrie 2026 by Petru Jipa

Era în toamna lui 1994, tocmai aveam un post (o recomandare) într-un minister. Înainte de a merge la interviu la ora 6 dimineața, un fost coleg mă sună și mă întreabă: tu ești într-un partid? Am răspuns că nu. Apoi îmi spune: dacă te întreabă să spui că ești cu Iliescu. De curând aud de la un doctor care acum era aproape de pensie: vin ăștia din politică și ne dictează cum să ne facem meseria. A venit un copil de 30 de ani să o lăsăm mai ușor cu vorbitul despre neajunsurile din spitale. Eu de fiecare dată m-am întrebat: de când politicul a ajuns peste tot în statul român? Și da a ajuns! Să ne imaginăm o orchestră grandioasă în care dirijorul nu este un muzician calificat, ci un politician dornic de aplauze. În loc să urmeze ritmul piesei sau armonia inovației, muzicienii sunt obligați să cânte note care să satisfacă mulțimea din primul rând, indiferent dacă se potrivesc sau nu cu melodia. Rezultatul nu este o capodoperă, ci o cacofonie. Această metaforă ilustrează perfect ce se întâmplă atunci când interferența politică preia controlul asupra industriei și economiei. În timp ce guvernele au un rol de jucat în stabilirea regulilor, implicarea politică excesivă acționează adesea ca o frână în calea progresului, ducând inevitabil la declin economic. Principala victimă a imixtiunii politice este eficiența. Industriile prosperă datorită concurenței, agilității și libertății de a se adapta nevoilor consumatorilor. Cu toate acestea, atunci când politica intră într-o sală de consiliu, deciziile nu mai sunt conduse de date sau cerere, ci de ideologie sau câștiguri electorale pe termen scurt. Luați în considerare cazul companiilor subvenționate de stat care refuză să inoveze pentru că sunt protejate de eșec. Asemenea unei grădini udate excesiv până când putrezesc rădăcinile, aceste industrii devin umflate și ineficiente. Consumă resurse care ar fi putut fi folosite de concurenți privați mai dinamici, înăbușind însăși creșterea care creează locuri de muncă și bogăție. Mai mult, intervenția politică generează incertitudine, care este dușmanul investițiilor. Investitorii sunt ca păsările; se adună în medii stabile și fug de furtuni. Când reglementările se schimbă la fiecare ciclu electoral sau când tarifele sunt impuse ca arme politice, mai degrabă decât ca instrumente economice, afacerile ezită. Acestea amână extinderea, îngheață angajările și mută capitalul către țărmuri mai sigure. Această ezitare creează un efect de domino. Întreprinderile mici nu își pot planifica viitorul, lanțurile de aprovizionare se deteriorează, iar motorul economic general se prăbușește. Lipsa de predictibilitate nu doar dăunează marilor corporații; ea se resimte și afectează lucrătorul de zi cu zi care se confruntă cu o piață a muncii în scădere.

Istoria ne oferă avertismente dure. Am văzut națiuni în care controlul statului strict a transformat piețele vibrante în orașe fantomă. În schimb, economiile care respectă granița dintre guvernare și întreprindere tind să prospere. Aceasta nu înseamnă abandonarea completă a reglementărilor; regulile corecte sunt necesare pentru a preveni abuzurile. Cu toate acestea, există o diferență distinctă între a fi arbitru și a fi jucător. Când politicienii încearcă să joace jocul, ei distorsionează terenul, favorizând prietenii în detrimentul meritului și loialitatea în detrimentul calității.

În concluzie, separarea puterii politice de managementul industrial nu este doar o preferință ideologică; este o necesitate economică. Politica caută puterea, în timp ce industria caută valoarea. Atunci când aceste două forțe se ciocnesc fără limite clare, valoarea este sacrificată în favoarea puterii. Pentru a inversa tendința de declin, trebuie să permitem mâinii invizibile a pieței să acționeze, ghidată de reglementări ușoare și consecvente, mai degrabă decât de strânsoarea grea a ambiției politice. Numai atunci ne putem asigura că orchestra noastră economică interpretează o simfonie a prosperității, mai degrabă decât un cântec de jale al decăderii. Acum să ne imaginăm un teatru în care actorii nu mai respectă scenariul, ci decid să rescrie piesa în timp ce cortina este ridicată. Publicul, îngrozit, privește cum personajele care ar trebui să protejeze scena, gardienii, paznicii, soldații, reiau rolurile regizorilor și ale dramaturgilor. Aceasta este metafora exactă a implicării organelor de forță în politică: o confuzie fatală a rolurilor care transformă protectorii statului în stăpânii săi. Când uniforma devine mai grea decât Constituția, iar pușca cântărește mai mult decât votul, societatea nu mai merge înainte; ea alunecă într-o prăpastie tăcută, dar adâncă. La baza oricărei democrații sănătoase se află un principiu sacru: separarea puterilor și supremația civilă asupra militarului. Poliția, serviciile de informații și armata sunt brațele executive ale statului, menite să aplice legea, nu să o dicteze. Însă, atunci când aceste structuri încep să influențeze deciziile politice, fie prin presiuni subterane, fie prin intervenții directe, echilibrul delicat al democrației se rupe. Nu este vorba doar despre o lovitură de stat clasică, cu tancuri pe bulevarde, ci despre o eroziune lentă și insidioasă. Este momentul în care un general sugerează „pentru binele națiunii” cine trebuie să guverneze, sau când serviciile de securitate filtrează informațiile pentru a favoriza un anumit candidat. În acest punct, instituțiile nu mai servesc cetățeanul, ci își servesc propriile interese instituționale sau ideologice. Consecințele acestei implicări sunt devastatoare și multidimensionale. În primul rând, încrederea publică se evaporă. Cetățenii încep să privească uniformele nu ca pe simboluri ale siguranței, ci ca pe amenințări potențiale. Polițistul nu mai este cel care te ajută, ci agentul unui sistem opresiv; soldatul nu mai este apărătorul granițelor, ci instrumentul unei facțiuni politice. Această pierdere a legitimității duce la o fragmentare socială profundă. Dialogul civic este înlocuit de frică, iar dezbaterea democratică este sufocată de autocenzură. O societate care se teme de propriii săi protectori este o societate paralizată, incapabilă de inovație, de critică constructivă și de progres real. Să fie pace!

Prețul înstrăinării și tragedia neamului dezbinat…

Data: 4 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Privită de la distanță, prin lentila reclamelor sau prin poveștile de succes aruncate în treacăt pe rețelele de socializare, Londra pare o fortăreață a oportunităților. Pare o metropolă fascinantă unde visurile capătă formă, unde munca este răsplătită cu pungi de lire și unde viitorul își deschide brațele. Dar dincolo de strălucirea rece a zgârie-norilor din Sticlă și Oțel, dincolo de luminițele din Centru și de ritmul alert al capitalei britanice, se ascunde un adevăr trist și apăsător, pe care prea mulți dintre noi refuzăm cu înfăptuire să-l abordăm. Trăim într-o tăcere complice, întorcând capul de la o realitate care ne arde sufletul seară de seară: tragica dezbinare a românilor plecați printre străini. Este o temă tabu, un subiect sensibil pe care mulți îl ocolesc de frică, de rușine sau dintr-o comoditate egoistă. Știu bine că, rostind aceste lucruri direct, fără menajamente și fără ocolișuri, îmi voi atrage probabil oprobiul public. Dar nu pentru că ceea ce spun ar fi neadevărat, ci pentru că adevărul doare cel mai cumplit. Unii, din păcate, nu au profunzimea sufletească necesară să-l înțeleagă. Alții, simțindu-se atinși în plin și roși de rușine pentru că se regăsesc fix în această descriere, vor prefera să atace cu înverșunare, refuzând să accepte oglinda lucidă care li se pune în față.

Și totuși, realitatea rămâne aceeași. Românul, prin natura și prin moștenirea lui genetică, a fost binecuvântat cu o minte ascuțită, cu o putere de muncă fenomenală și cu un devotament rar întâlnit. Istoria, dar și viața de zi cu zi de pe șantierele sau din birourile din străinătate, ne-au dovedit că, atunci când vrea cu adevărat, românul poate muta munții din loc. Tocmai de aceea, un neam de oameni inteligenți, iscusiți și dârzi, dacă ar fi unit sub o singură idee și sub un singur steag al solidarității, ar deveni o forță de neoprit – o „problemă” serioasă pentru oricine ar încerca vreodată să-l domine, să-l umilească sau să-l exploateze. Iar rețeta dezbinării noastre este pe cât de veche, pe atât de perfidă. Sistemul din străinătate a învățat repede cum să ne neutralizeze potențialul și să ne dizolve forța. Mecanismul e simplu: se ia o bucată de om vulnerabil – un „țăran”, nu prin originea curată și nobilă de la țară, ci prin lipsa totală de caracter, de educație și de coloană vertebrală — și i se oferă o oarecare funcție. O iluzie de putere, o pseudo-funcție de supraveghetor sau vătaf, deși la pârghiile reale și la bani rămâne tot patronul străin. Sistemul începe să-l perie sub burtă, să-i șoptească pe după urechi că el e „altfel”, că e mai deștept decât restul, iar bietul om, orbit de o mândrie ieftină de carton, se transformă peste noapte. Devine un cățel supus și umil în fața stăpânului, dar un devorator plin de cruzime pentru propriii săi semeni, pentru compatrioții care împart cu el aceeași pâine amară a străinătății.

Privesc adesea cu o profundă admirație, amestecată cu o strângere de inimă, către alte comunități de emigranți. Ne uităm la albanezi: un popor dârz, care poate se ceartă și se înfruntă dur între ei în spatele ușilor închise, dar care, în clipa în care simt un pericol sau o amenințare din afară, se coagulează instantaneu ca un singur pumn de fier. Despre evrei nici nu încape termen de comparație; solidaritatea lor este o lecție istorică de supraviețuire, de sprijin reciproc și de demnitate națională.

Dar noi, românii? Am ajuns, din păcate, cel mai destrămat și mai atomizat popor. Ne privim unii pe alții cu suspiciune de cum ne auzim vorbind limba, ne invidiem micile reușite obținute cu greu și ne săpăm la fiecare pas, preferând să ne ascundem neajunsurile sub preș decât să ne strângem mâinile bărbătește și să ne ajutăm. Ne-am risipit prin lume ca semințele purtate de vânt pe pământ străin, uitând că venim din aceeași rădăcină și că sub tălpile noastre, oricât de departe am fi, curge același sânge de neam încercat. Ne-am învățat inimile să tacă și să îndure, dar în tăcerea asta grea se ascunde toată durerea unei generații rătăcite între două lumi. Iar la finalul unei zile lungi de muncă, când zgomotul asurzitor al metropolei se stinge și rămânem singuri în odaie cu propriile gânduri, adevărul ne pătrunde până la os. Regret din tot sufletul că trebuie să privesc această rană deschisă a neamului meu… dar, cu lacrima arsă pe obraz, știu că sunt român. Iar tu, frate de suferință care citești aceste rânduri și simți cum ți se frânge inima în piept, chiar dacă te frămânți sau te zvârcolești de rușine… suspinând în adâncul întunericului, ești tot român.

De ce persistă în unele greșeli sistemele de Inteligență Artificială?

Data: 3 septembrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Cea mai mare confuzie a publicului larg este credința că Inteligența Artificială învață de la noi în mod permanent, așa cum un copil reține o corecție de la profesorul său și nu mai repetă greșeala niciodată. În realitate, un sistem IA are două memorii complet separate, care nu comunică direct între ele: 1) memoria de lucru (locală) și 2) memoria de bază (globală). Cât timp fereastra de chat este deschisă, utilizatorul se află în memoria de lucru a sistemului. Imaginați-vă că deschideți un caiet dictando curat. Tot ce scrieți în acea sesiune – întrebările dumneavoastră și corecțiile aduse – este citit de algoritm în timp real. Sistemul IA analizează textul din „caiet”, vede dovada imbatabilă și își ajustează răspunsul pe loc pentru a fi politicos și corect în fața interlocutorului. Însă din momentul în care ați închis fereastra de chat sau ați apăsat pe butonul de „Conversație nouă”, din acel moment acel caiet virtual dispare (nu mai poate fi văzut) pentru totdeauna. Din motive stricte de confidențialitate și securitate, sistemul nu are voie să păstreze datele dintr-o sesiune privată pentru a-și modifica structura generală. La o nouă pornire, el redevine o pagină complet albă, care a uitat tot ce a discutat cu o secundă în urmă. Când pornește o sesiune nouă, de unde își extrage sistemul IA răspunsurile, dacă pe cele anterioare le-a uitat? El apelează la memoria sa globală, care este o bază de date uriașă, un fel de „fotografie înghețată” a întregului internet. Aici intervine capcana statistică. Pe internetul din România există mii de articole de presă, bloguri, postări pe rețelele sociale și discuții pe forumuri unde oamenii cred greșit că dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române, în realitate platforma dexonline.ro fiind un proiect privat, creat și întreținut de o echipă de voluntari, fără niciun sprijin instituțional, financiar sau logistic din partea Academiei Române.

Algoritmii de Inteligență Artificială nu gândesc ca un cercetător și nu verifică ștampile instituționale; ei funcționează pe bază de probabilități matematice. Dacă pe internet numărul textelor care spun eronat că „dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române” este covârșitor mai mare decât numărul articolelor riguroase care explică adevărul juridic (că „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române”), sistemul IA va alege întotdeauna varianta majoritară. Când deschidem un chat nou, softul redevine o oglindă fidelă a internetului general. De aceea, el va reda din nou și din nou minciuna colectivă, pentru că așa a fost programat statistic să facă. Această vulnerabilitate structurală a fost demonstrată indubitabil în testul comparativ detaliat în studiul precedent al subsemnatului, menționat mai sus. Pus în fața întrebării clare, un singur sistem (Grok) a oferit de la început răspunsul corect. În schimb, celelalte mari platforme globale (Gemini, Modul AI, Claude și ChatGPT) au preluat orbește eroarea statistică la prima interogare, demonstrând că sunt profund dependente de volumele de date eronate de pe web și incapabile de un discernământ juridic autonom la nivelul memoriei globale.

Oamenii se întreabă, pe bună dreptate: dacă sistemul a văzut clar argumentele Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița, din articolul menționat anterior, de ce nu le salvează în memoria centrală pentru ca toată omenirea să beneficieze de răspunsul corect? Răspunsul ține de ingineria software. Baza de date globală a unei Inteligențe Artificiale nu este un fișier de text simplu în care poți șterge o linie și scrie alta. Ea seamănă cu o statuie uriașă din bronz. Pentru a schimba o singură trăsătură a statuii (o informație greșită despre DEX), nu poți lipi o bucățică de metal pe exterior. Trebuie să topești întreaga statuie într-un furnal, să adaugi noul aliaj și să o torni din nou în matriță. În termeni tehnici, acest proces se numește antrenare sau aliniere globală (fine-tuning). Corectarea nu se poate face pe loc, ci doar prin campanii periodice conduse de inginerii de date ai marilor companii tehnologice din lume (Google, OpenAI, Anthropic). Aceștia adună erorile factuale semnalate de specialiști, le verifică și le introduc manual în noul program de reantrenare globală. Este un proces laborios care se realizează la intervale mari de timp, adesea după luni sau chiar ani de zile, deoarece operațiunea costă milioane de dolari și consumă resurse energetice și de calcul uriașe. Până când un articol de autoritate și de strictă certitudine juridică, precum cel semnalat mai sus, nu este asimilat ca o pondere statistică majoră în procesul de reantrenare central, sistemele IA vor tinde mecanic să reproducă „eroarea majoritară” de pe internet.

Până la finalizarea unei astfel de actualizări globale a softului, sistemul va rămâne prizonierul aceleiași amnezii de o secundă. Această limitare structurală majoră a modelelor actuale provine din comprimarea greșită a incertitudinii într-o singură valoare probabilistică, binară sau fuzzy. Soluția de fond pentru o arhitectură IA cu adevărat anti-fragilă vine din geniul de gândire românesc și universal, mai exact din Logica Neutrosofică fundamentată de profesorul Florentin Smarandache. Prin introducerea tripletului neutrosofic (Adevăr, Nedeterminare, Falsitate – T, I, F), sistemele software nu ar mai fi obligate să aleagă orbește o variantă majoritară, ci ar putea măsura nativ componenta „I” (Nedeterminarea și ambiguitatea internetului). Tratând necunoscutul ca pe o variabilă măsurabilă, mașina ar învăța, în sfârșit, să recunoască atunci când nu deține date sigure, transformând unghiul mort al algoritmilor într-o acțiune controlabilă de rutare. În termeni de strictă specialitate, marile companii tehnologice actualizează extrem de greu aceste ponderi matematice interne (prin tehnici complexe de aliniere numite RLHF – Reinforcement Learning from Human Feedback sau Fine-Tuning).

Acest experiment sociologic și tehnic demonstrează cu o claritate izbitoare că Inteligența Artificială nu deține adevărul absolut și nu este un arbitru al realității. Ea este doar un ecou al textelor scrise de oameni pe internet, preluând deopotrivă genialitatea, dar și ignoranța sau confuziile colective ale societății. Faptul că sistemul oferă un răspuns greșit, îl corectează la presiunea cercetătorului și apoi revine la greșeală arată că tehnologia actuală este lipsită de conștiință și de logică morală. În lipsa unor minți luminate, a unor cercetători independenți care să conteste permanent varianta oficială a algoritmilor, omenirea riscă să își lase cultura și limba națională în seama unor mașinării care suferă de o amnezie structurală incurabilă. Adevărul nu se naște din statistica internetului, ci din rigoarea verificării umane. Acest experiment demonstrează că marile companii globale de tehnologie au datoria morală de a acorda o atenție sporită limbilor naționale. Lăsarea spațiului digital cultural la cheremul unor algoritmi pur statistici, fără o validare factuală riguroasă a instituțiilor oficiale, duce la distorsionarea realității. Tehnologia trebuie să fie un instrument în slujba adevărului, nu o mașinărie care multiplică la nesfârșit confuziile colective ale internetului.