Robert Cahuleanu – Poetul Canalului Morţii (2)

Geniul marelui Poet al Crucii – Robert Cahuleanu, pe toată perioada Gulagului românesc, strălucea ca un Luceafăr peste comunitatea spirituală de Elită a penitenciarelor, a lagărelor şi a temniţelor, în mod expres, slăvit şi venerat, îngrozind însă, şacalii roşii care l-au trimis a doua oară după gratii, la stuf, la piatră, la roabă, la lopată, în lanţuri, în cătuşe, în zdrenţe vărgate, în scuipări, în jigniri şi în loviri. Dangătul popularităţii genialului poet răsuna ca un clopot uriaş, trăznind urechile judecătorilor proletari, obişnuite cu ordinele scurte ale securităţii privind condamnarea din senin, pe scenariile pregătite din vreme, pentru condamnarea celor mai bravi Fii ai Ţării. Aşa, l-au „răsplătit” rechinii justiţiei cărămizii, pe Poetul care a pledat cu sufletul NEVINOVAT faţă de Patria sa, sfântă, cu încă 18 ani de temniţă grea.

Nu-s vinovat faţă de ţara mea

„La ora când cobor legat în fiare,

să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,

cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

 

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina,

curată cum în suflet mi-a pătruns,

nici că vrăjmaşii i-au prădat grădina

şi că sutaşii coasta i-au străpuns.

 

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

rotundă ca o ţară, hora-n prag,

sau c-am primit colindători în tindă,

cum din bunic în tată mi-a fost drag.

 

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

cu tot belşugul, de la vin la grîu,

nici c-am poftit la praznic pe oricine,

cât m-am ştiut cu cheile la brîu.

 

Dac-am strigat că haitele ne fură

adâncul, codrii, cerul – stea cu stea,

şi sfânta noastră pîine de la gură,

nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Nu-s vinovat c-am îndîrjit şacalii

cînd am răcnit cu sufletul durut

că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii

şi că urăsc hotarul de la Prut.

 

De-aceea când cobor legat în fiare,

împovărat de vina cea mai grea,

cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!”

***

Robert Cahuleanu şi-a adunat în Potirul sufletului mare cât o Patrie, stropii verzi ai chinului lăuntric, ai sacrificiului celorlalţi, din Dunărea albastră, peste picăturile sale de sânge, şi-ale confraţilor oropsiţi, dându-le forme diafane, proporţii cosmice, fremăntări pământeşti, înseninări cereşti, cutremurări spirituale, făcându-le astfel, propriile însuşiri, atribute alese, în care neliniştea metafizică a cutremurului sinelui s-a potolit în undele siderale a lacului mistic ieşit la suprafaţă, aşa cum ţâşneşte din marea Jertfă –  ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS întru învierea noastră.

Hristos a înviat!

„Hristos a înviat peste şantiere

precum peste cărbuni învie para.

De-aici va creşte marea înviere

ce va cuprinde – mîine – toată ţara.

 

Hristos a înviat peste lopeţi

abia mişcînd în mîini însîngerate,

a înviat ca în atîtea dăţi

să ne sărute frunţile plecate.

 

Hristos a înviat peste spinări

înconvoiate aprig sub povară –

acest Hristos care-n atîtea ţări

a fost bătut pe cruce-a doua oară.

 

Hristos a înviat şi pentru noi,

sau poate numai pentru noi anume,

să ne deschidă drumul înapoi

spre cîte-au fost – şi vor mai fi în lume.

 

Hristos a înviat biruitor,

cum biruind vor învia martirii,

cînd peste zidul închisorii lor

va creşte mîine muşchiul amintirii.

 

Hristos a înviat peste şantiere

să-şi dăruie Trupul Său – pîine,

şi să vesteasă marea ÎNVIERE

ce va cuprinde toată ţara, mîine.”

***

Suferinţa brodată pe credinţă, pe dragostea de Dumnezeu şi pe iubirea de Patrie a fost leagănul Copilăriei acestui Neam binecuvântat, brâul tinereţii lui temerare, cârja senectuţii legendare, jertfa Crucii biruitoare şi Flamura Învierii şi a Dăinuirii, chiar dacă încercările nu s-au oprit, chiar dacă cutremurele n-au încetat, chiar dacă prăpădul nu s-a sfârşit, chiar dacă jertfele continuă întrucât sunt salvatoare, dar atâta suferinţă, cutremur şi prăpăd nu s-a abătut niciodată peste Neam, peste popor, peste ţară, cu intensitatea seismică a prigoanei-persecuţii atee de la Canalului Morţii.

Aici e toată ţara 

„Pe după ziduri negre adunată,

cum brazii şi-i adună codrul sur,

stă ţara noastă, veşnică şi toată,

cu temniceri şi lanţuri împrejur.

 

Tot sîngele care-a hrănit secara

s-a strîns aici, din cronici pînă az’

şi arde-acum ca focul în obraz

cînd şerpii umilinţii muşcă ţara.

 

Aici sînt toate: doinele şi hora,

rîsul de ieri şi scrîşnetul de-acum,

logodnica din poză, mama, sora,

şi carul tatii scîrţîind pe drum.

 

Aici e toată harta ţării mele:

un Caraiman de doruri, nevăzut,

un Nistru care spumegă vîndut

şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.

 

Se rup din cartea vremii voievozii

cu mersul şui în straie de ocnaşi,

şi-aşa cum trec, prin mărăcini şi bozii,

istoria se clatină de paşi.

 

Aici e gura care cheamă plebea

să-şi afle răzvrătirilor sălaş,

de parcă glasul adormit la Ţebea

s-ar fi întors pe cîmpul de la Blaj.

 

Aici e neamul tot, ca un ciorchine

strivit sub teascul vremii, bob cu bob.

– Şi fierbe azi în taină mustul rob,

să curgă slobod vinul ţării, mîine.”

***

Aşa, cum Poetul nepereche – Mihail Eminescu a fost slăvit de toţi marii Poeţi creştini ai Neamului, şi cel mai mare Poet al Crucii – Radu Gyr a fost preţuit şi iubit de toţi cei peste o sută de poeţi ai regimului concentraţionar, în mod expres de toată ţara, iar în mod imperios de genialul Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga.  Robert Cahuleanu a strălucit/ străluceşte prin bogăţia spiritului, prin rezonanţa sofianică, prin azurul filocalic, prin unitatea de expresie a cărei armonie şoptitoare precum rima versului şi respiraţia slovei se revarsă în sufletele Românilor ca o mare Cascadă ce înfioară şi fascinează. Mucenicul Radu Gyr şi Poetul Frumosului absolut – Iisus Hristos i-au adus privilegiul sacru al vizitei lor în tenebrele Canalului.

Lui Radu Gyr

„Prietene de temniţă duşmană

şi frate bun de pîine fără grîu,

ne doare pe-amîndoi aceeaşi rană

şi spumegînd muşcăm acelaşi frîu.

 

Dar vîntul mi-a trimis – sau poate cerul –

în plînsul de cătuşe, vechi şi crud,

un cîntec nou, pe care temnicerul

nu l-a simţit fugind de la Aiud.

 

Cînd noaptea mă prindea de caraulă

însîngerat de-al gîndurilor şir,

Iisus venea la mine, în celulă,

adus de mucenicul Radu Gyr.

 

Trupul uita întreaga lui durere

sub ochii calzi ce binecuvîntau

şi-n presimţita noastră înviere

clopotniţe din amintiri sunau.

 

Dacă ne-au spart hotarele strigoii

şi mulţi au luat al drumului îndemn,

noi am rămas sub zidurile Troii

şi sub copita calului de lemn.

 

Cu ochii grei de flăcări şi de vise

am strîns în traistă toate cîte-au fost

şi-l aşteptăm în lanţuri pe Ulise

să-i spunem Iliada pe de rost.

 

Împovăraţi de vînturile stepei

nu s-a oprit nici unul dintre noi,

căci mergem înainte, sîntem jnepii

şi nu se uită nimeni înapoi.

 

Noi n-am gustat cotnarul la ospeţe

şi n-am visat prin Heidelbergul nou,

dar am urcat în pisc o tinereţe

pe baricada veacului erou.

 

Prietene de temniţă duşmană

şi frate bun de pîine şi de grîu,

îmi stai alături, rană lîngă rană,

şi spumegăm în ham, frîu lîngă frîu.

 

Căci eşti aproape, mîna te-ar atinge,

şi simt căzându-ţi de sub spinul greu,

un strop de sînge cald ce se prelinge

şi se-mpreună sub condei cu-al meu.”

***

Acolo, în marele Istru, în Delta Danubiului şi în Marea Albastră, apa a fost botezată în epoca roşie a Canalului, cu sângele martiric,scump al dacoromânilor. „Aici, în Deltă, i-a fost dat şi apei să fie stropită cu sângele românilor decedaţi sau oropsiţi pe aceste meleaguri şi înmormântaţi nu în pământ ci în apă.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, p. 136). Andrei Ciurunga – Radu Gyr al Canalului a transformat Golgota dobrogeană într-un Poem-Colind al pătimirii şi-al dăinuirii tuturor Românilor. Mărturisirea sa de credinţă şi iubire a prefăcut-o într-o LITURGHIE a Suferinţei, a Jertfei şi a Dragostei de Hristos şi de Ţară, conferindu-i spre slujire elementele sacre: apă, pământ, sânge, trup, suflet şi cer.

Canalul

„Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,

aici am rupt cu dinţii din ţărînă,

şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,

cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.

 

Pe aceste văi şi dealuri dobrogene

am dat cu veacuri înapoi lumina.

Amare bezne-am aşternut pe gene

şi le-am gustat în inimi rădăcina.

 

Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,

bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte/

meleagul dintre Dunăre şi Mare.

 

Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,

înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.

Să facem drum vapoarelor de mîine,

am spintecat Dobrogea cu lopata.

 

Istoria, ce curge-acum întoarsă,

va ţine minte şi-ntre foi va strînge

acest cumplit Danubiu care varsă

pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.

 

Iar cîntecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărţile pe care le vom scrie,

o nouă Tristie la Pontul Euxin.” (sfârșit)

Lasă un răspuns