În ce ţară trăim?…

Vrem o ţară ca afară, dar suntem bolnavi de trufie, hoţie şi la tot pasul găseşti un individ care vrea să facă un ban fără să muncească. Educaţia e la pământ, nu pentru că nu am avea cadre didactice dedicate meseriei, alta e buba. Desigur, în cele mai multe cazuri, dăm vina pe sistem, dar vina ne aparţine tuturora, am învăţat din mers sloganul „Lasă că merge şi aşa”. Într-un târziu, ne dăm seama că suntem din ce în ce mai neputincioşi, meritându-ne soarta de „oropsiţi ai vieţii”.

Mă doare sufletul când văd bunici trecuţi bine de 75 de ani, aşezaţi pe caldarâm cu o sacoşă din care se zăresc câteva legături de pătrunjel, câteva ouă şi o sticlă cu borş. Aceştia nu cerşesc, nu păcălesc şi nu sunt profitori, vor doar să-şi rotunjească bruma de pensie cu un bănuţ, pentru că altfel nu se pot descurca cu traiul zilnic, alimentele sunt într-o creştere galopantă, la fel şi facturile la utilităţi, dau fiori reci chiar şi celor mai înstăriţi material. Dar mai sunt şi persoane certate cu bunul simţ, lipsiţi de frica lui Dumnezeu încercând să profite de orice situaţie pentru a câştiga un ban fără sudoarea palmelor sau a frunţii, că aşa-i la noi în România, totul este posibil, să ne fie bine chiar şi peste necazul altora.

Era în jurul orei 18.00, ziua se îngâna cu noaptea, undeva pe cer se mai zărea culoarea roşiatică de la orizont, timpul frumos m-a făcut să ies la cumpărături, am mers la un centru comercial de la periferia Bucureştiului, la un magazin de bricolaj, cu intenţia să-mi cumpăr câteva becuri led, parchez maşina, iar în secunda doi, când mă pregăteam să cobor, zăresc cu coada ochiului, lângă portieră, o doamnă cu poşeta lipită de geam, nu înţelegeam ce se întâmplă, încă nu apucasem să pun şi al doilea picior pe asfalt, aflându-mă într-o stare nedefinită, nici în şezut, dar nici în picioare, deschid uşa maşinii şi cobor cu grijă să nu lovesc persoana, mă şi gândeam.

Oare am fost atât de neatentă încât am parcat mult prea aproape de altă maşină, imposibil, sau poate că doamna a parcat neatent, mai târziu mi-am dat seama că nici una dintre teorii nu se potrivea, eram o pradă gata de înhăţat. Am coborât, am acţionat comanda de închidere centralizată, am verificat portiera şi surpriză.

Imediat doamna a venit glonţ la mine, fluturând două paşapoarte ucrainene, dintre care unul era deschis la pagina cu fotografia unde se zărea o poză de copil, încerca haotic să mă zăpăcească într-o limbă stâlcită despre situaţia în care se afla.

– Doamna, please io ucrain, no food, mâncare copil, vreau dai tu bani, euro, la mine. Eu refugiat Ucraina, şi încă câteva cuvinte bolborosite pe care nu le-am înţeles.

Am privit-o foarte atentă, ceva nu se potrivea în accentul folosit, în agresivitatea din gesturi, am fost tentată să cred că femeia era disperată, era îmbrăcată destul de elegant, purtând o geantă de firmă, dar era exact genul de persoană pe care am mai întâlnit-o în diverse ocazii, ba să-mi vândă ceva, ba să-mi ghicească şi tot în parcările unor lanţuri de magazine. I-am răspuns privindu-i atent reacţiile.

– Îmi pare rău, am card, nu am bani cash.

Nu mă aşteptam la un răspuns care a venit la secundă.

– Doamnă, merg cu tine la bancomat.

Măi să fie, ce repede a înţeles şi mai ales ce corect a răspuns, am mărit pasul, lăsând-o să gesticuleze, aproape că nu mă mai interesa ce comentează, repeta aceleaşi fraze, dar la intrarea în magazin parcă m-a cuprins o remuşcare, înăuntrul meu se declanşase un regret, şi dacă mă înşel, poate că este într-adevăr din Ucraina, aproape de graniţa cu România, şi cunoaşte, dar nu foarte bine, limba română, scot din portofel 30 de lei, mă răsucesc pe călcâie ieşind din magazin şi măresc pasul către „doamna refugiat”, dar nu mică mi-a fost mirarea când am văzut-o urcând grăbită într-o maşină cu numere de Ilfov şi blestemând neaoş în toate culorile curcubeului.

Atunci mi-am dat seama că, la adăpostul serii, când nu mai avem controlul vizual foarte bun, putem fi păcăliţi cu uşurinţă, îşi juca rolul atât de bine încât am fost tentată să o cred. Aproape toată seara m-am întrebat „în ce ţară trăim”, m-am gândit la cele două persoane refugiate, mamă şi fiu sau fiică, rămase fără documente, într-o ţară care i-a primit cu atâta compasiune, oferindu-le siguranţă şi o masă caldă, dar unii din compatrioţii noştri sunt lipsiţi total de omenie încercând cu orice preţ să profite de necazul altora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*