Omagiem această sacră zi – greu de înțeles de ce este uitată de români – prin gandurile noastre pentru năpăstuita și tragica Bucovină. Călăii Bucovinei n-au fost doar austriecii și ucrainenii, laolaltă cu rușii, deopotrivă de sălbatici și rudimentari în esența lor. În cruda lor vânătoare de români autohtoni și-au asociat „gonaci” pe măsură: ruteni, evrei, maghiari, huțuli. Oricât ar părea de straniu, a existat, căpătând triste dimensiuni agresive, și o subțire pătură din elita românească locală care a intrat în vicleana capcană a „Bukowinaerthum-ului”. Adică, adepți, propovăduitori ai „bucovinismului”, ai diluării identității naționale. Mai pe înțeles, s-a întâmplat pe atunci cam ceea ce se întâmplă și azi cu așa-zișii înflăcărați ai „ardelenismului”, ai „moldovenismului”. Într-un sens mai larg, ai multiculturalismului, care nu-i de ieri de azi o teribilă manevră de a dilua până la epuizare matricea unei majorități băștinașe, amețită și înșelată în fel și chip. Să fim serioși, Uniunea Europeană n-a ieșit din spuma vreunei înțelepciuni benefice și… cățeilor. Avant la lettre a fost, nu-i nici o îndoială, Imperiul habsburgic. Și nu numai el. Iar pe români, prin ceea ce se petrece astăzi, nu-i paște decât „izbânda” bucovinismului… Dar să ne oprim aici, fiindcă iar ne dă cu întunericul în cap… cenzura multiculturală.
Nu închei, totuși, aceste rânduri fără a-l invoca pe Iancu cavaler de Flondor. Contribuția acestui boier de stirpe veche și de soi ales la Unirea Bucovinei cu Regatul României a fost imensă. Pe cât de mare, pe atât de necunoscută. Din păcate, dar nici nu-i de-a mirarea, dacă ținem cont de amnezia specific românească. Tragic a fost că și în epocă, mai ales după Unire, Iancu cavaler de Flondor (1865-1924) n-a dus lipsă de disensiuni, cea mai dureroasă pentru românism fiind cea cu un alt eminent unionist bucovinean, Ion Nistor (1876-1962), importantă personalitate bucovineană – om de cultură, istoric, ministr, ținut o bună vreme de comuniști prin pușcării.
Destinul Bucovinei, cea aflată sub criminala ocupație ucraineană, nu-i greu de anticipat. „Marginile” României – aflată, între vecinii săi, ca într-o groapă cu sălbăticiuni rele – nu prea au avut niciodată nici liniște, nici bucuri, dar – mi-e teamă – nici apărători pe măsură. Se pare că vremurile lui „Dan, căpitan de plai” s-au secătuit de hăt-vreme… În rest, numai cine nu vrea și cade pradă durerilor de cap când vede paginile cărți se ferește de durerile și adevărurile neamului nostru. Scriituri, din fericire, există cu duiumul. Unde ne sunt, însă, cititorii?
Lasă un răspuns